Războiul antiotoman şi lărgirea bazei sociale a puterii lui Ştefan cel Mare

Definirea conţinutului istoric al celei de-a doua etape din domnia lui Ştefan cel Mare - ca epocă a luptei antiotomane pentru libertatea Moldovei şi de pregătire, în focul acestei lupte, a noii baze sociale a puterii domneşti - are loc începând îndeosebi din anul 1473, când se desfăşoară prima campanie în Ţara Românească cu un obiectiv politic bine precizat.

Între timp, în 1471, Ştefan întreprinsese încă o expediţie în ţara vecină, marcată prin bătălia de la Soci, din martie a acelui an. Victoria domnului Moldovei - pe care cronica o arată ca deplină - nu a avut consecinţe pe plan politic. E posibil ca ea să fi fost precedată de o expediţie a lui Radu, căci, în vara anului 1470, Ştefan se scuza iarăşi că nu poate merge să depună personal omagiul regelui Poloniei, fiind prins de războiul cu domnul Ţării Româneşti.

În orice caz, după bătălia de la Soci, a avut loc o asemenea expediţie, pe care cronica internă nu o înregistrează, dar pe care Ştefan o pomenea în scrisoarea sa către regele Poloniei din 13 iulie 1471, ca pe un lucru foarte recent. La această dată, Ştefan părea încă dornic să încheie pace cu vecinul său, căci îi cerea suzeranului polon să medieze în acest sens. Pacea nu s-a înfăptuit însă şi conflictul, rămas după cât se pare latent vreme de încă doi ani, izbucneşte din nou, în forme violente, la sfârşitul anului 1473. De data aceasta, el va căpăta o semnificaţie nouă şi va fi plin de cele mai grave consecinţe.

Campania din Ţara Românească (1473) şi urmările ei

În campania din noiembrie 1473, Ştefan ducea cu sine pentru prima oară un pretendent, pe care urma să-l aşeze pe tronul Ţării Româneşti. Acesta era Laiotă Basarab, zis şi Basarab cel Bătrân, care se afla pe lângă Ştefan încă din anul precedent, după ce pribegise multă vreme prin Transilvania. Războiul căpătase scopuri politice precise, care depăşeau cu mult simpla intenţie de a înlocui de pe tronul vecin pe un domn duşman cu unul prieten. Căci campania din 1473 însemna de fapt începutul marelui război pentru libertatea Moldovei, pe care condiţiile interne abia acum îl îngăduiau să fie întreprins. În momentul în care se decidea la o acţiune atât de importantă, Ştefan nu avea de ales decât între resemnarea la o tot mai adâncă îngenunchiere a ţării sale şi soluţia războiului.

Experienţa celor întâmplate în Ţara Românească în curs de câteva decenii - chiar în lipsa unor cunoştinţe mai largi despre caracterul expansiunii otomane - fusese suficientă pentru a arăta până şi autorilor actului de la Vaslui, din 1456, că problema care se punea societăţii moldovene nu era numai aceea a simplei plăţi a 2.000 de galbeni pe an, oricât de grea ar fi fost şi aceasta într-o vreme de redusă circulaţie monetară; conştiinţei unei primejdii mult mai adânci i s-au datorat atât caracterul vremelnic care s-a dat hotărârii de supunere la plata tributului, cât şi precauţiile de ordin personal pe care Mihu logofătul le-a socotit necesare.

Era în natura raporturilor dintre tributari şi Poarta otomană transformarea treptată a celor dintâi în supuşi exploatabili fără de limită ai aceleia din urmă. Cei 15 ani de domnie îi arătaseră în chip lămurit lui Ştefan acest adevăr şi de aceea hotărârea sa de a apăra independenţa ţării nu putuse decât să capete tot mai multă tărie. Mărturiile izvoarelor - atât în ce priveşte presiunea turcească asupra Moldovei, cât şi eforturile lui Ştefan de a-i rezista - sunt numeroase pentru anii ce preced campaniei de înlocuire a lui Radu cel Frumos. Chiar în scrisoarea din ianuarie 1468, Ştefan îi cerea regelui Poloniei să dea din vreme poruncă comandanţilor săi din vecinătatea Moldovei, pentru ca „atunci când nevoia ne va sili să mergem împotriva duşmanilor creştinilor, ei să se ridice în ajutorul nostru pentru apărarea împotriva duşmanilor”.

