Războiul austro-turc (1716-1718)

Pacea de la Karlowitz (1699) n-a fost decât un armistiţiu, fiindcă situaţia pe care o crease n-a mulţumit pe nici unul dintre foştii beligeranţi. Turcia, înfrântă, dar nu zdrobită, nu se resemnase la pierderea Moreii şi Ungariei centrale. Recucerirea Azovului i-a redat încrederea în forţele sale şi, în 1715, şi-a întors armele împotriva Veneţiei, i-a smuls Moreea şi a asediat Corfu. Până în 1714, din cauza războiului pentru succesiunea Spaniei (1701-1714), Austria nu s-a putut ocupa de chestiunea orientală. Pacea de la Rastadt (1714), care pecetluise înfrângerea Franţei şi Spaniei, i-a redat libertatea de acţiune în Orient şi ea a profitat de războiul turco-veneţian şi de cucerirea Moreii pentru a declara război Turciei.

Austria a fost împinsă în război nu numai de dorinţa de a-şi extinde stăpânirile în Europa de sud-est în detrimentul Imperiului Otoman, ci şi de intenţia de a deschide industriei sale piaţa orientală. Pacea de la Rastadt, atribuindu-i Ţările de Jos spaniole şi Lombardia, a făcut din Austria o ţară industrială, care vedea în Imperiul Otoman un debuşeu predestinat industriei sale.

Talentele militare ale prinţului Eugen de Savoia, învingătorul de la Zenta, care de asemenea era pentru război, creşteau încrederea Austriei în şansele de victorie. Războiul, început prin trecerea armatei turceşti peste Sava în statele habsburgice, a fost scurt şi decisiv. Prin două campanii fulgerătoare, Eugen de Savoia a împrăştiat mai întâi armata marelui-vizir la Petrovaradin (1716), apoi a asediat şi a cucerit Belgradul (1717) şi a silit pe turci să semneze pacea de la Passarowitz (în sârbeşte Pojarevaţ).

Războiul austro-turc din 1716-1718, desfăşurându-se în imediata apropiere şi în parte pe teritoriul ţărilor române şi punând în discuţie însăşi situaţia acestor ţări, a provocat o mişcare populară pentru libertate. În acelaşi timp, o luptă aprigă izbucneşte între diferitele facţiuni ale clasei stăpânitoare pentru putere, în raport, pe de o parte, cu noul sistem de guvernământ inaugurat de turci prin numirea unui domn fanariot şi, pe de altă parte, în raport cu victoriile austriece, care păreau un prilej de eliberare de sub stăpânirea turcească.

Gruparea boierească antiotomană a fost condusă de partizanii Cantacuzinilor, prigoniţi pe atunci, care se plângeau de marele număr de greci numiţi în principalele slujbe ale ţării. Opoziţia lor a luat forma unei lupte împotriva lui Nicolae Mavrocordat şi s-a sprijinit pe ajutorul Austriei. Ţărănimea şi mica boierime au intervenit în această luptă cu revendicările lor proprii.

La vestea înfrângerii turceşti de la Petrovaradin, oastea de ţară trimisă pentru paza graniţei şi boierimea olteană s-au răsculat sub conducerea lui Barbu Brăiloiu, au ocupat mănăstirea Tismana şi au format la Cerneţi un sfat de boieri şi căpitani care a chemat pe austrieci. Un corp de armată, format mai ales din sârbi, a pătruns prin pasul Vâlcanului şi prin valea Oltului în cete mici, care au lăsat iniţiativa forţelor locale. Astfel Staico Bengescu a pus pe fugă lângă Târgu-Jiu oastea trimisă de domn sub comanda unor ofiţeri greci. Când au sosit în Oltenia trupele austriece - catanele - 3.000 de ţărani s-au ridicat şi s-au înrolat, după mărturia cronicarului Radu Popescu, şi numărul lor a crescut când proclamaţia comandantului austriac a anunţat că cetele sale veneau nu împotriva poporului, ci împotriva domnului străin.

Nemaiavând nici o forţă armată la îndemână, Nicolae Mavrocordat se retrase mai întâi la Giurgiu, apoi la Rusciuc. Mitropolitul Antim Ivireanu a convocat „poporul” la Bucureşti pentru a alege alt domn, pe Gheorghe Cantacuzino, care era aşteptat să vină cu oaste germană. Dar în locul lui sosi Nicolae Mavrocordat cu o ceată de turci, tăie câţiva boieri şi trimise la Constantinopol pe Antim, care fu omorât în drum.

Boierii de divan, în frunte cu marele spătar Radu Golescu şi cu logofătul Grigore Băleanu, se ridică împotriva domnului şi conduc la Bucureşti un detaşament de nemţi, cu ajutorul căruia prind pe Nicolae Mavrocordat şi-l duc la Sibiu, unde avea să fie ţinut ca prizonier de război. Apoi boierii informează despre aceasta pe Gheorghe Cantacuzino, care se afla la Braşov. Reacţiunea antigrecească a boierilor a fost însoţită la Bucureşti de o mişcare orăşenească. „Plebea hrăpăreaţă şi ucigaşă din Bucureşti” a ucis pe boierii greci, spune exponentul clasei exploatatoare, cronicarul grec Grigoras. În acelaşi timp, „rumânii răi fiind şi pururea vrăjmaşi boiarilor” profită de această împrejurare pentru a lovi în boieri.

