Războaiele Ecaterinei a II-a cu turcii şi ţările române

La puţin timp după urcarea sa pe tron, Ecaterina a II-a a Rusiei căută să încoroneze prin faima războinică izbutita ei lovitură de stat. Încurcăturile polone duseră la un război cu Poarta, care a fost deosebit de norocos. Turcii numai pregătiţi nu erau: oastea lor rătăcea jalnic, fără plan, fără conducător şi fără mijloace de trai în timpul hotărâtoarei campanii din 1769, când căzură cetăţile basarabene şi ambele principate fură cucerite. În anii următori ruşii puseră stăpânire pe tot Bugeacul, şi tătarii fură strămutaţi de „bună voie” aiurea. După îndelungate negocieri şi după o nouă izbucnire a ostilităţilor, se ajunse în sfârşit la vestitul tratat de la Kuciuk-Kainargi (1774), prin care ruşii câştigară trei lucruri: întâi pregătirea cuceririi Crimeii, care le şi căzu curând în mână, al doilea, dreptul de intervenţie în folosul creştinilor subjugaţi şi, al treilea, învoirea de a pune consuli în locurile ce le vor plăcea.

Înainte de izbucnirea războiului veniseră în Moldova şi tot aşa în Ţara Românească, aşa cum se obişnuise din timpul lui Petru cel Mare, negustori paşnici şi cucernici pocăiţi în rasă călugărească, care aduceau în călătoria lor spre vreo icoană făcătoare de minuni sau, spre câte un centru comercial, augustul chip al „împărătesei” - Imperatoriţa -, spre închinare preoţilor şi locuitorilor din mănăstiri, precum şi boierilor cu trecere, cărora le sta la inimă suferinţele creştinătăţii, şi totodată povesteau despre puterea de neînvins a marii oştiri ruseşti. Aceasta o ştiau ei cu atât mai bine, cu cât călătorii făceau ei înşişi parte din această oştire. Se întâmplă odată că domnul Moldovei, Grigore Callimachi, puse să închidă pe un agent rus şi sa-l ucidă cu învoirea Porţii. Alexandru Ghica, domnul muntean, ştia bine aceasta, închise însă ochii. De aceea, în Ţara Românească mai ales, mulţi boieri aflară cu o bucurie neobişnuită vesela ştire a liberării iminente: fraţii Pârvu şi Mihai Cantacuzino - cel din urmă compuse genealogia familiei sale şi un memoriu statistic pentru Curtea rusească - se arătară foarte zeloşi pentru aceasta şi luară în mână conducerea conspiraţiei.

E lesne de înţeles că mulţi boieri, mai ales dintre tineri, îndurau cu greu jugul turcesc. Afară de cererile de zaherea, obişnuite, suzeranitatea sultanului mai avu şi alte urmări, care fură primite cu multă neplăcere, mai cu samă de boieri. Pentru plata impozitelor ei fuseseră traşi de câteva ori la răspundere în Ţara Românească şi Cantacuzinii intraseră chiar de două ori în închisoare pentru că nu putuse fi adusă suma cerută. Dijmele atinseseră în vremea mai veche şi bogăţia boierilor şi, de când li se acordase scutirea, ei puteau numai cu greu preface în bani produsele întinselor şi numeroaselor lor moşii, pentru că aprovizionarea capitalei turceşti - cererea de mijloace de hrană se repeta foarte des, dar tot atât de des rămânea nebăgată în seamă - alcătuia o piedecă pentru export. Boierii, ca şi ţăranii, şi-ar fi vândut mult mai bucuros semănăturile, oile şi caii lor, ceara, mierea şi seul lor negustorului străin, care plătea mai bine şi mai punctual, dar nu aveau voie. Ei priveau cu neplăcere amestecul din ce în ce mai mare al turcilor în afacerile lăuntrice ale ţării, la care nu se gândiseră deloc până atunci. Moldova de asemenea era plina ie mici capitalişti turci, care pătrunseră până în cele mai depărtate colţuri, împrumutau bani pe dobânzi mari sau în schimbul produselor naturale, sau chiar bani răi până la plata mai târzie a aceleiaşi sume în monedă bună.

În Muntenia, ca şi în principatul vecin, locuitorii turci ai raialei, negustorii turci, dar şi ienicerii - şi aceştia erau cei mai răi din toţi - îşi clădiseră case pe pământ creştin, înjghebaseră ferme şi crescătorii de vite, aşa-numitele câşle, şi domni cu foarte mare trecere fură nevoiţi să îndepărteze din nou, cu armele, cu ajutorul oştilor imperiale, pe aceşti obraznici venetici, care alcătuiau o plagă pentru ţară. În Oltenia turcii din Vidin introduseseră obiceiul ca moşiile boierilor mai săraci să fie luate în arendă de turci, care le exploatau în chipul cel mai neruşinat. Iarăşi trebui să capete mai întâi un firman împotriva acestor oaspeţi nepoftiţi. În sfârşit se găsiră boieri care, din naivitate, sau ca să scape lin ghearele creditorilor, ca, de pildă, un anume Cozliceanu, înrudit cu Cantacuzinii, trecură la Islam. Odată aceasta petrecut, sosea un ordin de la Poartă ca întreaga avere a noului convertit să fie vândută în public, chiar şi aceea care prin moştenire trecuse în alte mâni sau care fusese înstrăinată pe un preţ mai mic. Ambiţia şi, mai mult încă, pofta de titluri, lăcomia, dorinţa de siguranţă şi năzuinţa spre o viaţă culturală superioară, împinseră în sfârşit pe boierii români, cu toate tristele experienţe făcute, în braţele ruşilor, care apăreau ca liberatori.

În Moldova li se făcu ruşilor o bună primire, dar îi lipsea căldura: aici ei găsiră printre boieri slugi, dar nu adoratori. În Ţara Românească, dimpotrivă, fraţii Cantacuzino făcură aproape imposibilul ca să le deschidă o via triumphalis: falşi voluntari ruşi fură aduşi noaptea în capitală şi noul domn, Grigore Alexandru Ghica se lăsă prins; se ridică o miliţie de ţară şi în fruntea ei căzu Pârvu Cantacuzino în ciocnirea de la Comana. Până la sfârşit principatul a fost pus de bună credinţă la dispoziţia ruşilor şi nici noul domn turcesc, Manolachi Giani (Ruset), nu se putu menţine. Caterinei a II-a îi plăceau reprezentaţii teatrale şi, pentru a se preîntâmpina această înclinare a puternicei împărătese, o deputăţie de moldoveni şi de munteni „liberaţi” sosi în anul 1770 la Petersburg. Ea era formată din marii boieri: Brâncoveanu, cel mai tânăr dintre Cantacuzini, Milo şi Paladi, din mitropolitul de la Bucureşti, episcopul Huşilor şi scriitorul Măzăreanu. Ei ţinură frumoase cuvântări, fura bine ospătaţi şi se întoarseră acasă cu inimile pline de speranţe. Ceea ce deputăţia cerea ca graniţe, în cazul unei încorporări, dorită de dânsa, la împărăţia rusească, nu face o cinste deosebită patriotismului, sau cel puţin priceperii şi demnităţii acestor iluştri conducători ai unei naţiuni nenorocite.