Dar, cu mândria lui obişnuită, el adăuga: „dacă este voia Măriei tale să ne ajute, iar dacă nu-i este voia, Măria ta este liberă”. În anii următori, sunt pomenite periodic de izvoare intenţii de atacuri turceşti împotriva Moldovei şi Ştefan însuşi se plânge, în diferite rânduri, de primejdii sau chiar de incursiuni venite din partea turcilor. La situaţia creată Moldovei - care făcea ca, mai curând sau mai târziu, raporturile cu Poarta să ceară o altă soluţie decât aceea a simplei plăţi a tributului - se adăugau transformările pe care le cunoştea în viaţa ei politică Ţara Românească.

Fără a renunţa la vasalitatea faţă de regele Ungariei, pe care o va invoca până la sfârşitul stăpânirii sale, Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti - supus probabil la o presiune otomană asemănătoare aceleia care se exercita asupra Moldovei - ajunge să aplice programul colaborării cu turcii, formulat de boierimea munteană încă din 1462. Dacă în ianuarie 1471, se semnala prezenţa unor trupe turceşti în Ţara Românească, doi ani mai târziu, în 1473, dependenţa faţă de Poartă a acestei ţări devenise atât de strânsă încât ea punea la dispoziţia sultanului, pentru campania sa din Asia împotriva lui Uzum-Hasan, un contingent care - după relatarea unui martor ocular, ce exagerează desigur lucrurile - s-ar fi ridicat la nu mai puţin de 12.000 de oameni.

La rândul său, Radu cel Frumos se va bucura şi el de un ajutor turcesc în campania împotriva lui Ştefan din toamna anului 1473; cu acelaşi ajutor el îşi va redobândi apoi tronul. Date fiind aceste strânse legături ale lui Radu cu turcii, din ultima parte a domniei lui, este evident că Ştefan nu putea să ignore faptul că înlocuirea sa nu era posibilă decât pe baza unui program de luptă împotriva forţelor sultanului însuşi.

În 1473, domnul Moldovei a socotit că sosise în sfârşit momentul eliberării Moldovei de obligaţiile asumate de marea boierime strânsă în jurul lui Petru Aron, al afirmării independenţei ţării şi a capacităţii ei de a apăra această independenţă. Înlocuirea lui Radu cel Frumos devenea necesară tocmai pentru a se putea forma la Dunăre un puternic front de luptă antiotomană.

Dacă adăugăm sprijinul pe care domnul Moldovei îl căuta în aceeaşi vreme în Transilvania - încă din 1472, Radu cel Frumos se interesa dacă secuii îi vor da lui Ştefan un om din zece pentru războaiele sale, iar ceva mai târziu, Dlugosz va vorbi chiar de o stăpânire a acestuia în Secuime - este lesne de observat că Ştefan încerca să refacă, pornind din Moldova, frontul antiotoman al celor trei ţări româneşti, aşa cum se străduise să-l realizeze Iancu de Hunedoara.

Că acesta este sensul campaniei din 1473 se vede atât din consecvenţa cu care Ştefan va stărui să aibă în Ţara Românească un domn urmând linia sa politică - numai în patru ani, până în noiembrie 1477, vor avea loc, din această pricină, zece schimbări de domnie - cât şi din faptul că tocmai în acest an el încetează să mai plătească tribut turcilor. Singur refuzul plăţii haraciului, afirmare de independenţă, echivala în practică cu o declaraţie de război faţă de Imperiul otoman. Acest fapt arată nu numai caracterul şi ţelurile campaniei din 1473, ci şi faptul că Ştefan era conştient de consecinţele acţiunii sale.