La 5 decembrie 1716 se întrunesc la Târgovişte boieri mari şi mici, episcopul de Râmnic, judeţul oraşului, starostele negustorilor, negustori şi căpitanii cetelor şi proclamă domn pe fiul lui Şerban Cantacuzino, Gheorghe. O delegaţie de boieri e trimisă la Viena să ceară întărirea împăratului pentru domnul ales şi pentru un proiect de constituţie aristocratică, cu domn ales de boieri şi întărit de împărat, cu garanţii judiciare pentru boieri, cu izgonirea străinilor din dregătorii şi cu scutire de încartiruire pentru negustori.

Împăratul confirmă alegerea lui Gheorghe Cantacuzino. Dar Poarta a numit domn pe fratele lui Nicolae Mavrocordat, Ioan, care veni la Bucureşti înconjurat numai de boieri de ţară, rude sau partizani ai Brâncovenilor. Postelnicul său, trimis în Transilvania, obţinu de la Stainville, comandantul armatei imperiale, evacuarea trupelor habsburgice din Muntenia până la Olt şi recunoaşterea sa ca „administrator” al ţării, nu ca domn. Convenţia semnată la 24 februarie 1717 pe aceste baze, care admitea ca Oltenia să rămână ocupată de trupele imperiale, a servit austriecilor ca justificare pentru anexarea Olteniei.

La 16 martie 1718, spătarul Radu Golescu, vistierul Ilie Ştirbei şi predicatorul de curte Giovanni Abrami au adresat împăratului Carol al VI-lea un memoriu, enumerând avantajele de ordin militar, politic şi economic pe care Austria le-ar trage din anexarea Ţării Româneşti. Mai întâi, slăbirea Imperiului Otoman şi acoperirea posesiunilor sale din Transilvania şi Banat. Nemaifiind stăpâni pe Ţara Românească şi pe ambele maluri ale Dunării, turcii nu vor mai putea să transporte pe apă proviziile de război şi să pună în mişcare o armată numeroasă pentru a ataca posesiunile Austriei, cum au făcut la Petrovaradin şi Timişoara.

Lipsiţi de Ţara Românească, turcii nu vor mai dispune de lemnul necesar construcţiei de vase şi de poduri peste Dunăre şi nu vor mai putea forma magazii de aprovizionare militară pe teritoriul acestei ţări. Astfel turcii nu vor mai putea face incursiuni în Transilvania. Tot atât de mari sunt avantajele de ordin economic. Austria ar găsi în Ţara Românească, potrivit memoriului, materiile prime atât de necesare unei ţări în curs de industrializare: sare, cupru, fier, sulf, aur şi argint, apoi tot ce trebuie pentru construcţia unei flote: lemn, fier, catran, cânepă. Garnizoanele din Ţara Românească, acoperind Transilvania şi Banatul, ar economisi Austriei cheltuielile necesare pazei acestor provincii. Dar mai ales stăpânirea Dunării de la izvoare până la Marea Neagră ar deschide comerţului austriac un incomparabil drum de penetraţie până la Constantinopol.

Semnatarii memoriului n-au uitat nici unul dintre argumentele de care se vor servi de aici încolo promotorii expansiunii economice a Austriei în Orient, şi, ca şi când pofta de cuceriri a Austriei n-ar fi fost destul de mare, ei o avertizează că numai cucerirea Olteniei - „săracă şi necultivată” - n-ar fi nici sigură, nici avantajoasă fără de restul Ţării Româneşti. Dacă, totuşi, la încheierea păcii Muntenia va fi lăsată sub stăpânirea Turciei, ei cer să se înscrie în tratatul de pace următoarele puncte, „spre uşurarea României”: domnul care va fi. să se aleagă să fie român, numit pe viaţă şi să nu poată fi demis decât la cererea comună a boierilor; tributul anual să fie fixat după cuantumul de odinioară, fără adaosul din timpul lui Constantin Brâncoveanu, iar poruncile Porţii să nu mai fie aduse de delegaţi turci, ci transmise ţării prin capuchehaiele de la Constantinopol, „fiindcă ţara pătimeşte mai mult din cauza darurilor nedrepte care se dau unor asemenea persoane decât din cauza tributului obişnuit”; boierii refugiaţi în statele imperiale de frica lui Nicolae Mavrocordat să nu fie socotiţi ca rebeli, ci să se poată întoarce în ţară nevătămaţi şi să reintre în stăpânirea moşiilor lor. Cei care vor prefera să rămână în statele imperiale să-şi păstreze dreptul de stăpânire asupra moşiilor lor. Acest memoriu, care închina ţara austriecilor, dovedeşte că boierii nu se preocupau decât de asigurarea privilegiilor şi a intereselor lor.