Moldovenii cereau un guvern oligarhic de doisprezece boieri, punerea de ispravnici, care trebuiau să se schimbe repede, pentru ca să dea astfel tuturor flămânzilor de bani posibilitatea unei îmbogăţiri: „toată partea boierească pe rând”, cum s-a şi spus odată în această vreme. Pe împărăteasă trebuia s-o reprezinte un general, care să dăruiască boierilor, la numirea lor ca membri ai Consiliului de Stat sau ca slujbaşi, caftane şi haine de gală şi care să comande oştile străine şi cele naţionale; produsul dărilor ce erau să se ia acum după noi principii de la ţărani, trebuia trimes de acum înainte la Petersburg. Muntenii merseră şi mai departe. Ei începură cu dorinţa ca „ţara noastră să fie unită cu celelalte provincii pe care le stăpâneşte atotputernica Rusie”. În afară de împuternicirea de a exploata minele şi de a face comerţ cu străinătatea, precum şi de a întemeia Academii de „ştiinţe, meserii şi limbi”, ei cerură legi ruseşti, judecători ruşi, cel puţin pe jumătate, şi ierarhia bisericească rusească, adică supremaţia sinoadelor ruseşti. Abia când văzură că turcii tot vor rămânea suzeranii ţării, se gândiră ei ca mijloc extrem la o unire cu fărâmiţatul stat polon, sau chiar la o cârmuire proprie sub suzeranitatea Porţii, dar sub ocrotirea Rusiei, Austriei şi întâmplător şi a Prusiei.

Tratatul se încheie, şi ruşii cerură ca sultanul să trateze principatele ca şi predecesorul său, Mahmud al IV-lea; dar aceasta n-avea nici un sens şi se baza pe o neînţelegere. Acum românii exprimară următoarele dorinţe: voiau să aibă un domn naţional - de pildă pe Ştefan Pârscoveanu -, iar nu un grec, să dea turcilor numai haraciul, şi anume într-o sumă fixă de 125.000 de lei şi, pe lângă acestea, să aibă absolut mână slobodă în darea dreptăţii; turcilor să nu li fie îngăduit să clădească pe pământ românesc, ba să înapoieze şi Cetatea de Floci; în sfârşit trebuiau să rezideze şi consuli ruşi la Bucureşti şi Craiova. Se trimise în acest scop şi o deputăţie la Constantinopol, dar totul dădu greş. Muntenii căpătară absolut acelaşi lucru ca şi moldovenii, care nu ceruseră nimic.

Domn în Muntenia ajunse Alexandru Ipsilinti (Hypsilantis), care fusese mai înainte mare dragoman, iar în Moldova Grigore Ghica, care stăpânise încă de trei ori ca domn. Totodată se înmână acestor noi semi-stăpânitori un hatişerif sau un act de graţie imperial (4 noiembrie 1774), în care, pe lângă multe hotărâri de puţină importanţă, se cuprind şi următoarele puncte însemnate: domnii să nu poată fi scoşi din domnie niciodată „fără de vină”; ţara să fie mai întâi scutită 2 ani de bir şi pe urmă să trimită din doi în doi ani la Constantinopol numai haraciul - şi afară de aceasta nici un alt dar; proviziile să fie scoase din suma tributului şi să se compună numai din lemne şi silitră. Dacă Poarta mai are nevoie pe deasupra şi de alte produse naturale, atunci să vină în porturi negustori cinstiţi cu legitimaţii corespunzătoare, la anumite timpuri. Nici un turc să nu locuiască în principate; bineînţeles, se exclud din aceasta trupele de pază, beşliii.

În sfârşit, conform convenţiei ruso-turce din 10 martie 1779, Poarta se îndatora încă o dată să trateze cu cruţare principatele. Dacă toate aceste cereri şi concesii ar fi fost observate cum trebuie, ele ar fi întemeiat, fără îndoială, fericirea ţării noastre. De fapt însă, prin aceasta, situaţia nu s-a schimbat decât puţin. Cu armele poţi impune orice condiţii de pace unui popor moleşit, cum era cel turcesc. Mai greu e însă să-l constrângi la observarea întocmai a îndatoririlor luate. Turcii nu trăiseră niciodată din munca propriilor lor mâni şi nici nu se puteau deprinde într-o clipă cu aceasta, tot astfel cum nu se puteau dezbăra până la o dată hotărâtă de viţiile lor. Ca şi înainte de 1774, tot aşa şi după acest an hotărâtor, în împărăţia turcească nu era nici o altă provincie care ar fi putut lua asupră-şi povara pe care soarta o aruncase pe umerii principatelor dunărene. De aici urmă cu o necesitate absolută că Muntenia şi Moldova jucară şi mai departe rolul vacii de muls. Ele trebuiră să-şi încordeze toată puterea ca să facă stăpânilor lor servicii legale şi nelegale, şi, pe lângă acestea, în starea de decădere în care se afla statul otoman, nu aveau nici măcar siguranţa r găsească aici ocrotire faţă de alţi străini lacomi.

Aceasta se dădu limpede pe faţă în afacerea Bucovinei, căci, împotriva oricărui drept şi împotriva hotărârii din abia-iscălitul tratat de pace, în care nu era vorba de nici o cedare de teritoriu Rusiei, Austriei sau oricărei alte Puteri creştine, cu intenţii prieteneşti sau duşmănoase. Moldova de Sus a fost pierdută în folosul Austriei. Din corupţie, neştiinţă, teamă şi slăbiciunea bătrâneţii, Poarta se arătă dispusă, la 7 mai 1775, să arunce de la sine, ca un mic dar neînsemnat, această frumoasă regiune, bogată în mănăstiri, umbrită de stejari şi fagi, în care era şi capitala vechiului principat moldovenesc şi pe al cărui rodnic pământ trăiau nu mai puţin de 100.000 de ţărani de naţionalitate română! Şi părinteasca împărăteasă rusă, care pusese înaintea ochilor Moldovei şi Ţării Româneşti recâştigarea vechilor graniţe, lăsă să se întâmple în pace acest lucru, după cum făcuseră mai înainte guralivii ei generali, care ştiau să preţuiască tabacherele de aur dăruite.

