Războaiele strâmtorilor purtate de Genova şi Veneţia

Importanţa economică a bazinului Mării Negre avea în mod necesar să-i sporească interesul pe plan politic. Rivalitatea puterilor maritime reprezentate de republicile italiene determinase conflictul între escadrele lor în Mediterana şi în apele Levantului; ea se întinde acum asupra acestui nou teatru unde le atrage interesul pentru negoţ şi perspectiva atâtor noi debuşee. Existenţa comptoarelor şi coloniilor străine va genera inevitabil întâi concurenţa, apoi războiul colonial: acesta va fi la ordinea zilei în lumea mediteraneană în ultimele secole ale evului mediu, aşa cum va deveni, într-un plan mai îndepărtat şi mai vast, în secolul al XVIII-lea, între marile puteri maritime ale erei moderne, în America şi în Indii.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, trei oraşe italiene erau direct interesate în traficul Levantului şi al Mării Negre: Veneţia, Pisa şi Genova; între ele se declanşează războiul denumit al „Sfântului Sabas”, care opune într-un conflict sângeros coloniile lor de la Locurile Sfinte. Tratatul de alianţă cu Mihail Paleologul şi avantajele acordate genovezilor fuseseră pentru ei revanşa înfrângerilor pe care le suferiseră în Siria, însă războiul purtat împotriva Veneţiei le fusese defavorabil; adversarul îşi dovedise superioritatea navală în toate înfruntările serioase.

Apoi, sătui de luptă, armistiţiile au oprit ostilităţile, conciliere favorizată prin medierea lui Ludovic cel Sfânt, dornic să asigure pacea creştinătăţii în momentul în care îşi întreprindea ultima cruciadă; ele au fost reînnoite periodic între genovezi şi veneţieni, fără a se ajunge cu toate acestea la un tratat de pace definitiv. În pofida alianţei sale cu Pisa, care îi adusese succesul în războiul din Siria, Veneţia nu a intervenit în conflictul ce reizbucnise între acest oraş şi Genova.

Avantajul comercial al unei neutralităţi fructuoase i-a tentat poate pe negustorii din Adriatica şi le justifică inactivitatea din timpul acestui război: ei au asistat fără să intervină în nici un fel la zdrobirea flotei pisane la Meloria, în 1284, pe care nu o prevăzuseră probabil atât de deplină. Această bătălie marchează o cotitură în relaţiile dintre oraşele maritime din Italia: Pisa este de acum înainte eliminată ca putere navală de prim ordin, iar lupta continuă între Genova şi Veneţia, care ocupă singure primul loc al scenei.

Războiul va reîncepe câţiva ani după victoria genovezilor asupra pisanilor şi va fi provocat de această dată de Veneţia, care pare să-l fi căutat cu o voinţă statornică. Se pune întrebarea în ce măsură ar fi justificată această schimbare de atitudine şi pentru ce, după ce a lăsat să-i scape ocazia conflictului în care se angajase Genova cu Pisa, republica de la San Marco se hotăra dintr-o dată să-şi înfrunte adversarul pe câmpul de luptă, fără să se recurgă la ajutorul altor puteri. Aici intervine din nou, pentru a justifica această evoluţie neaşteptată, importanţa factorului colonial în politica celor două cetăţi.

De fapt, acesta se manifestase în raporturile lor încă de la deturnarea celei de-a IV-a cruciade şi în monopolul pe care Veneţia şi-l asigurase pentru câtva timp în bazinul Egeei şi al Mării Negre; Genova îşi luase revanşa prin tratatul de la Nympheea, în momentul când dominaţia mongolă deschidea traficului internaţional perspective cu mult mai ample: ea încercase, prin stipulaţiile acestui instrument diplomatic, să interzică total rivalilor săi traversarea Bosforului.

Această clauză prin ea însăşi este plină de semnificaţie şi de consecinţe: în momentul când alianţa Egiptului şi a Kîpciakului făcea atât de importantă poziţia Imperiului bizantin şi a Constantinopolului, unde domnea din nou bazileul grec, rivalitatea între Genova şi Veneţia, continuată pe acest nou teren, atribuia luptei lor miza strâmtorilor. Aici se va găsi de acum înainte nodul chestiunii Orientale, aşa cum o cunosc ultimele secole ale evului mediu şi cum o vor pune din nou etapele istoriei moderne şi contemporane.

Interdicţia formulată de tratatul de la Nympheea nu s-a putut aplica în fapt; menţiunile asupra comerţului veneţian în Marea Neagră sunt frecvente după 1261, şi ştim, pe de altă parte, că în 1265, Veneţia fusese cât pe ce să ia în Imperiul grec locul pe care Genova îl ocupase în detrimentul ei; doar alianţa sa cu Carol de Anjou o împiedicase să profite de această conjunctură.

Cu toate acestea, ea reluase raporturi normale cu cârmuirea bizantină după armistiţiul din 1268 şi a obţinut cu siguranţă libera trecere pentru corăbiile sale în Marea Neagră. Altfel nu s-ar putea explica de ce, în timpul foametei din 1268, Signoria a trimis în căutarea griului „iusque as Tatars”, precum atestă cronica lui Martino da Canale, care adaugă că printre furnizorii de alimente se aflau „Tatars, Alan, Giquis, Rous, Turs, Armins et Gres”, adică tocmai locuitorii de pe ţărmurile bazinului pontic septentrional şi oriental.

În anul următor, în negocierile angajate prin medierea papei între genovezi şi veneţieni pentru a pune capăt stării de război dintre cele două oraşe, instrucţiunile trimise de Genova ambasadorilor săi la curtea de la Roma specificau clar quod non iretur ad Tanam, recunoscând astfel că veneţienii frecventau piaţa Tanei, aproape de vărsarea Donului în Marea de Azov.

Reclamaţiile prezentate de Veneţia autorităţilor bizantine în 1278, care sunt o mină de informaţii preţioase asupra organizării administrative şi fiscale a Imperiului grec, conţin multe aluzii la negustorii sau la navigatorii ce făceau negoţ în porturile Mării Negre; actele notarilor genovezi de la Pera şi de la Caffa, din anii 1281-1290, menţionează de mai multe ori în tranzacţiile lor moneda veneţiană şi negustori veneţieni în Crimeea.

Prin 1285, cîţiva dintre ei, care se duseseră la Trapezunt, fuseseră atacaţi de genovezi. Totuşi această concurenţă are un caracter mai mult sau mai puţin privat: în afară de bailul coloniei de la Constantinopol, nici o altă autoritate veneţiană nu este menţionată în acea vreme pe litoralul Mării Negre, unde consulatele genoveze sunt numeroase. Iată totuşi că în 1287 şi în 1288 apar în registrele veneţiene hotărâri privitoare la consulul din Soldaia sau din „Gazaria”.

La 10 aprilie 1291 se pune problema unei ambasade ce se va duce pe lângă „împăratul Nogai”; trimisul, în cazul în care va reuşi în misiunea sa, va trebui să rămână 3 ani în calitate de consul şi să întreţină pe socoteala sa un notar şi patru servitori. Punctul este important: Veneţia, care a păstrat totdeauna bune raporturi cu „sultanul din Babilon”, stăpânitorul Egiptului, se apropie acum de aliatul său, „împăratul” Kîpciakului. Se realiza aceasta prin intermediul Egiptului? Faptul nu ar fi imposibil. Ea tindea să ia locul pe care Genova, rivala sa, îl ocupa odinioară în sistemul unde fusese antrenată de alianţa cu Mihail Paleologul. Care să fi fost atunci motivul acestei schimbări radicale?

Fără a putea pătrunde toate cauzele, să nu ne mirăm dacă vom constata că în acel moment Genova se afla în tabăra opusă. Acte notariale de la Caffa, din aprilie şi mai 1290, menţionează două fapte de un interes deosebit. Este vorba de o corabie echipată de către Vivalde Lavaggio în Crimeea pe socoteala împăratului Argun, ilhanul mongol al Persiei. Această ambarcaţiune naviga pe coastele Caucazului şi ale Kubanului, căci o vedem recapturând de la un corsar din golfuleţul Ciuleg din Circasia mărfuri ce aparţineau unor armeni din Caffa. De asemenea, mai este vorba de angajarea unui dresor de şoimi de către Pietro di Braina, în scopul de a-l însoţi în călătoria pe care trebuia s-o întreprindă la Tebriz şi la curtea aceluiaşi împărat Argun.

În treacăt fie spus, se vede ce bine se adaptau la mediu italienii instalaţi pe coastele Mării Negre, la fel ca şi grecii de odinioară: trimisul genovez consideră, fără îndoială, că va lua parte la vânătoarea cu şoimi, practicată de suveranul mongol, şi îşi înzestrează slujitorul cu o „comanesca” îmblănită cu miel, o vestă din piele de oaie, asemănătoare cu cojocul ţăranilor români şi a cărui folosire de către cumani o semnala Robert de Clari în timpul celei de-a IV-a cruciade. Dar faptul cel mai notabil este echiparea unui vas de război genovez navigând în Marea Neagră sub pavilionul Imperiului de la Tebriz.

Ştim că la fel se întâmpla pe alte mări: Marco Polo afirmă că negustorii din Genova parcurgeau Marea Caspică, iar, pe de altă parte, aflăm că o flotilă era echipată la Bagdad de constructori genovezi, pentru a intercepta comerţul dintre Egipt şi India: când fraţii Vivaldi porneau din Genova, în 1291, ca să facă înconjurul Africii, din care nu aveau să se mai întoarcă, ei sperau să întâlnească această escadră prietenă la capătul periplului lor în continentul necunoscut.

Este evident că genovezii erau în slujba marinei ilhanului, asumându-şi şi misiuni diplomatice: majoritatea mesajelor adresate de suveranul mongol din Persia papei şi regilor creştinătăţii, între 1285 şi 1291, pentru a-i determina la o acţiune comună contra Egiptului musulman şi a aliaţilor săi, sunt încredinţate unor emisari genovezi: Tommaso degli Anfossi, Buscarello de Ghizulfi; „interpreţii regelui tartarilor”, numiţi în mod expres într-o scrisoare pontificală, sunt, cel puţin în parte, genovezi. Este clar că, abandonând vechea orientare din politica sa, Genova a luat acum partea Imperiului de la Tebriz chiar în momentul când acesta nutrea proiecte ostile împotriva Egiptului  şi reîncepea vechiul război contra imperiului vecin al Hoardei de Aur.