Expediţia pentru înscăunarea lui Basarab Laiotă mai are şi o altă semnificaţie. Actul de la Vaslui reprezentase, între altele, şi un certificat de carenţă în ce priveşte posibilităţile de apărare a ţării, pentru sistemul militar al fărâmiţării feudale, în care mânuirea armelor era monopolul clasei dominante. Eliminând de la conducerea statului pe reprezentanţii cei mai înverşunaţi ai fărâmiţării feudale, Ştefan îşi deschisese drumul spre folosirea unor metode noi şi în domeniul acţiunii armate. Pe această cale el fusese precedat de înaintaşi de seamă: Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş, care ştiuseră să folosească avântul războinic al maselor populare, capacitatea de jertfă a acestora.

În afară de aceste exemple, pe care Ştefan nu a putut să nu le cunoască, el l-a avut şi pe acela al tatălui său, care, în lupta de la Crasna, a avut ajutorul larg al ţărănimii. Problema care se punea era aceea a folosirii sistematice şi pe o scară largă - căci recurgerea, în caz de război, şi la forţele ţărăneşti nu era un lucru nou nici pentru Moldova - a energiilor populare în apărarea independenţei patriei.

Este ceea ce va face Ştefan cel Mare, şi într-o atare măsură, încât rezultatele vor izbi chiar pe străinii cunoscători ai situaţiei din Moldova. Este binecunoscută, în acest sens, caracterizarea generală dată de Dlugosz, contemporanul marilor bătălii ale lui Ştefan, organizării militare pe care el a ştiut să o dea ţării: „strângea la oaste nu numai pe oşteni ori pe nobili, ci şi pe ţărani, învăţând pe fiecare să vegheze la apărarea patriei”.

Apelul la forţele populare va avea consecinţe însemnate, atât pe tărâmul strict militar, cât şi pe cel politic. Răspunsul viguros al maselor ţărăneşti şi orăşeneşti va fi. mai întâi chezăşia victoriilor pe câmpul de luptă, pentru ca apoi, trecându-se de la colaborarea militară la aceea în problemele interne ale statului, să îngăduie prefacerea însăşi a bazei sociale a puterii domneşti. Prima menţiune documentară care să ateste prezenţa elementelor populare ca un factor însemnat în armata ţării este tocmai din 1473 şi în legătură cu campania din Ţara Românească.

La înapoierea în cetatea de scaun, după expediţia victorioasă, are loc - ne spune Cronica moldo-germană - o slujbă religioasă, în care domnul „a lăudat pe Dumnezeu, cu vlădicii şi arhidiaconii şi vitejii săi şi cu toată sărăcimea lui” (myt seynen fladygkew und archydiaconen und ryttern und mit cdler seiner armut). Este evident că aici nu poate fi vorba de o mulţime care să-l fi întâmpinat pe domn la înapoierea în Suceava, ci, în afară de clerul care oficiază slujba, de elemente componente ale oştirii cu care domnul obţinuse victoria. Numai rolul activ jucat de „sărăcime” îl putea determina pe cronicar să înregistreze prezenţa ei.

Campania din 1473 a fost, din punct de vedere militar, una dintre cele mai grele ale domnului Moldovei. Oştirea moldovenească, aflată la 8 noiembrie pe Milcov, a înaintat până în apropiere de Gherghiţa, la circa 50 de km de Bucureşti, unde s-a dat, pe pârâul Vodna sau Vodnău (afluent al Prahovei), bătălia ce poartă în istoriografie numele de „la Cursul Apei”.

Rezistenţa opusă de trupele aflate sub conducerea lui Radu cel Frumos - între care se număra şi un contingent turcesc - a fost deosebit de înverşunată. În cele din urmă, domnul Ţării Româneşti a părăsit lupta, căutând să se adăpostească în cetatea Bucureşti. La 24 noiembrie, oastea moldovenească cucereşte oraşul - după ce, însă, Radu izbutise să fugă la turci - şi Ştefan ia, împreună cu soţia şi fiica domnului învins, „toate comorile lui şi toate veşmintele lui şi toate steagurile lui”.