Faptul se petrecu astfel. În timpul războiului, Austria prinţului Kaunitz nu privise cu ochi tocmai buni succesul ruşilor; plini de gelozie, cei din Viena merseră aşa de departe, încât făgăduiră turcilor, în schimbul unei mari sume de bani şi a retrocedării Olteniei odinioară ocupate, ajutor militar până la recâştigarea celor pierdute. Tratatul din 6 iulie 1771, aşa-numitul „tratatul de subsidii”, nu fu, ce-i drept, ratificat şi, în aceeaşi vară, ministrul de resort scria trimesului austriac din Berlin că propunerea lui Frederic al II-lea de a cere Porţii principatele ca parte de pradă, pentru a le schimba apoi cu atât de preţiosul Belgrad, ar fi incompatibilă cu „sistemul de stat” al Curţii vieneze şi cu prietenoasele lui relaţii cu statul turcesc. La Petersburg, dimpotrivă, pentru a împiedeca un amestec austriac, se spunea că împărăteasa Ecaterina, viitoarea stăpânitoare a Crimeii tătăreşti şi liberatoarea popoarelor ortodoxe din Răsărit, ar fi gata să cedeze iubiţilor ei vecini Principatele, în care ar putea fi pus ca guvernator un arhiduce sau un principe al imperiului, ca Albert de Teschen.

Curând după aceea se stabiliră noi graniţe Poloniei, după ce se întrebuinţaseră mijloacele de convingere potrivite faţă de factorii diriguitori din acest stat asemănător celui turcesc. Atunci, în anul 1773, Iosif al II-lea apăru în Ardeal ca să inspecteze această provincie cu multe înfăţişări, şi în faţa sălbatecului ţinut din spre munţii moldoveneşti, unde se restabilise de curând „vechea” graniţă uzurpată de vecini, ajunse la ideea să câştige în locul acestor sate secuieşti ţinutul „dintre Rodna, Horodenca, Snyatin, Zaleszczyk”, deci o parte din Moldova, căci prin aceasta s-ar câştigă o legătură comodă cu Galiţia de curând căpătată. Această anexă a cuceririi polone, această „bagatelă dintre Ardeal, Maramureş şi Pocuţia, ar fi corespuns politiceşte şi milităreşte măcar Valahiei olteneşti”. Ofiţerii, care se ocupau de topografia cartografică în Galiţia şi la graniţele sale şi ataşatul austriac din oastea rusească, Barco, cerură tot aşa de hotărât dobândirea acestui nou ţinut: unii se siliră să născocească revendicări de drept pe baza trecutului, ceilalţi accentuară că feldmareşalul rus Rumianţev n-ar privi cu neplăcere o astfel de înaintare a vulturului imperial.

Cam prin septembrie 1774, când se ştia că ruşii retrocedaseră prin tratat Porţii Principatele în toată întinderea lor, se dădu în sfârşit împuternicire pentru ocuparea militărească, şi ofiţeri prea zeloşi o întinseră până spre Roman. Acum, după ce aveau în mână cele dorite, ambasadorul din Constantinopol putea vorbi de un cordon de pază împotriva ciumei, de vechile certuri demonstrabile şi de o necesitate militară de neînlăturat, pe lângă acestea toate însă şi de prietenia cu sfinţenie păzită faţă de sultan Turcilor, în fond, afacerea le era neplăcută, căci ea putea face o rea impresie asupra plebei din capitală, care abia de curând înlăturase un sultan pentru „nedestoinicie”. De altfel erau convinşi că padişahul lor avea destul pământ pentru ca să poată înstrăina după voie o bucată, că erau îndreptăţiţi să vândă, în total sau în parte, ţara de capitulaţii a Moldovei, ca orice altă provincie, - aşa făcuseră ei doar cu Ardealul şi mai ales cu Oltenia. Ca venit anual ei n-aveau să sufere nici o pierdere, căci domnul, „principele arendaş” - aşa spuneau austriecii -, trebuia să plătească din Moldova micşorată tot atât de mult ca mai înainte din întreg principatul. Miniştrii Porţii se mai codiră numai ca să adune mai mulţi bani de mituiala şi ca măcar să arate opiniei publice că-şi făcuseră datoria.

În ce priveşte ţara, în timpul războiului mulţi boieri încheiaseră legături tainice cu Austria, ca Ienacachi Milo şi Ioan Cantacuzino. Unii ca aceştia ar fi fost bucuroşi dacă întreaga lor patrie ar fi fost anexată de Austria, cu condiţiunea păstrării drepturilor lor oligarhice. O fărâmiţare a Moldovei nu se potrivea deloc cu interesul lor de dregători şi proprietari de moşii. Apoi poate că se trezi încă o dată în inimile lor veştejite amintirea, vechea dragoste pentru mica moşie cu îndărătnicie apărată. Ei se îndreptară cu plângeri, singurul lucru ce le mai sta la îndemână, către paşa de Silistra; acesta, bineînţeles, nu putea face nimic, şi atunci ei se adresară către feldmareşalul rus, care zăcea aici bolnav. Abia urmaşului acestuia din urmă, lui Repnin, îi prezentară ei plângerile lor şi-i arătară, între altele, „cât de limpede e că, de are Poarta turcească niscaiva pricini cu austriecii, patria noastră nu-i datoare să facă răfuială între dânşii cu desghinarea ei”. Domnul însuşi trebuia să se poarte cu foarte multă băgare de samă, şi acesta era tocmai în sensul politicei şiretului Ghica. El stăruia din răsputeri să-şi păstreze în întregime ţara arendată, dar nu uita totodată să facă ochi dulci, chiar şi în silă, temutului vecin. Ba, odată, se gândi chiar, cu acest prilej, să capete îndărăt măcar Hotinul şi se pronunţă în acest sens faţă de Barco. Celelalte Puteri nu erau direct interesate în această chestie, şi astfel Kaunitz duse în sfârşit folositoarea operă începută „cu glorie până la capăt”.