În 1289 conflictul izbucnise din nou la frontiera Caucazului, iar trimiterea emisarului genovez din Caffa pe lângă Argun la 27 aprilie 1289 s-a produs chiar în momentul în care armata acestuia din urmă se punea în mişcare împotriva aceleia a Kîpciakului, comandată de Nogai, pe care o înfrângea la 11 mai, pe malurile râului Karasu din Circasia. Dar fără îndoială că informaţia cea mai surprinzătoare este aceea ce priveşte vasul echipat pentru Argun şi care naviga pe coasta răsăriteană a Mării Negre.

Ea trebuie coroborată cu precizarea ce ne este furnizată de o descriere geografică din prima jumătate a secolului al XIV-lea, cea a franciscanului spaniol care a scris, după portulanele întocmite de alţii, Libro del Conoscimiento; el spune aici clar că Imperiul mongol al Persiei atinge Marea Neagră, „hasta Acquisio”, localitate în care nu este greu să identificăm micul port Kisse de lângă Batumi, pe coasta lază.

Exista, deci, în acea perioadă un fel de „culoar” al Imperiului mongol al Persiei, ce ajungea la un port al Mării Negre şi care traversa teritoriul de coastă aparţinând Imperiului Trapezuntului, oarecum la fel cum în secolul al XV-lea, sau în împrejurări mai apropiate de noi, Polonia atingea ţărmurile Balticii, între Prusia Orientală şi Pomerania. Acest fapt lămureşte pe deplin rivalitatea dintre Persia şi Kîpciak, care nu mai era doar continentală, ci şi maritimă, prin intermediul navigatorilor italieni, şi urmărea cu siguranţă alte obiective, de ordin economic sau mai exact comercial, în afară de disputa pentru hotarele Azerbaidjanului. Astfel, încă o dată cele două republici rivale, Genova şi Veneţia, se aflau în tabere opuse.

Conflictul lor se grefase odinioară pe acela din senioriile şi coloniile burgheze din porturile Siriei; el se complica acum cu rivalitatea dintre Hoarda de Aur şi Imperiul mongol al Iranului. În aceste condiţii nu mai este nevoie să căutăm care a fost pretextul noului război. Intenţiile războinice ale Veneţiei erau indubitabile: după eşecul Conferinţei de la Cremona din septembrie 1293, misiunea unui notar genovez la Veneţia, în luna ianuarie din anul următor, rămânea fără rezultat.

În primăvara lui 1294, paisprezece galere puternic înarmate, care escortau caravana negustorească, părăseau Veneţia pentru apele Levantului şi jefuiau aşezările genoveze din Cipru şi pe cele de la Lajazzo. Coloniile genoveze au reacţionat energic: ele au echipat la rândul lor vase care au atacat navele veneţiene din Marea Neagră şi au alcătuit o flotă ce nu a ezitat să traverseze strâmtorile şi să atace la Lajazzo escadrila veneţiană, întărită de alte ambarcaţiuni ce li se alăturaseră în Mediterana Orientală.

Genovezii au obţinut o victorie completă care subliniază caracterul colonial şi comercial al războiului; ea era datorată iniţiativei particulare a armatorilor şi a negustorilor din aşezările genoveze din Marea Neagră şi din Levant, care învinseseră o flotă veneţiană de formaţie analoagă. Urmarea operaţiilor nu este mai puţin caracteristică în această privinţă.

După o mare desfăşurare a forţelor navale genoveze, cu care veneţienii au refuzat în mod prudent să lupte, riposta Veneţiei s-a produs în apele Levantului. Flota lui Ruggiero Morosini s-a dus să incendieze Pera în vara anului 1296, în timp ce o escadră traversa strâmtorile şi ataca aşezările genoveze din Crimeea. Atacul fusese posibil datorită slăbiciunii manifestate de Imperiul bizantin, care avusese ideea nefericită de a-şi dezarma flota după Vecerniile siciliene şi după începutul războiului dintre Anjou şi Aragon.

Andronic al II-lea, palid urmaş al lui Mihail al VIII-lea, se credea de acum înainte la adăpost de orice surpriză, crudă eroare, care marchează, poate la fel de mult ca şi cucerirea latină din 1204, începutul iremediabilului declin al vechiului Imperiu de Răsărit. Colonia grecească din Pera a putut totuşi să se refugieze în incinta Constantinopolului şi să se răzbune pe coloniştii veneţieni, care, aici, se aflau la cheremul adversarilor lor. Profitând de disensiunile ce opuneau în Genova pe guelfi ghibelinilor, escadra veneţiană a lui Frasio Morosini s-a putut duce să prade colonia genoveză de la Lajazzo. Scopul războiului era să lovească puternic pe duşman în comerţul său şi în aşezările care îi asigurau tranzacţiile.

Campania navală din 1298 a avut în sfârşit un rezultat care, deşi nu era decisiv, permitea totuşi restabilirea păcii, dorită fără îndoială şi de unii şi de alţii, după ce îşi dăduseră lovituri atât de grele: marea flotă genoveză a lui Lamba Doria a întâlnit în apropiere de Curzola, insulă de pe coasta dalmată la intrarea în Adriatica, cele o sută de galere pe care Veneţia le trimisese în grabă în întâmpinarea sa. Bătălia care a rezultat a fost o victorie genoveză tot atât de strălucită ca şi cea obţinută asupra pisanilor la Meloria.

Peste şapte mii de prizonieri au fost aduşi la Genova, printre care şi Marco Polo, care a folosit răgazul acestei captivităţi ca să-i dicteze lui Rustichello din Pisa relatarea călătoriilor sale în Extremul Orient. Dar Genova era epuizată de eforturile pe care le făcuse, iar Veneţia putea cu uşurinţă să-şi refacă o flotă la fel de considerabilă ca aceea ce-i fusese distrusă. Medierea signorului din Milano, Matteo Visconti, i-a găsit pe adversari dispuşi să trateze; la 25 mai 1299, la Milano, se încheia pacea sub auspiciile sale şi era ratificată la Veneţia la 1 iulie.

Un armistiţiu de 25 de ani suspenda, de asemenea, starea de război dintre Genova şi Pisa. Acest prim război al strâmtorilor se încheia de fapt printr-o pace „albă”; aserţiunea cronicii lui Villani, anume că veneţienii ar fi renunţat, timp de treisprezece ani, să frecventeze porturile Mării Negre, este dezminţită de semnalarea frecventă a galerelor veneţiene în „Marea cea Mare” după 1300.

În realitate, aranjamentul era altul: Veneţia îi abandona stăpânirii ghibeline din Genova pe exilaţii guelfi, care o nelinişteau din cauza refugiului lor la Monaco, iar Genova la rândul ei se angaja să nu intervină în conflictul dintre rivala sa şi Imperiul bizantin, a cărui slăbiciune îl desemna de acum înainte drept pradă uşoară pentru întreprinderile „latinilor”. Urmările „războiului de la Curzola”, mai curând chiar decât războiul însuşi, marchează începutul unei noi faze în istoria coloniilor din bazinul Mării Negre şi o cotitură în politica genoveză şi veneţiană în privinţa lor.

Primele efecte ale acestei noi situaţii au fost resimţite la Constantinopol. Veneţia cerea Imperiului bizantin despăgubiri pentru pierderile suferite de colonia sa, cu ocazia incendierii Perei şi a represaliilor declanşate de genovezi împotriva supuşilor ei, pe care autorităţile greceşti au permis să fie săvârşite fără a le lua apărarea. Genova s-a conformat angajamentelor tratatului de la Milano şi a păstrat o strictă neutralitate: o escadră veneţiană a putut deci, în vara lui 1301, să ridice pânzele spre „România”, luând cai şi arcaşi; piraţi echipaţi de bailul din Negroponte şi de seniorii veneţieni din Arhipelag puneau stăpânire pe mai multe insule aparţinând încă Bizanţului.

Pentru a încheia, escadra lui Belletto Giustiniani a trecut strâmtorile, a ancorat în faţa Cornului de Aur şi a incendiat mai multe clădiri prin detaşamentele debarcate în acest scop. În ciuda indignării locuitorilor capitalei, care voiau să blocheze portul lor legând unul de altul toate vasele ce se aflau acolo, împăratul Andronic, descurajat de neutralitatea absolută a genovezilor din Pera, din partea cărora nu mai putea aştepta nici un ajutor, s-a resemnat să ducă tratative.

Armistiţiul de zece ani, semnat în 1302, asigura veneţienilor libertatea traficului, le acorda despăgubirile solicitate în hyperperi de bună calitate (erau la curent cu schimbările monetare şi deprecierea monedei greceşti) şi lăsa seniorilor din Arhipelag cea mai mare parte a insulelor cucerite. A venit atunci rândul coloniei genoveze de la Pera să tragă concluzia impusă de ultimele evenimente; ea obţinea de la Andronic al II-lea, ce nu era la prima concesie făcută, un nou privilegiu, în mai 1303, prin care îşi lărgea considerabil terenul de aşezare, delimitat cu toată precizia posibilă şi conţinând acum o suprafaţă de aproape 37 ha.

Un povârniş, cu o lăţime de 60 de coţi, unde nimeni nu avea dreptul de a construi, se afla la marginea coloniei, care era apărată de un şanţ adânc. Deşi la început a fost interzisă ridicarea zidurilor de apărare, această interdicţie avea în curând să devină inoperantă: colonia genoveză va deveni în faţa Constantinopolului o adevărată fortăreaţă, care va fi de acum înainte la adăpost de orice surpriză. Aceste măsuri de apărare vor asigura colonia de ostilitatea redutabilei companii catalane, împotriva căreia, 2 ani mai târziu, ea a crezut că trebuie să sprijine Imperiul bizantin.

Interesele sale comerciale erau lezate de superioritatea cetelor de ostaşi catalani, în aceeaşi măsură ca şi de veleităţile diplomatice şi militare ale Paleologilor. Luând în solda lor pe veteranii războiului din Sicilia, împăraţii greci - Andronic al II-lea şi fiul şi asociatul său, Mihail al IX-lea - crezuseră că dispun, în sfârşit, de o armată hotărâtă şi experimentată pentru a-i respinge pe turcii care le ameninţau ultimele posesiuni din Asia Mică; conflictul cu catalanii şi asasinatul neinspirat al căpeteniei lor, Roger de Fior, dezlănţuiseră un nou război şi instalaseră în Gallipoli, cheie a strâmtorilor, bandele de „almugavari” care pustiiau Tracia şi nelinişteau Constantinopolului.