Patru zile mai târziu, la 28 noiembrie, are loc o a doua bătălie, în care Ştefan înfrânge din nou oştirea lui Radu, de data aceasta formată îndeosebi din ajutoarele turceşti. Domnul Moldovei putea acum să se înapoieze, lăsând în scaun pe Laiotă Basarab. El lasă, totodată, la Bucureşti şi în alte cetăţi, garnizoane şi pârcălabi moldoveni, care să asigure domnia vasalului său.

Căci sub forma unor legături vasalice trebuie să vedem relaţiile - atât de nestatornice, de altminteri - care se stabilesc între Ştefan şi domnii pe care-i aşează pe tronul Ţării Româneşti. Acest lucru reiese nu numai din modul cum cronica moldovenească sau izvoarele străine vorbesc de domnii puşi de Ştefan în ţara vecină, ci şi din tradiţia pe care, la sfârşitul veacului al XVII-lea, o consemna Letopiseţul Cantacuzinesc; transformând, fireşte, realitatea, autorul său considera că Ştefan „au şăzut aicea în ţară, de au domnit ani 16”.

Situaţia din Ţara Românească în 1474

Situaţia creată în Ţara Românească nu putea fi, totuşi, decât precară. Consolidarea ei depindea în primul rând de atitudinea factorilor interni şi, în al doilea, de intensitatea reacţiei stârnite în Imperiul otoman. Întreaga activitate desfăşurată de Ştefan pentru crearea unui front anti-otoman, care să aibă drept bază solidaritatea politică a celor două ţări româneşti de la răsărit şi miază-zi de Carpaţi, nu a dus la rezultatul dorit de domnul Moldovei.

Clasa dominantă din Ţara Românească înţelegea să-şi continue netulburată punerea în practică a programului ei de colaborare cu stăpânirea turcească, iar domnii înscăunaţi de Ştefan nu au înţeles să imite exemplul acestuia, care era şi acela al lui Vlad Ţepeş, de a se sprijini pe masele populare. De aici tragicul luptei duse timp de aproape un deceniu de către Ştefan, efortul său, reluat veşnic de la capăt şi totdeauna zadarnic, de a avea un domn credincios pe scaunul Ţării Româneşti.

Intensitatea acestui efort şi tenacitatea cu care a fost el susţinut arată însă limpede locul pe care atingerea unui atare obiectiv îl avea în planurile politice ale lui Ştefan cel Mare. Cu alte cuvinte, nu meschine calcule de vanitate feudală puteau determina o atât de hotărâtă stăruinţă, ci numai convingerea că prezenţa Ţării Româneşti în frontul de luptă antiotomană era o necesitate absolută.

La mai puţin de o lună după plecarea lui Ştefan, Radu cel Frumos se înapoia sprijinit de puternice forţe, primite atât de la turci, cât şi de la boierii din Ţara Românească. Cetăţile erau reluate, pârcălabii moldoveni ucişi, iar Laiotă, izgonit, îşi căuta refugiu în Moldova. Pe urmele lui, înaintau oştile turceşti care-l reînscăunaseră pe Radu. Acestea îşi aşezau la 31 decembrie tabăra la Bârlad „şi apoi au slobozit năvrapii şi au prădat ţara şi s-au întors”.

În ianuarie 1474, se succedară la curtea regelui Poloniei, la scurt interval, solia de izbândă a lui Ştefan, cu steaguri cucerite în Ţara Românească, şi soli de primejdie, vestind devastarea Moldovei de către turci şi cerând ajutor împotriva acestora. Trimişii regelui Cazimir, cu misiunea de a obţine împăcarea celor doi domni români, îl găsesc pe Ştefan, la sfârşitul lui februarie, în tabără la Vaslui.