La 12 octombrie 1777, „clasele” din Bucovina - acesta era noul nume al „paşnicei cuceriri” - jurară personal, adică prin reprezentanţii lor, credinţă împărătesei Maria Tereza. Episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, prezida marea solemnitate; după patru ani şi mitropolitul din Iaşi renunţă la drepturile sale bisericeşti asupra Moldovei imperiale, iar Dosoftei a fost pus ca episcop al Bucovinei în noua capitală, târguşorul Cernăuţi, în vechiul ţinut al Sepenicului. Curând după aceasta fiscul luă asupră-şi administrarea numeroaselor averi mănăstireşti şi dintr-însele se alcătui acum un fond religios greco-oriental, întrebuinţat la multe scopuri. Boierii, afară de unul, Vasile Balş, rămaseră, fireşte, ca slujbaşi de Curte la Iaşi. Mazilii nu aveau dreptul, autoritatea şi cunoştinţele necesare ca să ia parte activă la afacerile de cârmuire, şi astfel administraţia ajunse pe mâna străinilor, care începură opera de civilizare în sens european.

Ţăranii trebuiră să se acomodeze de-acum înainte cu mult mai împovărătoarea ordine socială austriacă: trebuiră să dea trei zile de muncă pe săptămână şi să plătească o dare regulată, dar nu tocmai mică. Se chemară de acum înainte ruteni din Galiţia, ciangăi din Ardeal, poloni şi germani ca ţărani privilegiaţi, şi aşa se întâmplă că în veacul următor românii îşi pierdură superioritatea lor numerică. Pe lângă puţinele şi neglijatele şcoli primare româneşti se întemeiară acum instituţii culturale nemţeşti mai înalte. Orice legătură cu Moldova „turcească” dispăru. Boierii care erau localnici acolo îşi vândură moşiile lor din Bucovina şi nu-şi trimiseră cumva copiii la şcoli în înfloritorul Cernăuţi. Încercarea de a crea o nouă orăşenime prin atragerea armenilor nu izbuti. În schimb „evreii-cerşitori” şi evreii arendaşi de sate, pe care îi aflase şi-i caracterizase generalul Enzenberg, avură preferinţa, fără să-şi părăsească însă nici până în ziua de astăzi nenorocitul şi murdarul lor fel de trai galiţian, duşman oricărei civilizaţii. Bucovina a fost alipită încă de două ori la Galiţia înainte de a se fi întemeiat în sfârşit ducatul de astăzi.

Acel Grigore Ghica Vodă, care lucrase pentru înaltele interese ale ţării, mai ales în viitor, şi totodată pentru mai micile interese ale tezaurului său domnesc, nu era un romantic prieten al ruşilor; el nu preţuia nici bunăvoinţa luminatei împărătesc creştine mai mult decât era absolut de nevoie, cu toate că în timpul petrecerii sale în Petersburg ca bine îngrijit prizonier de război de bună voie, ea se purtase foarte binevoitor cu el şi-i procurase în septembrie 1774 numirea de domn, conform tratatului, în Moldova cea curând după aceasta micşurată. Boierii, urmând indicaţia ofiţerilor ruşi, care mai porunceau încă, îl ceruseră formal de la Poartă şi astfel îi a fost cu putinţă să înlăture pe rivalul său Constantin Moruzi. Totuşi, numai după trei ani, el a fost detronat ca bănuit sprijinitor al intereselor ruseşti - iarăşi era în perspectivă un nou război cu Rusia - şi, pentru ca Poarta să nu aibă din această pricină răspundere faţă de ruşi şi să nu dea naştere altor încurcături, el a fost ucis în conacul său din Iaşi de către solii care-i aduceau mazilirea, fără ca nimeni în capitala moldovenească să se fi ridicat împotriva ucigaşilor. În locul lui veni acum Moruzi, care nu uitase încă înfrângerea sa de odinioară.

Turcii îl învinuiră pe Ghica, între altele, şi de faptul că, în timpul celor doi ani în care nu era să se plătească nici un tribut, el ar fi cerut ţării suma corespunzătoare. Această învinuire se găseşte şi în izvoarele europene, iar în condicele de socoteli păstrate ale nenorocitului domn sunt însemnate de fapt contribuţii de compensare în locul sferturilor interzise până în vara lui 1776. Ele se ascund sub numele de cheltuiala ţării. La aceasta contribuia ţăranul tot atât cât şi negustorul, preotul şi „mazilul-ruptaş”, care dădea o dajde specială în locul acestor „cheltuieli”. Ca şi înainte de 1774, întâlnim sume cu care se plătesc tot felul de furnituri pentru turci, şi chiar în aceeaşi proporţie. Nu-i vorbă, în tratat sta scris ca preţul acestor provizii să se scadă din tribut, dar cine urmăreşte plângerile desperate ale românilor anexate la socotirea celor 1.182.150 kg de grâu, ovăz etc., trimise la Constantinopol până în aprilie 1783, acela nu poate scăpa de impresia că, totuşi, s-a cerut haraciul deplin. Cele mai mari sume le înghiţeau totdeauna datoriile nouă şi cele vechi şi peşcheşurile cu care pe deasupra se hrănea încă zilnic nesaţul turcesc.

Dar ele păreau necesare, căci numirea şi guvernarea domnului atârna acum, ca şi mai înainte, de absolut aceiaşi factori. Arendaşul autonom ai Moldovei sau al Ţării Româneşti a fost luat ca şi mai înainte dintre locuitorii Fanarului: nici un paragraf al tratatului nu oprea aceasta şi s-a mai spus mai sus că încercările românilor de a obţinea un domn naţional nu izbutiră, mai ales de aceea că nu aflară nici un sprijin la ruşi. Nici acum nu era o condiţie, cum s-a crezut destul de multă vreme, că alesul trebuie să fie numaidecât un dragoman sau un fost dragoman al Porţii. Şi nici originea princiară nu era o condiţie, dar de obicei privirile binevoitoare ale sultanului cădeau pe acei conducători ai naţiunii greceşti din Constantinopol care puteau dovedi rudenii mari, fie chiar şi numai printr-un lung arbore genealogic.

Moruzi era nepotul de fiică al lui Alexandru Mavrocordat, deci un Ischerletogli, şi el aparţinea deci unei ramuri a marii familii a Scarlaţilor. După dânsul ocupară Scaunul moldovenesc alţi doi Mavrocordaţi, doi veri, cei doi Alexandru, fiul lui Constantin şi acel al nedestoinicului Ioan, care murise încă de mult, fumându-şi ciubucul în faţa uşii. Hypsilantis, Ipsilanti, cum i se zicea pe româneşte, era cumnatul lui Moruzi. Tatăl său, Ioan, şi bunicul său avuseră amândoi boierii în Moldova încă de pe vremea Iu; Mihai Racoviţă, aşa încât trebuia să cunoască minunat ţară, oameni şi obiceiuri; pe lângă acestea şi tatăl lui Moruzi fusese dregător moldovenesc.