După ce au încercat în zadar să recucerească Gallipoli pentru Imperiu, genovezii din Pera nu ezită să se retragă cu îndemânare din această afacere delicată: în 1306, ei îşi făceau cunoscută intenţia de a încheia pace cu catalanii, lăsându-i pe greci să se descurce cum vor putea. De altfel, Compania se pregătea să părăsească o regiune unde nu mai putea să subziste de pe urma propriilor sale ravagii şi se ducea să-şi încerce norocul în Grecia, unde trebuia să se instaleze în ducatul Atenei: ea înceta să prezinte un interes direct pentru genovezi, care îşi concentrau atenţia asupra strâmtorilor şi a bazinului Mării Negre. Aici avuseseră loc evenimente care puneau coloniilor, încă de atunci înfloritoare, noi şi grave probleme.

În acelaşi an 1306, un conflict violent izbucnea între colonia din Trapezunt şi împăratul Alexios al II-lea Comnenul. Refuzând să plătească taxele cerute de autorităţile greceşti, genovezii se prefăcuseră că se îmbarcă împreună cu mărfurile lor şi că părăsesc oraşul, dar intervenţia gărzii georgiene a întors disputa în dezavantajul lor. De aici a rezultat un adevărat război, în cursul căruia genovezii incendiază arsenalul maritim de la Trapezunt, în timp ce împăratul grec, aliat cu căpetenia turcă de la Sinope, a atacat comptoarele din Crimeea; corsarii genovezi ripostau scufundând vasele „Marelui Comnen” din raza Trapezuntului.

Abia în 1314 şi 1316 a fost restabilită pacea în urma ambasadelor lui Pietro Ugolino şi Oberto Cattaneo, când un nou amplasament, aproape de „Castelul Leilor”, pe esplanada care domina portul, fusese atribuit coloniei; ea se întărea îndărătul şanţurilor şi al turnurilor, la fel ca cea din Pera cu câţiva ani mai înainte. Când veneţienii s-au instalat la rândul lor acolo în iulie 1319, tratatul încheiat cu împăratul Trapezuntului menţiona în mod expres privilegiile anterioare ale genovezilor, care achitau 20 de aspri de fiecare încărcătură de mărfuri (12 când soseau pe calea uscatului) şi o taxă de 3% ad valorem, redusă pe jumătate dacă atât cumpărătorul cât şi vânzătorul aparţineau, amândoi, naţiunii celei mai favorizate, şi de 1% când era vorba de stofe.

Astfel, conflictul ce periclitase existenţa coloniei se termina printr-un acord, care i-a consolidat poziţia în Imperiul Trapezuntului şi o făcea să profite din plin de comerţul cu Asia. O criză analoagă, dar cu dificultăţi mai serioase, izbucnise în acelaşi timp pe litoralul nordic, în raporturile dintre coloniile genoveze cu Imperiul Hoardei de Aur. Acesta de-abia ieşise dintr-un război civil, care pusese capăt, în ultimii ani ai secolului al XIII-lea, atotputerniciei lui Nogai. Pe asociatul său Tula-Buga, hanul legitim, deoarece nu se arătase atât de docil pe cât se aştepta de la el, bătrânul războinic îl înlocuise prin Toktai, un fiu al lui Mangu-Timur. Dar pentru că şi acesta a manifestat o voinţă netă de independenţă, a izbucnit conflictul: ecouri mai aflăm în ultimele capitole din relatarea lui Marco Polo.

Victorios pentru început pe Don, Nogai nu putuse să-şi menţină avantajul şi pierduse a doua bătălie pe Nipru, în care a fost ucis; informaţii din surse arabe plasează acest eveniment la sfârşitul anului 1299. În fapt, războiul intern al Kîpciakului s-a complicat prin conflictul extern cu Imperiul Persiei, care nu se stinsese încă: în acelaşi an, regele David al Georgiei avea să-i promită suzeranului său din Tebriz că se va opune trecerii armatei Hoardei de Aur prin defileele Caucazului; ştim, pe de altă parte, că, pentru o vreme, Nogai îşi instalase tabăra în Crimeea, înainte să înfrunte a doua oară trupele adversarului său: poate că se dusese să-şi impună supremaţia genovezilor din Caffa, pe care aliaţii săi, veneţienii, tocmai îi hărţuiseră la rândul lor în timpul expediţiei din Marea Neagră. Repercusiunile războiului dintre hanii Hoardei de Aur s-au făcut simţite până în regiunile dunărene şi balcanice.

Fiii lui Nogai s-au refugiat în Dobrogea şi în ţara „assilor” sau alanilor, nume care desemnează aici partea răsăriteană a viitoarei Moldova; hărţi nautice de la începutul secolului al XIV-lea menţionează, în adevăr, Prutul ca „fluviul alanilor”; oraşul actual Iaşi ca şi satul Iasca de la vărsarea Nistrului păstrează amintirea acestei şederi. Fără îndoială o parte importantă a acestui popor de origine iraniană îşi fixase habitatul în această regiune, amestecată cu cumanii, alături de care iazigii au pătruns în Ungaria imediat după marea invazie mongolă. Fapt este că un grup numeros de războinici alani din armata lui Nogai s-au dus să-şi ofere serviciile împăratului bizantin prin intermediul autorităţilor din Vicina, oraşul dunărean pe care l-am văzut în vremea lui Mihail Paleologul în dependenţa Imperiului grec.

Aceşti alani, care traversează Dunărea în 1300, aveau să joace un rol în războiul împotriva Companiei catalane şi să sufere din partea acesteia o zdrobitoare înfrângere. Cât despre Ciaka, fiul lui Nogai, el găsise refugiu pe lângă cumnatul său Theodor Svetoslav în Bulgaria; dar, în curând, perspectiva de a înfrunta redutabila armată a lui Toktai, învingător în Kîpciak, îl determină pe ţarul bulgar să se debaraseze de ruda sa şi să reînnoiască legătura de vasalitate faţă de Hoarda de Aur şi noul ei împărat.

Fără îndoială că, în urma omagiului prestat lui Toktai, el intră în posesia gurilor Dunării şi a Basarabiei Meridionale: documente din 1314 şi 1316 îl arată în adevăr stăpân la Maurocastron la vărsarea Nistrului, poziţie pe care nu o putea păstra decât cu consimţământul hanului mongol de la Sarai, căruia îi câştigase fără îndoială bunăvoinţa prin oportuna suprimare a lui Ciaka.

Devenit singur stăpân al Imperiului, Toktai i-a făcut pe negustorii latini să simtă toată greutatea autorităţii sale; poate că le purta pică genovezilor pentru atitudinea lor prea deschis favorabilă Imperiului rival al ilhanului de la Tebriz. El îi somează pe neaşteptate să înceteze comerţul cu sclavi, care îi răpea în fiecare an un mare număr de supuşi, pentru a fi revânduţi nu numai în Egipt, unde ei asigurau recrutarea mamelucilor, dar şi în porturile creştine ale Mediteranei.

În 1308 negustorii genovezi aflaţi la Sarai au fost arestaţi şi trimişi apoi la Solhat în Crimeea, iar mărfurile lor confiscate; nemulţumit de această sancţiune economică, hanul a trimis o armată numeroasă să asedieze Caffa. Oraşul era probabil deja înzestrat cu unele lucrări de apărare, după atacul veneţian din 1296 şi trecerea armatei lui Nogai; apărat de un mic număr de genovezi şi de greci, a reuşit să ţină piept timp de opt luni, dar nu a putut prelungi la nesfârşit rezistenţa; apărătorii au dat foc oraşului la 20 mai 1308 şi s-au refugiat la bordul vaselor.

După modelul stăpânului lor, vasalii din Kîpciak manifestau aceeaşi ostilitate: aceasta a fost probabil ocazia pentru Svetoslav, ţarul bulgar, să se dedea actelor de violenţă contra occidentalilor, pe care le semnalează o relatare franciscană din 1314 şi hotărârea cârmuirii din Genova din 1316: negustorii genovezi fuseseră jefuiţi de către bulgari la gurile Nistrului. Este deci vorba de un atac general împotriva aşezărilor şi a negustorilor din Genova pe coasta nordică a Mării Negre, pentru Hoarda de Aur aceasta constituind revanşa pentru sprijinul pe care îl dăduseră înainte adversarilor săi. Toktai se arăta neconciliant şi ostilităţile aveau să se prelungească până la sfârşitul domniei sale, în 1312.

Pentru comerţul genovez aceasta a însemnat o criză foarte gravă, care se adăuga represiunilor inevitabile ale tulburărilor din metropolă, unde guelfii şi ghibelinii se sfâşiau din nou. În înverşunarea lor de a se înfrunta, partidele opuse se plasau sub protecţia unor suverani străini: aceea a împăratului Henri al VII-lea, susţinut de ghibelini, sau a regelui Robert de Neapole, conducătorul partidului guelf.

Această ultimă soluţie, adoptată în 1318, avea să suscite divergenţe serioase între metropolă, unde dominau guelfii, şi coloniile Levantului, rămase credincioase ghibelinilor. Dar înainte de a se ajunge până acolo, a fost făcut un efort deosebit pentru a restabili situaţia coloniilor situate la marginea Imperiului Kîpciakului. Succesorul lui Toktai, Uzbek, deşi personal era convertit la islamism, avea totuşi să se arate destul de favorabil creştinilor, încurajând atât misiunile catolice, cât şi aşezămintele comerciale. O ambasadă genoveză obţinea, încă în 1313, dreptul de a reconstrui clădirile şi întăriturile de la Caffa şi de a reinstala aici colonia.

Spre a sublinia importanţa acordată acestei chestiuni, la Genova fusese constituită o administraţie specială: pentru început au fost Octo sapientes constituti super factis navigandi et maris majoris, al căror birou central era ulterior mai cunoscut sub numele de officium Gazariae, oficiul Chazariei sau al Crimeei. Una din primele hotărâri ale acestui organism a fost de a impune în 1316 tuturor vaselor genoveze care navigau în Marea Neagră să facă escală cel puţin o zi în portul Caffa, în scopul de a-i reda acestuia prosperitatea de odinioară. Acest document aduce, de altfel, contribuţii preţioase la topografia aşezării genoveze, a cărei dezvoltare avea să continue de acum înainte fără să mai întâlnească aceleaşi obstacole.