El refuză mediaţia suzeranului său - care nădăjduia să-i folosească forţele în propriu-i conflict cu regele Ungariei - arătând că împăcarea nu e posibilă, de vreme ce Radu depindea întru totul de turci. Obiecţia lui Ştefan arată o dată mai mult - dacă o comparăm cu cererile sale de mediaţie din 1471, în acelaşi conflict - caracterul antiotoman pe care-l căpătase între timp acţiunea desfăşurată de el în Ţara Românească. Puţină vreme după sosirea solilor poloni, la mijlocul lui martie, Ştefan se îndreptă iarăşi spre Ţara Românească, într-o scurtă campanie, care, după singurul izvor ce ne-o relatează, nu pare să fi avut vreun rezultat

O scrisoare recent publicată, din 10 august, al cărei an trebuie să fie 1474, îl arată pe Radu retras în cetatea de la Giurgiu. De aici, el explica braşovenilor circumstanţele izgonirii sale, arătând că Ştefan nu participase de data aceasta la campanie, ci se mulţumise să trimită o oştire cu Laiotă, şi că acest fapt se petrecuse relativ de puţină vreme. În legătură cu scrisoarea lui Radu cel Frumos din 10 august trebuie pusă şi o alta, pe care o trimitea Laiotă aceloraşi braşoveni, promiţându-le că „oricum v-a fost aşezământul de la ceilalţi domni, cu acest aşezământ voi rămâne şi domnia mea, ba gândesc să-l şi întăresc”.

În acelaşi timp, Laiotă cerea braşovenilor să-i trimită în ajutor „voinici” înarmaţi, „că, de va da Dumnezeu, nu veţi mai avea frică de turci ca până acum”. Le mai vestea, în sfârşit, că „fratele” său Ştefan voievod venea „cu toate oştile sale”. Este probabil că, faţă de pregătirile lui Radu, Laiotă ceruse sprijinul lui Ştefan, după cum cerea şi ajutorul braşovenilor, „ca să ne apărăm de turci şi de vrăjmaşii noştri”. Laiotă este izgonit în septembrie şi îşi caută adăpost la Ştefan, ale cărui pregătiri de război trebuie să fi fost înaintate, de vreme ce, la 1 octombrie, el lua din mâinile pârcălabilor lui Radu cetatea Teleajenului.

Situaţia din Ţara Românească în cursul lunii octombrie apare deosebit de schimbătoare. După cum rezultă din izvoare, la câteva zile după înscăunarea lui Laiotă, oşti din Transilvania aduceau pe un nou pretendent, un al doilea Basarab, zis „cel Tânăr” sau Ţepeluş (fiul lui Basarab al II-lea, 1442-1443). Ţepeluş e înfrânt şi Ştefan pleacă, lăsându-l pe Laiotă în domnie. Un nou atac al celui dintâi, în cursul aceleiaşi luni, duce de data aceasta la izbândă. Succesul este însă de scurtă durată, căci Radu revine - probabil cu obişnuitele sale ajutoare turceşti şi cu sprijinitorii săi din ţară - şi pune capăt acestei domnii. El ocupa, se pare, scaunul Ţării Româneşti la începutul lui ianuarie 1475.

Check Also

Noile legături ale lui Ştefan cel Mare cu Ungaria. Răscoala lui Muha

Deşi în ultima parte a domniei lui Ştefan cel Mare preocupările de politică internă covârşesc …

Epopeea românească sub conducerea lui Ştefan cel Mare

Ocuparea tronului de Ştefan cel Mare În timp ce Iancu de Hunedoara pregătea apărarea Belgradului …

NATO după Războiul Rece

Sfârşitul războiului rece şi al bipolarismului (1955-1962) Începând din 1953, numeroasele schimbări din viaţa internaţională …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Efortul făcut de masele populare din toate provinciile româneşti pentru susţinerea Războiului de Independenţă

Războiul de Independenţă din 1877-1878 a solicitat întregul potenţial economic al statului şi a beneficiat …