Evenimentele din Moldova

Sub efectul victoriilor austriece se produc şi în Moldova mişcări ca cele din Ţara Românească: răscoale ţărăneşti, încercarea boierilor de a prinde pe domn. Se constituie şi în Moldova un partid austrofil, din boieri „călcaţi şi batjocoriţi” de rudele domnului şi din boiernaşi de la munte, ca Vasile Ceaurul, un nepot al fostului domn Gheorghe Ştefan, căpitanul Conţescu, Nicolae Şoldan şi serdarul Miron Cuza. Aceştia au format o conspiraţie cu scopul de a prinde şi a preda nemţilor pe Mihai Racoviţă şi a scăpa de turci cu ajutorul austriecilor.

Ei se adresează generalului Stainville în Transilvania, care trimite un mic corp de armată să ocupe Cetatea Neamţului şi mănăstirile întărite: Caşin, Mira, Suceviţa, până la Câmpulung. Toată ţara până la Siret a fost cuprinsă de nemţi şi toţi boierii din această regiune s-au declarat pentru ei. Apoi, cete de cătane, amestecate cu moldoveni, au executat expediţii de pradă până la Fălciu şi Bârlad, încât domnul nu mai era stăpân decât pe regiunea Iaşilor.

La începutul anului 1717, corpul comandat de francezul Francois Ernaut a atacat Iaşii, cu intenţia de a pune mâna pe domn. Dar acesta s-a refugiat în mănăstirea Cetăţuia şi a chemat în ajutor pe tătari, care l-au despresurat şi au alungat pe austrieci până la Hlincea, unde i-au măcelărit. Căpitanul Ernaut a fost făcut prizonier şi decapitat împreună cu câţiva boieri moldoveni. Neputând sau nevoind să plătească expediţia tătarilor, Mihai Racoviţă le dă voie să prade regiunea dintre Siret şi Carpaţi, care îi era ostilă.

Apoi, cu ajutorul tătarilor, recucereşte Cetatea Neamţului şi mănăstirile ocupate de trupele imperiale. Poarta răsplăteşte isprava domnului, acordându-i titlul de erou şi-l însărcinează să execute, cu ajutorul tătarilor şi turcilor de la Hotin şi în înţelegere cu Francisc Rakoczi al II-lea, care se răsculase împotriva stăpânirii Habsburgilor, o diversiune în Transilvania. Mihai Racoviţă îşi constituise şi el o oaste de ţară, din satele de la munte şi din răzeşii de la Câmpulung, cu care în iulie 1717 trece Carpaţii pe la Mestecăniş şi, după ce ocupă Rodna, înaintează până la Bistriţa. Dar, aflând de căderea Belgradului, oastea moldovenească se retrage din Transilvania.

În timpul expediţiei din Transilvania are loc un episod demn de reţinut: domnul, scrie Chiparissa, cronicarul său, „a dat poruncă oştenilor să nu robească pe moldoveni” şi să-i ascundă de tătari; „moldovenii de care vorbesc - explică el - nu sunt moldoveni din Moldova, ci moldoveni născuţi şi crescuţi în Ungaria” (români ardeleni). Este un exemplu de solidaritate între români, care confirmă existenţa unei conştiinţe de neam.

Pacea de la Passarowitz

După căderea Belgradului, trupele imperiale au ajuns la trecătorile Balcanilor, care deschid drumul către Adrianopol. Simţindu-se incapabili să mai susţină o campanie în aceste condiţii, turcii au făcut apel la mediaţia engleză şi au delegat pe Ioan Mavrocordat ca plenipotenţiar pentru negocierea păcii. Tratativele s-au dus la Passarowitz, în Serbia. Austriecii cer, în afară de Oltenia, munţii Moldovei împreună cu mănăstirile pe care le ocupaseră un timp. Arbitrii nu admit aceste condiţii şi stabilesc graniţa pe linia ocupată de trupe, şi astfel Oltenia, nordul Serbiei cu Belgradul şi Banatul Timişoarei trec sub stăpânirea Austriei.

Pacea de la Passarowitz a constituit un pas însemnat în politica de expansiune austriacă. Nădejdile pe care românii şi le-au pus în sprijinul Austriei pentru a scăpa de stăpânirea turcească au fost înşelate. Regimul de grea exploatare introdus în Oltenia, menţinerea iobăgiei în Transilvania şi politica de catolicizare inaugurată prin unirea din 1697-1698 au înstrăinat populaţia din ţările române de Austria şi le-au îndreptat privirile spre Rusia.

Chiar în timpul acestui război, mitropolitul Moldovei şi doi membri ai familiei Sturdza, refugiaţi în Rusia, se adresează lui Dimitrie Cantemir, care, într-un memoriu prezentat lui Petru I, arată că boierii cer intervenţia Rusiei în Moldova şi stăruie să profite de împrejurarea că turcii erau ocupaţi în războiul cu Austria. Experienţa din 1711 şi nevoia de a consolida anexiunile realizate în nord împiedică Rusia de a urma acest sfat. Dar propunerea lui Cantemir fiind în logica lucrurilor, aplicarea ei n-a fost decât amânată.

Check Also

Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, …