Două trăsături imprimă totuşi o amprentă specială pe această nouă fază a vieţii coloniale genoveze din bazinul pontic, cu mult înainte ca să devină sensibilă depresiunea economică din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, care a fost, de altfel, mai accentuată pe litoralul răsăritean al Mării Negre, supus mai direct influenţei tulburărilor de pe continentul asiatic. A fost mai întâi ruptura, la care am mai făcut aluzie, dintre Genova şi coloniile sale: acestea, în mult mai mare măsură decât în vremea întemeierii lor, s-au văzut reduse la propriile mijloace şi au manifestat un remarcabil spirit de iniţiativă şi de independenţă, pe care am fi tentaţi să-l comparăm cu cel ce a ridicat în secolul al XVIII-lea statele americane împotriva Marii Britanii.

Însuşi caracterul lor a fost profund modificat: aşezările nu mai sunt comptoare deschise, fixate în vreun cartier cedat de unul sau altul din potentaţii băştinaşi, în scopul unic de a adăposti negustorii şi mărfurile şi de a le facilita schimburile. Acestea sunt acum adevărate cetăţi, fortificate după obiceiul timpului, ale căror ziduri groase şi turnuri crenelate apără o adevărată autonomie politică, un stat latin la marginea Imperiului grec sau mongol.

Colonia nu are numai interese economice: ea are şi ambiţii politice şi va intenţiona în curând să-şi instituie puterea, la fel precum comunele italiene de pe continent, pe posesiuni teritoriale. Era imperialismului colonial, în proporţiile relativ modeste pe care le putea atinge în evul mediu, dar cu toate acestea clar definită de fapte, succede celei de expansiune pur comercială din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Dacă, pe de altă parte, aceasta din urmă marcase pentru Genova, pentru coloniile sale şi pentru negustorii săi, exercitarea, dacă nu a unui monopol absolut, cel puţin a unei hegemonii multă vreme incontestabilă în bazinul pontic, între tratatul de la Nympheea şi „războiul de la Curzola”, noua fază se situează sub semnul concurenţei. Veneţia profitase mult de libertatea ce i-o acorda tratatul de la Milano şi încă şi mai mult de încurcăturile în care războiul între guelfi şi ghibelini îi cufundase rivala. Cârmuirea Signoriei nu cunoştea nici o dificultate de acest gen, iar unitatea de acţiune în politica sa era asigurată. De aceea se văd succedându-se măsurile destinate să consolideze şi să dezvolte pătrunderea comerţului său în regiunile în care până atunci se aflase în stare de inferioritate.

Tratatul din 1302 restabilise poziţia Veneţiei în Imperiul bizantin, iar patru ani după aceea, în 1306, obţinea pentru negustorii săi un privilegiu din partea hanului mongol de la Tebriz, dar de-abia în 1319 a reuşit să încheie un acord cu împăratul de la Trapezunt; conflictul între acesta din urmă şi genovezi crease dificultăţi pentru întreg comerţul occidental; la fel, restabilirea păcii favoriza afacerile tuturor negustorilor italieni. Cu toate acestea, un obstacol subzista, care împiedica revânzarea produselor naturale achiziţionate în porturile din Marea Neagră.

Deşi îşi pierduse cu totul fosta sa măreţie şi era incapabil de un efort militar sau naval susţinut, datorită dezordinii crescânde din cadrul finanţelor sale şi a încălcărilor serviciilor publice provocate de drepturile feudale, imperiul lui Andronic al II-lea nu urmărea în mai mică măsură politica etatistă în materie de aprovizionare, pe care o moştenise de la regimul autoritar şi ambiţios al lui Mihail al VIII-lea.

Deoarece devenea greu de a o aplica genovezilor din Pera, adăpostiţi în fortăreaţa lor, autorităţile greceşti se revanşau pe socoteala veneţienilor. Ele se străduiau să menţină controlul preţului alimentelor, care constituia ultima linie de apărare a unei politici alimentare şi economice, lăsată moştenire Bizanţului de către tradiţia romană din Imperiul târziu. Astfel, armistiţiul reînnoit cu Veneţia, în 1310, menţinea prohibiţia de a exporta grâul, în cazul când muidul ar valora mai mult decât un hyperper.

În 1319, chiar în anul în care colonia veneţiană de la Trapezunt obţinea privilegii, ambasadorii împăratului grec din Constantinopol cereau ca grâul importat de veneţieni din regiunile Mării Negre să nu fie vândut pe teritoriul Imperiului fără să se achite o taxă specială şi fără autorizarea expresă a împăratului. Or, acordurile precedente nu interziceau vânzarea în posesiunile bizantine decât a sării, a răşinii şi a grâului indigen. „Or, adăuga maliţios nota veneţiană, grâul din Marea cea Mare nefiind deloc semănat în Imperiu, cum de altfel acolo nu se găseşte nici sare, nici răşină, veneţienilor le este permis să-l vândă şi să-l plaseze sau să-l exporte după cum doresc”.

Discuţia se prelungea, fără să ajungă la un rezultat concret. În acel moment comerţul veneţian putea fi tentat să se angajeze pe o altă cale. În contact direct cu posesiunile Veneţiei din Adriatica, regatul sârb se consolida rapid sub conducerea energică a Nemanizilor. Regii din această dinastie aveau ambiţia să joace principalul rol în Balcani. Între 1317 şi 1320, regele Milutin Uros al II-lea îi invita pe negustorii veneţieni să treacă prin statul său pentru a merge în „România” şi în porturile Mării Negre.

Ceva mai târziu, în 1330, Uros al III-lea reînnoia această propunere, specificând totuşi că protecţia sa nu se extindea asupra călătorilor ce se duceau în Bulgaria, ţară cu care se afla în război. Aceste negocieri probabil că nu au fost ignorate de diplomaţia bizantină, iar Veneţia a profitat desigur, în oarecare măsură, întrucât acordul din 1324 îi dădea dreptate în chestiunea griului din Marea Neagră, îndepărtând prohibiţiile menţinute până atunci de autorităţile greceşti.

Alegerea era făcută de acum înainte între drumul pe uscat din Balcani, nesigur şi costisitor, şi calea maritimă: în 1323 misionarii franciscani semnalează un mare număr de negustori veneţieni în Crimeea, iar în 1332 am văzut că Senatul veneţian fixa la nu mai puţin de 500 livre mari de 10 ducaţi valoarea minimă a frahtului ambarcaţiunilor, destinate să treacă strâmtorile pentru a vizita porturile din Marea Neagră. Două circumstanţe desăvârşiseră împingerea navigaţiei veneţiene în această direcţie.

Prima a fost criza ce se deschidea atunci în raporturile dintre Bizanţ şi colonia genoveză de la Pera. Aceasta dusese o politică independentă şi luase cunoştinţă fără pic de aversiune cum familia genoveză Zaccaria, magnaţi financiari şi politicieni din Levant, pusese stăpânire mai întâi pe Phoceea pe coasta Asiei Mici şi pe bogatele zăcăminte de alaun, apoi pe insula Chios, ocupată în 1334 de Benedetto Zaccaria, cu vaga promisiune a unui tribut, de care însă Andronic al II-lea trebuise să-l scutească zece ani, pentru a se îngriji de lucrările de apărare ale insulei. La fel ca posesiunile veneţiene din Egeea, unde domeniul Signoriei se dubla cu feude insulare din Arhipelag, genovezii dispuneau, prin intermediul lui Zaccaria, de teritoriile din Phoceea sau Chios, la marginea Asiei Mici turce.

Conflictul între guelfii din Genova şi ghibelinii din colonii avea să determine pierderea acestei poziţii avantajoase: în 1324, o flotă genoveză, sub conducerea lui Carlo Grimaldi, încerca să blocheze Pera, fără să reuşească, şi făcea o incursiune în Marea Neagră, provocând pierderi mai serioase negustorilor şi navigatorilor de la Tana şi din Marea de Azov. La întoarcere, ea a găsit Bosforul zăgăzuit, în dreptul Hieronului (punctul cel mai îngust al strâmtorii), de către escadra ghibelină din Pera şi a trebuit să se întoarcă la Sinope, unde căpetenia turcă din partea locului a pus stăpânire pe o mare parte din vasele şi echipajele lor.

Colonia din Pera îşi dovedise forţa, dar disensiunile nefericite dintre facţiunile genoveze fuseseră dezvăluite întregului Levant. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că în 1328 o flotă veneţiană a venit să blocheze şi să jefuiască Pera pentru a se răzbuna pe corsarii susţinuţi de colonie şi pentru a intercepta timp de mai multe săptămâni navigaţia, de la Hieron până aproape de Scutari; ea nu a ridicat blocada decât după plata unei serioase despăgubiri.

Această acţiune încuraja Imperiul bizantin să-şi ia şi el o tardivă revanşă: zvâcnirea de energie care marchează domnia tânărului Andronic al III-lea (el îl înlăturase în 1328 pe bunicul său Andronic al II-lea) s-a manifestat prin recucerirea Chiosului, recunoaşterea suzeranităţii sale de familia Cattaneo, genovezi care moşteniseră Phoceea, şi prin recucerirea Lesbosului, unde seniorul genovez din Phoceea căutase să se stabilească în 1331, profitând de o cruciadă împotriva turcilor din Asia Mică. Când colonia din Pera a încercat să se pregătească pentru rezistenţă, noul împărat bizantin, întărit de sprijinul Veneţiei, a ştiut să-i ţină piept şi să o oblige să respecte tratatele existente.

Ajungem astfel la anul 1332, când se constată că politica veneţiană se orientează hotărât spre expansiunea în bazinul Mării Negre. Cu zece ani mai înainte, un verdict formal în acest sens fusese dat de unul dintre cei mai buni experţi ai vremii în materie de politică orientală, perspicacele veneţian Marino Sanudo. În 1321, el prezenta papei un memoriu asupra organizării unei noi cruciade, care făcea să iasă în evidenţă superioritatea traficului din porturile Mării Negre cu Asia Centrală şi Extremul Orient faţă de drumul Egiptului şi al Alexandriei.