Mihai Suţu, al doilea urmaş a lui Ipsilanti, se trăgea, după bunică, tot clin neamul Mavrocordaţilor; el era fratele vestitului Nicolachi, şi un alt frate al său fusese un puternic grec din Constantinopol, care la urmă sfârşise tot spânzurat: soţia lui era fiica lui Ioan Callimachi, o alta se căsători cu Alexandru Constantin Mavrocordat, iar Grigore, fiul lui Ioan, era căsătorit cu fiica lui Alexandru Nicolae Mavrocordat. Astfel se crea un neam domnesc fanariot, în care domneau, nu-i vorbă, destule neînţelegeri, dar totuşi nu atât cu mult ca mai înainte. Membrii acestui neam de voievozi şi dragomani erau siguri de numirea lor; ei lucrau însă personal pentru interesul lor, şi clasa bogaţilor sprijinitori dispăruse. Ca homines novi, prin favoarea sultanului, sau prin aceea a unui înalt demnitar turc, fură chemaţi la domnie Nicolae Caragea, care se trăgea dintr-o familie de medici şi dragomani, şi nesiotul, grecul insular, Nicolae Mavrogheni, care până acum fusese dragomanul capudanului (amiralul turcesc) şi totodată favoritul acestui om cu neobişnuit de mare trecere.

Mazilirile erau desigur împotriva sensului tratatului de la Kuciuk-Kainargi, în care din partea românilor se va fi introdus bucuros decizia domniei pe viaţă. Dar ticluirea paragrafului corespunzător era de aşa natură, încât turcii îl puteau interpreta după plac. Ei se pricepeau de minune să născocească un motiv pentru depunerea unui domn. Astfel, de pildă, Grigore Ghica a fost înfăţişat ca trădător şi storcător al bietei Moldove: el se făcuse vinovat şi faţă de sultan şi faţă de raia; capugiul înjunghie pe trădătorul domnesc, pentru că se împotrivise la prinderea lui. Fiii lui Ipsilanti, ca să scape de maltratările tatălui lor şi pentru că voiau să facă şi ei cunoştinţă cu luminile (les lumieres) strălucitorului Apus, fugiseră în decembre 1778 în Ardeal.

Aceasta dădu de bănuit Porţii, şi astfel bătrânul domn, gândindu-se la soarta ce o avuse Ghica, ceru scoaterea sa din domnie, care a fost cu neputinţă să fie refuzată unei atât de credincioase slugi. Bătrânul Nicolae Caragea întârzie cu restaurarea câtorva poduri15 şi astfel, cu toate că nu domnise nici doi ani deplin, îşi pierdu tronul. Când Mavrogheni a fost numit în locul lui Suţu, noul război cu Rusia era pornit. E curios cum totdeauna se găsea un motiv de nemulţămire tocmai atunci când domnii şi-au fost împlinit tocmai trei ani de domnie. Uneori durata domniei lor a fost şi mai scurtă, mai lungă numai la Ipsilanti, care a deţinut Muntenia de la 1774 până la 1782, adică şapte ani încheiaţi. Nu trebuie însă să uităm că o reîntronare, după trecerea unei perioade de trei ani, putea să aibă prea bine loc, când se făcea o nouă vânzare a tronului, şi că acest obicei era îndeobşte cunoscut.

Ar fi de aşteptat ca Rusia să fi protestat energic contra unor astfel de încălcări a hotărârilor tratatului din 1774, şi chiar în acel chip brutal şi îndărătnic cu care diplomaţia rusească proceda de multă vreme în Turcia şi care aproape totdeauna dusese la izbândă faţă de şiretenia şi tărăgăneala turcească. Şi s-ar putea crede că prin înfiinţarea unui consulat rusesc în „Muntenia, Moldova şi Basarabia”, care se făcu în 1782 şi care atrase după sine chiar în acelaşi an sosirea şi repede a recunoaştere a unui agent austriac - Curtea vieneză nu putea încă întrebuinţa titlul de „consulat” - o supraveghere a domnului şi a complicilor săi în folosul ţării ar fi prins rădăcini şi că acest „control european” în principate ar fi trebuit să contribuie la crearea unei stări mai bune. Dar aceasta nu a fost deloc cazul: nu se întâmplă nimic nici în Constantinopol din partea ambasadorului rus, căruia acum îi era îngăduită intervenţia conform tratatului, şi nici în Bucureşti şi Iaşi din partea celor doi consuli şi a funcţionarilor lor.

Asupra omorului lui Ghica, Rusia nu strică nici o vorbă şi păru astfel că recunoaşte ca îndreptăţite motivele Porţii. Ambasadorul împărătesc nu făcu nici un uz de dreptul său de a prelungi domnia unui principe împotriva voinţei turcilor, afară de două excepţii: întâia oară când ameninţa un nou război cu Poarta şi a doua oară înainte de imediata lui izbucnire. Dar nici ortodocşii supuşi Porţii nu puteau deloc fi mulţumiţi cu tratatul de la Kainargi, care pregătea numai o nouă eră de anexiuni: ei trebuiau să se aştepte la viitoare demonstraţii de bunăvoinţă ale Rusiei. Consulul rusesc pentru amândouă principatele şi pentru Bugeac, fosta Basarabie, unde încă slabe horde de tătari făceau agricultură şi creşte,au vite în condiţii primitive, era un grosolan georgian, de o aroganţă nemaipomenită, dar afectată, prin care voia să impună boierilor, încercând să-i sperie.

Agentul austriac, Raicevich, era, dimpotrivă, un învăţat şi talentat ragusan, care a compus şi un interesant opuscul asupra ţărilor dunărene; el urmărea scopuri comerciale, urmărea pe fugarii ardeleni, acorda protecţia sa bisericii catolice - de dânsa ţineau ungurii din Moldova şi convertiţii bulgari din Ţara Românească -, căuta să pună sub ocrotirea austriacă pe evrei şi făcea spionaj politic. Dar nici rusul şi nici austriacul - un profesor de limbi străine făcea pe agentul prusac fără de plată şi fără însemnătate - nu voiau să ia pe sama lor ocrotirea românilor împotriva cererilor nelegale ale turcilor, grecilor şi boierilor. Ei se certau, din contra, cu voievozii, pe care-i despreţuiau, se făleau cu puterea împărăteştilor lor stăpâni, scriau necontenit denunţuri, care se bazau mai mult pe jignirea mândriei lor, şi cereau de aceea cele mai dese schimbări de domn. Moruzi căzu jertfă uneltirilor consulului rus; Alexandru Mavrocordat I acelora ale consulului austriac.