Mărfurile sosite pe coasta pontică erau de mult mai bună calitate decât cele care se găseau pe piaţa egipteană; transportul lor era cu siguranţă mai costisitor, dar aceste cheltuieli erau din plin compensate de taxele vămii din Alexandria. Trebuia deci să se abandoneze vechea prejudecată de a nu provoca ruptura cu Egiptul, care condusese până atunci politica veneţiană, şi să se contribuie dimpotrivă la izolarea acestuia de principala sa bază de aprovizionare cu grâu, lemn de construcţie şi sclavi: litoralul Mării Negre, dominat de aliaţii săi din Hoarda de Aur.

Hanul Uzbek tocmai pecetluise această alianţă în 1320, acordând sultanului din Cairo, En-Nasir, mâna unei prinţese mongole din familia ginghishanidă. Aici era punctul sensibil unde trebuia lovit adversarul: izolat şi înfometat de o blocadă în Mediterana, Egiptul ar fi fost deschis invaziei cruciaţilor, care ar putea, în sfârşit, să doboare fortăreaţa cea mai puternică a Islamului. Ei ar dispune, pe de altă parte, în propriul lor folos, de marile resurse naturale ale bazinului pontic.

Acestea erau marile linii ale proiectului expus în Secreta Fidelium Crucis, după o concepţie foarte „modernă” a războiului economic, ce pregătea calea invaziei şi a ocupaţiei ţării duşmane, care ar surprinde sub pana unui contemporan al lui Dante, dacă nu ar apărea şi la celălalt făuritor de proiecte pentru uzul regilor Franţei şi ai Angliei, avocatul din Coutances, Pierre Dubois. Cu o diferenţă totuşi: nu se ştie în ce măsură acesta din urmă înfăţişa vederile sale personale sau opiniile epocii, fără altă legătură cu cercurile oficiale decât memoriile copioase pe care el li le adresa: cum s-a spus în glumă, „cafeneaua Comerţului” din acea vreme.

Nu la fel stau lucrurile cu Sanudo. Lucrarea sa, însoţită de un portulan detaliat al coastelor Mediteranei şi ale Euxinului, datorat fără îndoială cartografului Pietro Vesconte, pare să fi fost luată serios în consideraţie, dacă nu la curtea pontificală, cel puţin în patria sa, la Veneţia. Politica Senatului, aşa cum poate fi dedusă din registrul deliberărilor sale din 1332 şi de la începutul anului următor (anul veneţian începea la întâi martie), pare copiată exact după recomandările lui Sanudo, cu această nuanţă totuşi că obiectivul cruciadei nu mai era Egiptul, ci coasta Asiei Mici, din care emirii turci, punând stăpânire pe ea, făcuseră o redutabilă vizuină de piraţi. În această direcţie se îndreaptă eforturile cruciadei.

La 22 iunie, Senatul decreta interzicerea comerţului cu „Turcia”, „duşmana Creştinătăţii”; în august, consfătuirea întrunită la Rhodos strângea alianţa dintre Veneţia, Andronic al III-lea şi Marele maestru al ospitalierilor, la care trebuiau să adere regele Franţei şi Sfântul Scaun. Viitorul avea să înlăture încă o dată lovitura ce ameninţa Islamul: nu a avut loc decât expediţia, de altfel victorioasă, care a lăsat Smirna celor ce au năvălit asupra acestui oraş în 1344. Războiul între Franţa şi Anglia şi crahul marilor bănci florentine, preludiu al crizei de deflaţie pe care am menţionat-o mai sus, au răpit proiectului de cruciadă principalele sale mijloace de realizare.

Dar în 1332 războiul împotriva necredincioşilor părea iminent, iar politica Veneţiei trebuia să ţină neapărat seama de aceasta. Renunţând la comerţul din Asia Mică, negustorii veneţieni trebuiau în mod evident să găsească în altă parte debuşeele de care duceau lipsă. Constatăm atunci că Senatul se ocupă activ de galerele de la Trapezunt şi de comerţul de la Tebriz; este interesant să notăm în legătură cu aceasta că nu se mai punea problema accesului Imperiului ilhanilor la Marea Neagră: întreg traficul trecea prin Trapezunt, care pare să fi avut cu Persia o înţelegere foarte completă privind plata taxelor şi concordanţa greutăţilor şi măsurilor.

Avem motive să presupunem că la un moment dat, ce nu poate fi precizat cu exactitate, Imperiul Persiei a renunţat la „coridorul” pontic, în schimbul garanţiilor oferite comerţului său de statul Marelui Comnen. Drumul mai era încă unul dintre cele mai frecventate şi aducea până la porturile Mării Negre alimente din Extremul Orient: în 1336, un horoscop grec din Trapezunt menţionează pentru prima oară o ţară atât de îndepărtată precum Siamul.

Este locul să remarcăm, pe de altă parte, că în acelaşi moment (pe la 1337) la Constantinopol izbucnea marea dispută religioasă hesychastă. Această doctrină contemplativă răspândită prin predicile lui Grigore din Sinai prezintă, în atitudinea de extaz pe care o prescrie credincioşilor săi, stranii puncte de asemănare cu aceea a asceţilor hinduşi şi în special cu cea a budiştilor. Marco Polo fusese izbit de apropierea care se putea face între viaţa lui Buda şi preceptele creştinismului.

Până şi lumina revelată de hesychasm îşi găseşte un corespondent în „lumina nesfârşită” a chietismului budist, aşa cum evoluase mai ales în China şi în Japonia în secolele XII şi XIII. Coincidenţă? Poate; dar într-o vreme când schimburile materiale şi spirituale sunt încă atât de frecvente, de la un capăt la altul al continentului asiatic, în acei ani în care mai subzistă resturi ale unităţii mongole, înainte de dizolvarea sa definitivă, este permis să presupunem că o dată cu mărfurile şi moda (influenţa Extremului Orient asupra costumelor europene în acea vreme este un fapt incontestabil), ideile şi credinţele au putut fi, de asemenea, vehiculate şi au putut determina apariţia unor forme similare de sentiment şi de gândire.

Dar este timpul să ne întoarcem la aspectul propriu-zis economic şi comercial. Piaţa cea mai interesantă mai era încă aceea pe care o oferea Imperiul Kîpciakului, atât prin marile sale resurse naturale, cât şi prin posibilităţile pe care le asigura, şi la acea dată, traficului îndepărtat al Cathayului. Pentru Veneţia era dificil să-şi restabilească drepturile în Crimeea, unde dezvoltarea Caffei statornicise hegemonia rivalilor ei, genovezii. Dar negustorii ei nu au încetat, pare-se, niciodată să frecventeze Tana, la vărsarea Donului, de unde pleca marele drum spre Sarai şi Asia Centrală. Consulul pe care îl întreţinea obţine, deja în 1333, o diplomă de concesiune de la împăratul Uzbek, ce permitea coloniei să se stabilească la adăpostul şanţurilor şi palisadelor, pentru a veghea la interesele negoţului său.

În graba sa de a popula noua concesiune, Senatul Veneţiei delibera chiar asupra necesităţii de a acorda drept de cetăţenie unui număr de cincizeci de negustori străini care ar beneficia de ea doar în limitele Imperiului Hoardei de Aur, cu condiţia să fie „latini de limbă şi de origine”. Aceste raţiuni etnice ale unui drept de cetăţenie colonială constituie desigur un aspect pe cât de neaşteptat pe atât de interesant al politicii veneţiene în acea vreme.

Tana era marea etapă spre Volga, capitala Kîpciakului şi spre Cathay. Atât de preţiosul manual al florentinului Pegolotti, întru totul contemporan (1335-1340), abundă în informaţii şi în recomandări de ordin practic pentru negustorii care ar fi vrut să întreprindă marea călătorie. Se cuvenea să-şi lase să le crească barba, pentru a inspira mai mult respect orientalilor şi să fie prevăzuţi cu un interpret bun, cunoscând mai ales cumana, care era în continuare limba uzuală în stepele din Rusia Meridională. Doi slujitori erau indispensabili pentru confortul călătorului, ce putea, de asemenea, fără să-i fie tot atât de necesar, „să ducă cu el o femeie din Tana”, cu condiţia să ştie cumana, pentru a-i asigura o mai mare consideraţie în mediile pe care va trebui să le frecventeze.

Nu era mai puţin util să fie însoţit de o rudă sau de un prieten foarte sigur, care să poată la nevoie să se dea drept fratele călătorului, pentru a intra în posesia mărfurilor în cazul când nenorocirea ar fi făcut ca negustorul să decedeze pe parcursul călătoriei. Dacă această înţeleaptă precauţie ar fi lipsit, suveranul din partea locului, unde ar fi avut loc decesul, ar fi în drept să pună mâna pe mărfuri. Informaţiile lui Pegolotti privind taxele şi impozitele multiple care trebuiau achitate, în atâtea feluri de monede, aduc o contribuţie de prim ordin cunoştinţelor noastre asupra traficului din Imperiul Hoardei de Aur şi de pe marile drumuri ale Asiei.

Astfel, ultimii ani ai domniei lui Uzbek (care se termina în 1340) au reprezentat fără îndoială ultimul mare avânt al comerţului pe coasta nordică a Mării Negre în evul mediu. Sfântul Scaun şi puterile creştine în general contau mult pe moştenitorul tronului mongol de la Sarai, Tinibek, care le era binevoitor, pentru a continua aceste bune relaţii; dar fratele său Djanibek l-a învins şi a devenit împărat în locul său. Am văzut consecinţele acestei schimbări de domnie (şi de politică) pentru aşezările italiene şi pentru comerţul lor din Kîpciak, ca şi acţiunea concertată a Genovei şi a Veneţiei în faţa pericolului comun.

Dar această solidaritate a celor două rivale nu avea să fie de lungă durată. Prea multe interese şi animozităţi le despărţeau. Din criza provocată de acţiunea ostilă a lui Djanibek împotriva Tanei şi a Caffei va rezulta aproape în mod inevitabil al doilea război al strâmtorilor între genovezi şi veneţieni. Acesta poate într-adevăr să fie calificat aşa, în sensul strict al termenului. Conflictul între cele două republici, previzibil din pricina opoziţiei intereselor lor din Kîpciak, a fost precedat de un nou litigiu între Genova şi Imperiul bizantin. Genova, guvernată de dogii din partidul popular, recăpătase o oarecare vigoare şi coloniile sale se simţeau din nou solidare cu metropola.

În 1346, o „Mahona” sau companie comercială se constituia din iniţiativa familiei Giustiniani şi punea din nou stăpânire pe insula greacă Chios, profitând de dezordinea în care fusese aruncat din nou Imperiul bizantin de războiul civil între Paleologi si Ioan Cantacuzenos. Dar Cantacuzenos, victorios în 1347 si reconciliat pentru câtva timp cu dinastia legitimă, nu înţelegea să se lase păgubit: el a cerut sacrificii pecuniare, care i-au adus suma de 50.000 de hyperperi, necesară construcţiei si echipam unei flote; în acelaşi timp, el scădea taxele de vamă la Constantinopol în detrimentul comerţului de la Pera, şi ridica de la 10 la 50% taxele pentru importurile de vinuri şi de cereale provenind din coloniile genoveze din Marea Neagra. Aceasta reprezenta o altă formă a obstacolului care se opunea odinioară importurilor veneţiene. Riposta genovezilor nu s-a lăsat aşteptată: ei au distrus un număr oarecare de vase greceşti şi au încercat să blocheze capitala, apoi chiar sa o atace în toamna anului 1348.

Dar Constantinopolul era bine apărat si tentativa a eşuat. La rândul său, colonia din Pera s-a aflat într-o situaţie critică: împăratul Ioan Cantacuzenos, procurându-şi fondurile care îi lipseau, s-a întors la Constantinopol şi a încurajat activ pregătirile atacului împotriva coloniei genoveze. Cârmuirea de la Genova, alarmată, a trimis în grabă o solie pentru a pune capăt unui conflict ce părea să continue în dezavantajul său.

Dar în primăvara lui 1349, noua flotă grecească, prevăzută cu vâslaşi insuficient antrenaţi, a fost surprinsă de escadra genoveză din Pera şi aproape în întregime distrusă. Când ambasadorii din Genova au ajuns la Constantinopol, ei au găsit o situaţie în întregime diferită de cea care le determinase plecarea: pacea a fost încheiată, lăsând coloniştilor din Pera terenul pe care-l ocupaseră, în afara concesiunii lor până la culmea Galatei, iar pentru Mahona din Chios posesiunea efectivă a insulei.

În timpul acestor dificultăţi, genovezii simţiseră în rezistenţa bizantină influenţa politicii veneţiene în 1345; un nou conflict opusese coloniile respective în Trapezunt în 1348-49. Doar ciuma cea mare a împiedicat izbucnirea războiului între cele două oraşe. Dar în 1350, noul doge al Genovei, Giovanni di Valenţe, s-a hotărât să treacă la ofensivă. Genovezii din Pera au pus stăpânire pe castelul Hieron de pe Bosfor şi au pretins exercitarea unui control asupra tuturor vaselor care traversau strâmtoarea pentru a se duce în porturile Mării Negre.

În acelaşi timp, mai multe corăbii veneţiene erau sechestrate la Caffa. Aceasta echivala cu o declaraţie de război. Fiecare parte a căutat imediat să-şi asigure alianţe şi conflictul s-a declanşat curând între două coaliţii. Veneţia obţinea cu uşurinţă sprijinul regelui Petru al IV-lea de Aragon, iritat de subsidiile pe care Genova le furniza răsculaţilor din insula Sardinia, şi putea să conteze pe Ioan Cantacuzenos, ce căuta să-şi ia revanşa asupra coloniei de la Pera. La rândul lor, genovezii nu au ezitat să recurgă la alianţa turcilor, care fuseseră amestecaţi de mai mult timp în vicisitudinile războaielor civile din Imperiul bizantin.

O primă luptă, din 1350, în apele de la Alcastri, pe coasta Eubeei, a dat pe mîna veneţienilor o flotilă genoveză în drum spre Bosfor şi Marea Neagră; dar seniorii genovezi din Chios au putut să răzbune acest eşec şi au adus cu alai cheile de la Negroponte. În vara lui 1351, escadra veneţiană comandată de Niccole Pisani a încercat un atac asupra Perei şi a fost pe punctul să reuşească locuitorii, surprinşi de atacul neaşteptat, au putut totuşi să se adune şi să respingă duşmanul.

S-a pus apoi problema asediului coloniei de forţele reunite ale veneţienilor şi ale lui Ioan Cantacuzenos, dar apropierea unei mari flote genoveze sub comanda lui Paganine Doria i-a obligat să renunţe la aceste pregătiri: în schimb, Negroponte a fost blocat de la 15 august la 20 octombrie de către genovezi. Sosirea unei noi escadre veneţiene şi a escadrei aragoneze a lui Ponce de Santa Pau i-a forţat şi pe ei să ridice blocada; apropiindu-se iarna, flotele s-au dus să se adăpostească în porturile Arhipelagului, pentru a angaja în anul următor înfruntarea decisivă.

Aceasta a avut drept teatru, aşa cum se cuvenea unui asemenea război, chiar strâmtoarea Bosforului. Acolo a apărut, la 15 februarie 1352, escadra combinată a veneţienilor şi a catalanilor; în dreptul arsenalului maritim de la Heptaskalon, la intrarea în Marea de Marmara, ea s-a unit cu vasele greceşti venite să i se alăture şi a atacat flota genoveză care se desfăşurase în faţa ei, lăsând descoperit portul Perei. Încăierarea a devenit curând generală şi aproape 140 de vase s-au aflat angajate într-o luptă înverşunată şi nehotărâtă, care a durat aproape toată ziua.

La căderea nopţii, catalanii pierduseră 12 galere, iar cei din Pera jumătate din efectivul lor; grecii nu pierduseră nimic, căci fugiseră din bătălie. Timp de câteva zile, cele două flote, la fel de epuizate, au rămas faţă în faţă; apoi escadra veneţiană a luat din nou drumul Occidentului, urmată de aragonezi, care îşi pierduseră comandantul. Împăratul bizantin, rămas singur în faţa ameninţării genovezilor şi a turcilor, s-a împăcat cu Paganine Doria şi s-a angajat să nu-i mai susţină în nici un fel pe duşmanii Genovei; privilegiile Perei erau confirmate în mod expres. În lipsa unei victorii navale, genovezii obţineau un succes diplomatic.

Războiul a continuat în Mediterana; o nouă expediţie a lui Pisani cu o escadră veneţiană, pe care a adus-o din nou sub zidurile Perei, a găsit oraşul în stare de apărare; el a trebuit să plece „aşa cum venise”. Marea bătălie între genovezi, veneţieni şi catalani a fost dată în anul următor, la 29 august 1353, în apropiere de Alghero în Sardinia; ea a însemnat pentru genovezi o adevărată înfrângere.

Dar comuna şi-a revenit, invocând sprijinul familiei Visconti, seniorii din Milano; în 1354, Doria, în fruntea unei flote genoveze, pătrundea în Adriatica, incendia Parenzo şi distrugea 35 de galere veneţiene în portul Zonchio (Navarinul Vechi). Ca şi la sfârşitul primului război al strâmtorilor, adversarii erau acum la fel de epuizaţi şi dornici să-i pună capăt.

Tot sub auspiciile familiei Visconti a fost semnat armistiţiul la 15 ianuarie 1355, iar cea de-a doua pace de la Milano a fost încheiată la 1 iunie. După atâtea eforturi şi sacrificii de o parte şi de alta, rezultatele pot apărea neînsemnate; totuşi angajamentul luat de a nu trimite timp de trei ani nici un vas la Tana, marca superioritatea genovezilor, care trebuiau să profite de această clauză pentru a spori comerţul Caffei. În tumultul acestui război, un nou conflict izbucnise în Bizanţ între Ioan Cantacuzenos şi fiii săi, pe de o parte, şi Ioan al V-lea Paleologul, fiul lui Andronic al III-lea, pe de altă parte.

Acesta din urmă a sfârşit prin a învinge: Ioan Cantacuzenos s-a retras în mănăstire, unde avea să scrie istoria domniei sale, iar fiii săi au trebuit să se declare mulţumiţi cu despotatul din Moreea. Dar Imperiul, după trei războaie civile, nu mai era decât o lamentabilă rămăşiţă a fostei puteri bizantine. Sârbii lui Ştefan Duşan îi luaseră Macedonia şi Thessalia, iar turcii osmanlâi sau otomani, de mult timp încă stăpâni pe coasta asiatică a Mării de Marmara, pe Brusa şi pe Niceea, tocmai puseseră stăpânire, în 1354, pe cetatea Gallipoli. Opt ani după aceea, ei ocupau cea mai mare parte a Traciei şi cucereau Adrianopolul.

Miza strâmtorilor, atât de acerb disputată între Genova şi Veneţia, cădea în puterea acestei noi stăpâniri, a cărei periculoasă expansiune nu pare să fi fost întrevăzută atunci de nimeni dintre contemporani. Adesea a fost acuzat Ioan Cantacuzenos de a-i fi atras pe turci în Europa, chemându-i în ajutor în războaiele sale contra facţiunii bizantine adverse. În realitate, de mult timp mercenarii turci serveau în armatele bizantine şi străbăteau Peninsula Balcanică în toate sensurile; o parte cel puţin egală de responsabilitate revenea republicilor italiene, înverşunate să lupte unele împotriva altora şi perfect indiferente faţă de interesele creştinătăţii şi ale cruciadei, care nu mai trezeau în acea epocă decât un ecou romantic şi întârziat.

Aceasta s-a văzut bine atunci când, câţiva ani mai târziu, împăratul Ioan al V-lea Paleologul, încurajat de faptele de vitejie ale bravului rege al Ciprului, Petru I, în Asia Mică şi în Egipt, s-a hotărât să facă ceea ce nici un bazileu nu făcuse înaintea lui: să se ducă el însuşi să solicite ajutorul creştinilor din Occident împotriva noului pericol musulman, fie şi cu preţul unirii Bisericilor, atât de multe ori discutată, dar niciodată săvârşită. Călătoria sa la Buda, unde se dusese să-l întâlnească pe regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, în speranţa să-l intereseze într-o cruciadă contra turcilor, a avut un sfârşit nefericit.

La întoarcere, a nimerit în toiul războiului dintre unguri şi bulgari, în 1365, şi a fost reţinut de ţarul Bulgariei, Şişman, iritat de expediţia regelui Ungariei împotriva Vidinului. Atunci a intrat în scenă unul din ultimii cruciaţi, Amedeu al VI-lea de Savoia, „Contele Verde”. Cu o mică armată de cavaleri şi pedestraşi el debarcase în strâmtori şi recucerise Gallipoli de la turci. Aflând despre păţania împăratului bizantin, ruda sa a ridicat de îndată pânzele spre coasta apuseană a Mării Negre şi a atacat porturile, atât de des cucerite şi recucerite de bizantini de la bulgari: Mesembria şi Anchialos; el a eşuat însă în faţa Varnei.