Domnilor le-a fost şi de aici înainte dictată purtarea de aceste necesităţi, cu toate că printre dânşii se aflau şi oameni buni şi vrednici şi cu toate că aveau la îndemână sfetnici plini de intenţii nobile ca Raicevich înainte de numirea sa ca agent sau ca d’Hauterive, mai târziu aşa de cunoscut, sau ca archeologul Lechevallier. Astfel de domni iubeau adevărul şi-l ascultau bucuros, ca de pildă Alexandru Ipsilanti, care asculta cu băgare de samă îndrăzneţele sfaturi ale lui Hauterive. Ipsilanti, care, chiar din cauza îndelungatei domnii, părea chemat pentru ceva mai mare, introduse şi reforme care, cu toate că nu egalau în însemnătate pe acele ale lui Constantin Mavrocordat, îmbrăţişau totuşi toate ramurile vieţii publice, iar autorul lor era însufleţit de cele mai bune intenţii. El prelucra personal cea dintâi carte românească practică de legi, în care se păstra o pună parte şi din obiceiul pământului; el introduse tribunalele supreme permanente, departements, cu judecători plătiţi, hotărî ca obişnuitul impozit direct să se culeagă iarăşi numai de patru ori pe an ca sămi, ca plăţi totale.

Scutelnicii mai sus pomeniţi, locuitori scutiţi de dări, trebuiau să fie luaţi după dorinţa lui dintre ţăranii fără mijloace, şi nu dintre chiaburii satelor; boierilor le lăsa, ce-i drept, deplina scutire de impozit, dar el confirmă şi ţăranilor îndatoriţi la dijmă cele „12 zile de muncă” ale lor. Pentru sprijinirea boierilor nevoiaşi şi văduvelor de boieri se înfiinţa cutia milelor, un fond de ajutor. Capitala căpătă o bună administraţie şi datorită activităţii acesteia o mult mai frumoasă înfăţişare. Numeroşi locuitori noi fură ademeniţi în Muntenia prin scutire de impozite; Academia din Bucureşti primi o nouă organizare şi stătu de aici înainte pe un picior de egalitate cu instituţia-soră din Iaşi, Academia lui Grigore Ghica. Chiar şi puţin cam comico-teatralul la înfăţişare Mavrogheni, care, cu toată multa sa ocupaţie aproape bolnăvicioasă, era un om curagios şi în timpul războiului izbucnit din nou aduse însemnate servicii turcilor, care-i fură apoi răsplătite prin omorârea lui, chiar şi acest aventurier parvenit voia, în felul său original, să introducă o bună administraţie, numai că imită cu stângăcie pe reformatorii împărăteşti ai turcilor.

Dar toate acestea nu ajutară decât foarte puţin. Nesiguranţa duratei domniei prinţilor şi nesaţul stăpânilor zădărniciră în curând tot ce era bun. Totuşi nici acum nu avu loc cumva o deznădejde puternică, care să fi dat naştere la fuga în străinătate, la o despopulare şi decădere a rasei. Călătorul, ca de pildă d’Hauterive, vedea case curate, mai bune decât în săracele ţinuturi ale Franţei, ca de pildă în Beauce şi Sologne, ogoare lucrate, multe vite mari şi mărunte şi o mulţime de sate locuite. Dar o adevărată viaţă culturală nu se putea naşte, căci lipsea tocmai însufleţirea necesară. Numai un singur boier, Ienachi Văcărescu, care de altfel nu era un om de caracter, compuse o gramatică, se încercă în ale poeziei, însă fără foc şi fără armonie, şi începu o Istorie a împărăţiei Otomane, care e departe ca cerul de pământ de aceea a unui Cantemir. În straturile de jos însă forţele lipseau cu totul.

Pe când deci acest Văcărescu şi alţi boieri împărtăşeau în taină agentului austriac că ei se gândesc la o ocupaţie imperială şi la unirea cu Ardealul conform legilor „divine” geografice, pe când mitropolitul Gavriil, şi nu numai el, trimise în anul 1784 o invitaţie ruşilor şi, în sfârşit, când chiar urmaşul său aştepta de la Viena o nouă aranjare a lucrurilor din partea creştinilor, fuga celui de-al doilea Mavrocordat, care de aceea şi a fost supranumit Firaris (fugarul), în Rusia (1784), unde mai fusese odată ca tânăr, dădu încă un prilej războiului de mult aşteptat. Împăratul Iosif îşi sfârşise cea de-a doua călătorie a sa prin Rusia şi croise în Cherson, împreună cu împărăteasa Ecaterina, a cărei bătrâneţe era plină de visuri romantice, planuri cu vederi enorm de îndepărtate. Printr-un război comun trebuia să se înfiinţeze un regat al Daciei neogreceşti pentru arhiduci austrieci şi pentru foşti favoriţi ai Curţii ruseşti. Un drum spre Constantinopol se şi găsise prin însuşi faptul că armatele lui Rumianţev şi ale lui Potemkin, viitorul rege al Daciei, se puseseră în mişcare şi că şi austriecii trecură graniţa.

Ca de obicei, şi în cursul acestui război în stil mare ruşii fură victorioşi la atacul cetăţilor de graniţă şi puseră mâna pe ele: dar de data aceasta merseră mai încet şi abia în 1790 cetatea Chilia care stăpânea Dunărea de Jos şi unde încă din înainte de 1787 împărăteasa trimisese un agent consular, ajunse în stăpânirea oştilor ruseşti. Nici austriecii nu puneau prea mult zel la nimicirea împărăţiei otomane şi afară de aceasta avură de la început atât de puţin noroc, încât chiar un Mavrogheni cu „catanele” române (soldaţi după model european) şi cu sprijin turcesc îi putu respinge de mai multe ori în mici încăierări şi-şi apără nu numai ţara, ci pătrunse chiar până spre Braşov şi putu să îndemne pe locuitori printr-o proclamaţie pretenţioasă „să vă alcătuiţi iarăşi la acest principat”.

Potemkin totuşi sta la Iaşi şi lua pe socoteala Moldovei cucerite aparenţele unui dinast oriental, ba chiar nădăjduia să-şi poată stabili aici reşedinţa sa ca principe recunoscut al românilor de la Dunăre. Tot în această perioadă, bogată ca nealta aproape în planuri romantico-copilăreşti, Hertzberg, conducătorul politicei prusace după moartea lui Frederic cel Mare, punea la cale ca, prin dăruirea principatelor, să obţină cedarea pentru monarhia prusacă a Danzigului, Thornului, oraşelor Kalisch şi Posen. Îndată chiar după izbucnirea ostilităţilor, Hertzberg se informă la trimesul regal din Constantinopol dacă Poarta s-ar lăsa uşor convinsă că pentru dânsa cel mai bine ar fi dacă ar ceda Austriei toată Moldova şi Muntenia, iar Rusiei Crimeea, Oceakovul şi Basarabia în schimbul unei garanţii a „Prusiei, Franţei şi a celorlalte Puteri” pentru celelalte posesiuni ale ei. Împăratul trebuia pentru acestea să cedeze Galiţia polonilor, pentru ca să-i înduplece şi pe aceştia din urmă la dorinţa lui Hertzberg.