În acel moment, coasta aparţinea, cel puţin în parte, unui dinast local, Dobrotici, a cărui reşedinţă se afla la Caliacra, în Dobrogea Meridională. El era înrudit cu Paleologii şi purta încă de mult timp titlul de despot. Multă vreme s-a văzut în el eponimul Dobrogei, căreia i-ar fi lăsat numele; cercetări mai recente lasă totuşi să se întrevadă o origine mai veche a numelui acestei provincii. În fapt, contele Amedeu a avut de-a face în această împrejurare cu ţarul bulgar din Tîrnovo şi cu Dobrotici; în cele din urmă, el a reuşit să obţină pentru împăratul Ioan al V-lea dreptul de, liberă trecere spre Constantinopol.

După acest incontestabil succes al campaniei sale maritime din 1366, ar fi fost logic să continue, dar slabele mijloace de care dispunea nu i-o permiteau. Pentru situaţia din strâmtori este caracteristic faptul că, atunci când contele de Savoia a oferit veneţienilor să le predea Gallipoli, aceştia s-au eschivat, pentru a reclama în schimb insula Tenedos, care aparţinea grecilor. Signoria menaja, încă de atunci, pe turci, cu care intrase în negocieri, dacă ne încredem în „rubricile” deliberărilor Senatului anterioare anului 1366. Era evident vorba de a-i desprinde din alianţa genoveză din 1352 şi de a obţine avantaje comerciale, ce nu mai puteau fi obţinute de la Imperiul bizantin.

A doua pace de la Milano pusese capăt ostilităţilor dintre Genova şi Veneţia, dar nu reuşise să facă să înceteze rivalitatea dintre ele. Concurenţa reîncepe şi mai puternic în anii următori în bazinul Mării Negre. În timpul războiului, în 1352, Veneţia reuşise să încheie un tratat cu ţarul Alexandru al Bulgariei, care îi deschidea portul Varna. Războiul de-abia se terminase, când în martie 1356 veneţienii obţineau de la guvernatorul tătar al Solhatului din Crimeea, Ramazan, un privilegiu comercial. Tratatul de la Milano le interzicea să se întoarcă la Tana înainte de trei ani, dar „rubricile” menţionează o ambasadă care se ducea la curtea lui Djanibek, deci înaintea morţii acestuia, în 1357.

În 1358, termenul prevăzut prin tratat fiind expirat, Veneţia avea din nou un consul la Tana: el primea ordinul de a însoţi ambasada care se ducea să-l salute pe noul împărat al Hoardei de Aur, Berdibeg; acesta remitea o diplomă veneţienilor, care a fost completată cu o scrisoare a noului guvernator al Solhatului, Kotlug-Timur. În aceste negocieri, Veneţia acţionase, de altminteri, în înţelegere cu Genova: un genovez, Baldassare di Sorba, era cel care aducea Senatului noutăţi din Tana, iar plenipotenţiarii veneţieni trebuiau să aştepte sosirea unei ambasade genoveze la Bizanţ, pentru a continua împreună călătoria lor la curtea de la Sarai. Se revenise la politica de colaborare, schiţată în timpul crizei din 1343-1347.

Dar alte indicaţii din aceleaşi „rubrici” lasă să se întrevadă preocupări cu un caracter mai puţin pacifist. Se pune aici chestiunea fortificării Tanei, imediat după instalarea coloniei; în 1364, împăratul Alexios al III-lea al Trapezuntului acorda veneţienilor un nou privilegiu, dar şi acolo aceştia din urmă s-au grăbit să se întărească: consulului din Tana i se impunea să furnizeze bailului de la Trapezunt toţi banii de care va avea nevoie pro fortifficacione castri. Este evident că această grijă de a se înconjura cu ziduri şi cu şanţuri de apărare îi avea în vedere cu mult mai puţin pe suveranii locali, cu care se străduiau să trăiască în bună înţelegere, decât pe eternii rivali, genovezii. În fapt, a fost nevoie de un nou conflict cu aceştia din urmă, la Trapezunt, şi de noi negocieri în 1367, pentru a pune colonia veneţiană în posesia unui platou înaintând cu un vârf în mare, unde turnurile şi fortăreţele cartierului care îi fusese concedat puteau să rivalizeze cu fortificaţiile genoveze de la Leontocastron.

La acea dată, declinul Hoardei de Aur, pradă războaielor civile dintre succesorii lui Berdibeg, după 1359, lăsa câmp liber ambiţiilor coloniale ale aşezărilor italiene. Genovezii din Caffa nu au pregetat să profite de aceasta; la adăpostul noilor fortificaţii, ei putuseră să respingă cu succes în 1361 un atac al turcilor din Sinope. Securitatea coloniei cerea o poziţie mai bună pe coastă: în 1365, consulul Bartolommeo di Jacope punea stăpânire pe Soldaia, marele port situat în apropierea Caffei, şi pe un teritoriu cuprinzând 18 „domenii” din vecinătate. Noile posesiuni nu au fost totuşi deplin asigurate decât în 1380, când un tratat în regulă a confirmat cesiunea cârmuirii genoveze, împreună cu cea a întregului litoral sudic al Crimeei, de la Caffa la Balaklava.

Puternicul Mamai, care juca în acel moment în Imperiul Hoardei de Aur rolul deţinut de Nogai în secolul precedent, a fost cel ce a confirmat genovezilor această importantă concesiune; el tocmai suferise pe Don înfrângerea de la Kulikovo, din partea moscoviţilor ridicaţi împotriva puterii mongole. Tratatul din 1380, completat în anul următor de o convenţie încheiată cu reprezentantul local al Imperiului tătar în Crimeea, punea capăt unui conflict, care pricinuise recucerirea Soldaiei de mongoli, pentru a abandona în sfârşit genovezilor toată „riviera” înfloritoare a Crimeei, la adăpostul munţilor Iaila; vechiul district bizantin al Gothiei era cuprins în această cesiune, cel puţin partea care se mărginea cu litoralul; în interiorul masivului muntos, senioria Theodoro sau Mangup avea să-şi păstreze independenţa.

Dar de la golful Sevastopolului până în apropierea strâmtorii Kerci, întreaga coastă a Crimeei era de acum înainte genoveză. Coloniile stabilite în porturi ridicau peste tot lucrări de apărare, în scopul de a asigura aşezările lor împotriva tuturor revenirilor ofensive ale mongolilor sau a tuturor tentativelor ostile ale veneţienilor sau ale turcilor. Astfel, oraşul Soldaia a fost înconjurat de o imensă fortăreaţă, ale cărei turnuri şi ziduri crenelate domină încă şi astăzi muntele ce se ridică deasupra fostei cetăţi negustoreşti, alcătuind unul din peisajele cele mai pitoreşti de pe coasta Crimeei, precum şi o pătrunzătoare evocare a prosperităţii sale în evul mediu.

În timp ce posesiunile sale din Crimeea deveneau astfel o colonie în sens modern, cuprinzând un teritoriu întins cu o numeroasă populaţie indigenă : greacă, armeană, tătară, fără a mai număra rămăşiţele foştilor locuitori ai peninsulei ce mai supravieţuiau încă în munţi, Genova se angaja tot mai profund în afacerile pontice, unde avea să întâlnească inevitabil rivalitatea veneţiană.

Încă în 1359, un raport menţionează concurenţa dintre cele două republici la gurile Dunării, unde portul de la Licostomo sau Chilia preluase locul ocupat, încă de la începutul secolului al XIV-lea, de acela de la Vicina. Era vorba de încărcăturile de grâu ce se efectuau la acea dată, în afară de cele pe care manualul lui Pegolotti le semnala pe coasta Dobrogei şi la Maurocastron, la vărsarea Nistrului.

Dezvoltarea voievodatului Ţării Româneşti, raporturile sale strânse cu Ungaria, întemeierea, în acelaşi timp, a voievodatului moldav şi posibilitatea unui „culoar” unguresc prin Moldova de Jos până la Dunăre, deschideau navigaţiei pe acest fluviu toate perspectivele unei mari căi de acces din Europa Centrală la Marea Neagră. În acea vreme, chestiunea dunăreană pare să se pună pentru prima oară în ansamblu ca un corolar obligatoriu al problemei pontice, aşa cum a rămas până în zilele noastre. Aceste împrejurări puneau în valoare posesiunile lui Dobrotici, pe care le-am menţionat cu ocazia cruciadei contelui de Savoia din 1366, şi îi măreau ambiţiile.

Stăpân pe litoralul actual al Dobrogei şi al mai multor puncte de pe coasta bulgară, acest dinast cu nume slav, dar de origine nedeterminată, poate turcă sau cumană, domnind asupra unui teritoriu cu populaţie amestecată, unde se încrucişau românii, bulgarii, turcii şi grecii, înţelegea fără îndoială să profite de dezvoltarea comerţului dunărean. Nu era nevoie de mai mult pentru a-l aduce în conflict cu genovezii, care voiau să profite şi să nu împartă cu nimeni. Dar la aceste motive de natură pur economică se adăugau şi ambiţii de ordin politic.

În octombrie 1374 şi aprilie 1375, registrele de socoteli ale coloniei de la Caffa menţionează echiparea mai multor vase prilejuită de războiul împotriva lui Dobrotici. Ostilităţile se declanşaseră pentru stăpânirea Chiliei pe braţul nordic al Deltei dunărene, unde genovezii instalaseră o colonie, apărată de o garnizoană şi fără îndoială şi de o fortăreaţă, ca în toate locurile pe care le ocupau în acea vreme pe coastele Mării Negre, atât în Crimeea cât şi pe litoralul Anatoliei. Dar orizontul lui Dobrotici era cu mult mai întins; se regăseşte la el proiectul unei dominaţii sau cel puţin al unei hegemonii întinse la alte porţiuni ale litoralului pontic.