Moldovenii întreţinuseră acum iarăşi legături trădătoare cu ruşii şi Rumianţev făcuse cunoscut agenţilor săi, printre care protopopul ieşean Strilbiţchi, un rus, apropierea trupelor sale. În înălţătoarea proclamaţie din 17/28 februarie 1788 el aminti locuitorilor, mai ales boierilor, de tot ce avuseră să îndure de la 1774 din partea turcilor barbari, omorâre; lui Ghica, executarea boierilor Bogdan şi Cuza din porunca lui Moruzi şi chiar cu consimţimântul Porţii; acuma ar fi de datoria lor să adune pe „vitejii ostaşi” ai Moldovei şi să-i ducă sub biruitoarele steaguri ale Ecaterinei. Când austriecii făcură şi ei din parte-li o astfel de dibace chemare către populaţia băştinaşă şi pentru întâiaşi dată se înfăţişară ca „liberatori” creştini - manifestul era, fireşte, alcătuit într-un sec stil de cancelarie -, ei nu întâmpinară la intrarea lor în Moldova nici cea mai mică împotrivire. Noul principe, Alexandru Ipsilanti, care destăinuie generalului comandant sentimentele sale prin prefetto catolic al misiunilor moldovene, mulţi boieri, şi în fruntea tuturor mitropolitul, ajutară după puterile lor la ocuparea ţării. Ipsilanti se lăsă prins în apropierea Iaşilor într-o luptă ce nici nu se poate socoti ca atare”.

Când turcii înaintară, aducând în persoana lui Manoli Ruset Giani un urmaş lui Alexandru prizonier, şi construiseră pe imperiali la întoarcerea spre Bucovina, ruşii erau aşteptaţi, cu toate că nu tot cu vechiul dor. După luarea Hotinului de către aliaţi, capitala a fost ocupată de fapt în octombrie de ruşi, şi aceşti noi cuceritori ţinură piept ofensivei turceşti. Manoli Ruset făcu acum în preajma Galaţilor ceea ce făcuse şi predecesorul său la Iaşi. Încă din anul 1788 câţiva boieri munteni salutaseră cu bucurie pe austrieci la ivirea lor în Muntenia, iar în noiembrie 1789, după dispariţia norocului armelor turceşti, aceştia aveau în stăpânirea lor capitala Munteniei. Principele de Coburg luă aici acelaşi rang ca şi Potemkin la Iaşi şi găsi destule ajutoare, mai ales în tânăra generaţie boierească. Chiar în primăvară a fost vorba de un congres, dar în 1791 austriecii încheiară pacea de la Şiştov, pe când ruşii mai aşteptară câteva săptămâni, până în ianuarie 1792, ca să se înduplece la pacea de la Iaşi. Din nou liberatorii creştinilor se întoarseră acasă cu mâinile goale.

În tratate nu se pronunţase de data aceasta nici o favoare specială pentru principate, dar, ca şi mai înainte, se dădu boierilor sfatul să se îndrepte către Poartă pentru privilegiile lor printr-o cerere în scris, printr-o jalbă, un arz, şi consulul rusesc trebuia să le acorde sprijinul său. Ce cereau moldovenii prin al lor Memoire nu ne e cunoscut, şi nu ne s-a păstrat nici cuprinsul actului muntean. Totuşi, înainte de pacea de la Siştov, din august 1791, aceştia din urmă, care ştiau acum că anumite Curţi - mijlocitoarele păcii - erau pentru retrocedarea principatelor vechiului stăpân, apelară într-o lungă scrisoare la ajutorul comun al Rusiei şi Austriei, iar acest document a fost redat într-o scrisoare mai târzie a istoricului imperiului otoman, Hammer. Aici se recunosc iarăşi patrioţii din 1774, cărora ruşii le apăreau ca liberatori şi care pentru întâia oară ridicau plângeri amare împotriva domniei fanarioţilor, datau decăderea ţării lor din vremea lui Nicolae Mavrocordat şi doreau domni pământeni şi apărarea patriei de proprii ei fii înarmaţi.

Sub impresia puternicei mişcări de reformă, care cuprinsese toată Europa, sub înrâurirea spiritului apusean, care pătrunsese prin secretarii francezi ai domnilor, prin medicii nemţi, prin industriaşii şi negustorii apuseni imigraţi şi prin ofiţerii străini, şi care încetăţenise idealul filantropic, precum şi sub înrâurirea noilor, spiritualelor, aţâţătoarelor scrieri, gândurile din 1774 apărură acum mai clare; aceleaşi simţiminte căpătară însă acum o formă mai potrivită şi mai energică. Persoanele conducătoare din Muntenia care cutezau acum a se gândi chiar la o „naţiune română”, pe temeiul cercetărilor istorice pe care le întreprinseseră pentru ca să arate vechile lor drepturi, ştiau că mica lor ţară stătuse la început numai într-un raport de vasalitate faţă de marea împărăţie turcească, că numai abuzivă interpretare de termeni pecetluise Muntenia şi Moldova „ca simple provincii turceşti” şi că încălcările asupra neatârnatei jurisdicţii a domnilor nu erau decât acte arbitrare ale suzeranilor.

Între Ipsilanti, care ţinuse ascuns hatişeriful, confirmarea solemnă a privilegiilor, şi nebunul duşman al boierilor, Mavrogheni, ei nu făceau o mare deosebire. Erau adânc jigniţi în inima lor că Muntenia în cursul ultimului război fusese tratată de turci ca un obişnuit „paşalâc” sau „sangiacat”. Mai bine decât să se întoarcă necondiţionat la vechea, urâta sclavie a păgânilor şi barbarilor, petiţionarii preferau „să fie înghiţiţi pe loc în pământ, ca Lisabona şi Lima”. Ca garanţie pentru viitorul lor, ei nutreau un şir de dorinţe, şi printre ele aflăm şi câteva puncte nouă: dărâmarea cetăţilor dunărene, care până acum se păstraseră prin prestaţii româneşti, şi retrocedarea pământului uzurpat în raia posesorilor legali, alegerea domnului de către „un mic număr de alegători din cele trei clase”, ale principatului, cum fusese altădată obiceiul şi cum se petrecuse acum în urmă la moartea lui Scarlat Ghica, căruia îi urmase la domnie, cu voia ţării, fiul său Alexandru, apoi ducerea „haraciului” fixat la trei sute şi câteva pungi, la Constantinopol de către doi trimişi ai ţării, la fiecare doi ani, cum hotărâse aceasta tratatul din 1774, dar totodată predarea lui tezaurului turcesc de către ambasadorul rusesc şi cel austriac, pentru ca pe viitor să se pună capăt oricărei stoarceri de bacşişuri.