În martie 1376, senatul Veneţiei era surprins de propunerea făcută de el de a-l ajuta să preia tronul Trapezuntului pe ginerele său, prinţul Mihail Paleologul. În mod prudent, în instrucţiunile către căpitanii şi furnizorii însărcinaţi să aibă grijă de interesele sale, Senatul prevedea ipoteza în care întreprinderea nu ar avea sprijinul elementelor locale şi le recomanda în acest caz să se înţeleagă cu împăratul dinastiei Comnenilor. Dar este semnificativ că îl vedem pe Dobrotici, în război cu genovezii, angajând de îndată negocieri cu Veneţia.

În adevăr, aceasta tocmai reluase ofensiva în Orientul Apropiat; se simţea peste tot în timpul acelor ani acţiunea deschisă sau ascunsă a diplomaţiei sale, care era, încă de pe atunci, una din cele mai active şi mai bine informate. Ea înfrunta de 20 de ani ostilitatea unui nou şi puternic adversar, regele Ludovic al Ungariei, ce îi reluase în 1358 coasta dalmată şi ale cărui raporturi cu verii săi, Angevinii din Neapole, ameninţau în orice clipă să facă şi mai precare posesiunile veneţiene, atât în Italia cât şi în Balcani.

Menajamentele politicii Veneţiei faţă de turci se explică în mare parte prin necesitatea de a susţine împotriva monarhului angevin orice putere capabilă să-i reziste. Ea a contribuit probabil într-o oarecare măsură la închegarea alianţei dintre statele balcanice: Serbia, Bulgaria, Ţara Românească, care încercau să realizeze un bloc independent între hegemonia ungară şi invazia otomană. O cronică din Padova o acuză formal de a fi furnizat în 1377 platoşe voievodului Ţării Româneşti, Radu, aliat cu bulgarii din Tîrnovo şi cu turcii, împotriva regelui Ungariei.

Dar, pe de altă parte, ea ţinea să-şi asigure în mod direct poziţiile de mai mare valoare strategică: în martie 1376 zece galere veneţiene soseau la Constantinopol şi-l obligau pe împăratul Ioan al V-lea Paleologul să-şi ţină promisiunea din 1369 de a ceda Republicii insula Tenedos, adevărată cheie a navigaţiei strâmtorilor. Genova nu putea admite această cesiune, care îi dădea rivalei sale un avantaj egal cu cel pe care i-l asigurase odinioară ei însăşi posesiunea Hieronului pe Bosfor.

Din Tenedos se putea în adevăr controla în întregime intrarea Dardanelelor: Est in conspectu Tenedos, notissima fama / Insula, dives opum..., spunea încă Eneida. Diplomaţia genoveză a întreprins de îndată o contramăsură faţă de acţiunea Veneţiei. Disensiunile din familia Paleologilor au ajutat-o cu prisosinţă. Andronic al IV-lea, fiul lui Ioan al V-lea, conspirase împotriva tatălui său şi fusese pe jumătate orbit în momentul descoperirii complotului. I s-a oferit ocazia să se răzbune şi a profitat de ea: în august 1376, Ioan al V-lea era răsturnat de la putere şi aruncat în închisoarea unde fusese ţinut până atunci Andronic, care ceda aliaţilor săi din Genova insula Tenedos.

Dar nu se ţinuse seama de guvernatorul grec al Tenedosului, rămas credincios lui Ioan al V-lea, care a refuzat să execute ordinul noului împărat şi, în plus, a cedat insula flotei veneţiene a lui Marco Giustiniani, potrivit condiţiilor convenţiei anterioare. Veneţienii au trimis un bail pentru a administra noua lor posesiune şi s-au fortificat fără întârziere: o reclamaţie a genovezilor, în numele împăratului Andronic, a fost respinsă de Veneţia, care nu înţelegea să trateze decât cu Ioan al V-lea.

Între timp, incidente violente au pus faţă în faţă în Cipru coloniile celor două republici: şi al treilea război al strâmtorilor s-a angajat ca urmare a acestor rivalităţi coloniale. El s-a desfăşurat de această dată cu peripeţii dramatice. Mai întâi norocul a părut să surâdă veneţienilor: bailul lor a respins atacul genovez contra Tenedosului, în noiembrie 1377, iar cel mai bun amiral al lor, Vettore Pisani, a obţinut câteva succese strălucite în Mediterana şi în Adriatica. O escadră a ridicat pînzele spre Levant în 1379, a cucerit vechea Phocee şi a dat foc cartierelor mărginaşe genoveze din Chios şi din Mytilene.

În acelaşi an, totuşi, o mare flotă genoveză a apărut în Adriatica şi a distrus flota veneţiană la Pola. Regele Ungariei, aliat cu Genova ca şi seniorul Padovei, Francisco dei Carrara, a profitat de ocazie pentru a ataca Veneţia în posesiunile sale terestre; o lovitură fericită a permis genovezilor să pună stăpânire pe Chioggia, chiar la porţile cetăţii duşmane. Aceasta a provocat mare emoţie la Veneţia: niciodată până atunci republica nu înfruntase un asemenea pericol. Adversarii ei plănuiau să stabilească o cale, prin lagună, până în piaţa San-Marco, spre a ridica acolo o fortăreaţă care să le asigure pentru totdeauna triumful.  Senatul recurse atunci la măsuri extreme: amiralul Pisani, întemniţat ca urmare a înfrângerilor suferite, a fost repus în libertate şi s-a decretat că 30 de familii de „popolani” vor fi admise în rândurile oligarhiei militare.

Mai târziu, Senatul avea să ia hotărârea de a arde procesele-verbale ale „războiului de la Chioggia”, având impresia că fusese obligat să acţioneze împotriva tuturor tradiţiilor regimului. În acest timp apărarea prinse putere: escadra Levantului a ajuns în Adriatica, iar genovezii de la Chioggia au fost blocaţi la rândul lor; în cele din urmă au trebuit să capituleze. Bătrânul condotier englez, Haukwood sau Aguto, a trecut în slujba Veneţiei, care a operat o excepţională redresare în cursul anului 1380, astfel încât a reuşit să mute războiul pe teritoriul duşman.

Dar din nou al patrulea an de război a găsit ambele forţe rivale epuizate şi dornice să ajungă la o soluţionare a conflictului. Papa Urban al VI-lea şi contele Amedeu de Savoia au intervenit, la început fără succes, dar în final cele două cetăţi duşmane şi-au trimis plenipotenţiarii la Torino, unde tratativele s-au deschis la 19 mai 1381. După ce cele două partide şi-au formulat pretenţiile, s-a încredinţat arbitrajul contelui de Savoia, care cunoştea bine afacerile Levantului: sentinţa sa a fost cea care a stabilit bazele tratatului.

Potrivit stipulaţiilor acestei înţelegeri, Tenedos, obiectul principal al litigiului, trebuia să-i fie remis pentru a începe dărâmarea tuturor fortificaţiilor care fuseseră ridicate acolo. A fost convenit să fie interzis comerţul de la Tana timp de doi ani, manieră disimulată de a favoriza din nou comerţul Caffei şi Soldaiei, noua posesiune genoveză din Crimeea. Această clauză, împreună cu lăsarea regatului din Cipru pradă răzbunării genovezilor, a fost singurul rezultat palpabil al acestei lungi şi sângeroase conflagraţii. Astfel, al treilea război al strâmtorilor (al patrulea între Genova şi Veneţia) menţinea echilibrul între puterile rivale. Un simbol al acestei soluţii, în fond negativă, a fost situaţia creată în insula Tenedos. Bailul veneţian, Giovanni Muazzo, a refuzat mai întâi să restituie insula emisarului contelui de Savoia şi a mers până într-acolo încât s-a răsculat împotriva propriei cârmuiri.

Doar în 1383 condiţiile tratatului de la Torino au putut fi împlinite, cu toată rigoarea. Fortificaţiile au fost demolate, garanţia remisă de Veneţia Florenţei, putere neutră, i-a fost restituită, iar locuitorii Tenedosului au trebuit să emigreze în alte regiuni ale Egeei. În secolul al XV-lea călătorii o descriu ca pe un ţinut pustiu şi părăsit: concluzie logică a acestui duel nemilos şi zadarnic.

În timp ce cele două republici îşi iroseau pentru a treia oară forţele în această luptă pentru un obiectiv ce finalmente se spulbera, mari evenimente se desfăşurau în teritoriile din jurul bazinului pontic. În Balcani, ofensiva turcă, un moment întreruptă, reîncepea şi mai năprasnic. Invadatorii primeau, una după alta, supunerea celor două părţi ale Imperiului bulgar, cea de la Tîrnovo şi cea de la Vidin, cucereau Sofia în 1382, Serresul în anul următor, Nisul în 1386. În 1387 ei luau Thessalonikul. Dar regele Bosniei, Turtko şi cneazul sârb Lazăr îi respingeau la Plocinik. Ei reîncepeau asaltul, pentru a obţine în 1389 victoria decisivă de la Kossovo, unde sultanul Murad a fost ucis de duşman, pentru a lăsa locul celui mai cumplit dintre cuceritori, fiului său Baiazid.

În acelaşi timp, Hoarda de Aur, atât de multă vreme divizată împotriva propriilor interese, s-a reunit din nou sub conducerea unui ginghishanid dintr-o ramură îndepărtată, Tohtamîş, căpetenia Hoardei de Aur din stepele Asiei Centrale. El supunea din nou cnezatele ruseşti răzvrătite, plănuia să cucerească Iranul şi Turkestanul, ameninţa noul domeniu colonial al Genovei din Crimeea. Dar în spatele acestor puteri, care încercau să reconstruiască în folosul lor - una, vechea hegemonie a Bizanţului în Anatolia şi în Balcani, cealaltă Imperiul lui Batu şi al lui Berke -, se ridica asupra Asiei steaua ameninţătoare a lui Tamerlan.

Check Also

Instaurarea regimului boieresc în Moldova şi Ţara Românească. Sfârşitul războiului. Restaurarea dominaţiei otomane (începutul secolului al XVII-lea)

Războiul antiotoman nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continuă până …

Marea Britanie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al doilea război …

Primele războaie dintre Moldova şi Ţara Românească (1637-1639)

Războiul dintre Ţara Românească şi Moldova sub Matei Basarab şi Vasile Lupu are astfel cauze …

Opoziţia boierească în ultimii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare. Noul război al Moldovei împotriva turcilor

Tratatul moldo-polon din 1499 stipula, de asemenea, obligaţia ambelor părţi de a nu adăposti pe …

Războiul pentru independenţa naţională a României

Cucerirea independenţei naţionale în anul 1877 este unul dintre cele mai de seamă evenimente din …