În sfârşit, trebuia să se oprească şi aprovizionările şi să se dea libertate deplină comerţului de vite. Aceasta e acum destul de caracteristic, dar încă şi mai însemnat este faptul că, în cerinţele propuse interesaţilor prieteni creştini, nu se admite în aceste dintâi visuri de neatârnare un control prea întins nici din partea acestora din urmă. În timp de pace nici un vecin creştin să nu poată ocupa ţara, ci o miliţie naţională să se însărcineze cu apărarea ei; în timp de război, membrii Divanului, care iscălesc petiţia, doresc ca patria lor „să fie socotită ca neutră”. Principatul să nu fie supus sultanului decât numai în ce priveşte plata tributului şi amândouă Curţile imperiale trebuie să ia sub ocrotirea lor, ca puteri protectoare, dezvoltarea lui. Actul vorbeşte în numele tuturor membrilor Sfatului muntean, al Divanului celor mai mari boieri.

Poarta numi ca domni în Moldova pe Alexandru Moruzi, fiul cel mai mare al lui Constantin Vodă, un tânăr cu gânduri nobile, care nu vedea în domnie numai un mijloc de îmbogăţire: Alexandru se arătase vrednic de această favoare prin reprezentarea intereselor turceşti la congresul de pace. Foarte îmbătrânitul Mihai Suţu căpătă Muntenia. După scurtă vreme, aceşti domni îşi schimbară Scaunele, şi Muntenia avu în sfârşit acum mulţămirea să poată saluta pe Moruzi ca domn. Cu această ocazie boierii, pe care nu-i descurajase încă deloc nesuccesul de până acum al sforţărilor lor, cutezară, chiar fără să întrebe mai dinainte pe nou-numitul lor domn, să ceară milostivului şi părintescului împărat din Constantinopol sprijinirea bunei stări a patriei lor prin binefăcătoarea desfiinţare a schimbării domnilor. Nici un „fanariot” nu putea avea intenţii mai binevoitoare ca Moruzi, şi de aceea membrii Divanului se rugară ca să fie dat acesta ca domn pe viaţă. Vizirul răspunse la cerere numai printr-o scurtă scrisoare, aşa ca şi cum n-ar fi înţeles dorinţa boierilor. Astfel rămaseră principatele ceea ce fuseseră şi se bucurară numai de îmbunătăţirile hatişerifului din 1792, prin care se regulară doar lucrurile acum cunoscute, raportul cu turcii, grija pentru liniştirea hotarului şi mărirea tributului.

În anul 1795 Alexandru Callimachi, fratele decapitatului Grigore, primi domnia Moldovei, şi el fusese ales într-adins ca să se îngrijească de „intrigile” polone. Suţu dispăru pentru câţiva ani de pe scena vieţii politice, iar în 1796 pierdu şi Moruzi domnia - fratele său, spiritualul Gheorghe, nu mai era dragoman la Poartă. Bătrânul Ipsilanti se întoarse acum din închisoarea sa de la Brunn şi căpătă pentru câteva luni Muntenia, dar curând îi urmă şi lui un favorit al lui capudan-paşa, care dăduse dovezi de bun comandant împotriva rebelului de la Vidin, Pasvantoglu, anume Constantin Gheorghe Hangerli, care apoi, plin de sânge, a fost răsturnat în curând de pe treptele tronului de un ucigaş oficial. Callimachi se grăbi să scape din primejdioasa sa situaţie printr-o renunţare de bună voie, iar vicleanul fiu al lui Ipsilanti, Constantin, un favorit al ruşilor, cărora, ca trădător politic, le făcu tot felul de servicii, şi mort mai târziu la Kiev ca pensionar al împăratului Alexandru, ajunse acum la domnie în Moldova şi o exploata în chip egoist. El a fost rechemat în anul 1801, fiindcă grecii intrigau împotrivă-i, şi Moldova căpătă ca stăpânitor pe un al doilea Suţu: Alexandru, ginerele lui Callimachi.

Bătrânul Suţu obţinu Ţara Românească, a fost însă neliniştit de hordele veşnic distrugătoare ale lui Pasvan şi de aceea fugi în Ardeal. Câteva săptămâni domni celălalt Suţu în ambele principate, pentru ca la urmă să facă loc lui Constantin Ipsilanti în Muntenia şi lui Alexandru Moruzi în Moldova. Cel dintâi nu avu ceva mai bun de făcut decât să dea ajutor sârbilor răzvrătiţi, şi chiar într-un chip aşa de făţiş şi de neruşinat, încât la Constantinopol în fiecare cafenea se vorbea de intrigile begului muntean. În anul 1806 împăratul Napoleon, încunjurat de faima ultimelor sale biruinţe, ceru cu obişnuitul său ton poruncitor îndepărtarea din principate a trădătorilor greci. El voia acum să pornească împotriva ruşilor, şi astfel prietenul Selim din Constantinopol nu mai avu pentru moment să se teamă de aceşti ocrotitori ai lui Ipsilanti şi Moruzi - de altfel cel dintâi nu fusese niciodată un partizan desăvârşit al ruşilor. Acum se jucă în Constantinopol, din august până în decembre 1806, o foarte interesantă tragi-comedie diplomatică. Consulul rus ameninţă cu plecarea lui imediată, iar colegul său englez le punea în vedere perspectiva unei bombardări a capitalei, în felul cum păţise de fapt Copenhaga în 1807. Moruzi şi administratorul ţării în locul fugarului Ipsilanti primiră noi semne de numire, ruşii insă trecuseră graniţa Nistrului.

Era epoca împărţirii ţărilor, epocă în care ţări şi popoare se vindeau în masă, şi în romanticele planuri ale lui Napoleon, ca şi în cele real politice ale Ecaterinei, care năzuia la o împărţire cu forţa a împărăţiei turceşti, principatele jucau un rol însemnat, a cărui descriere face însă parte mai mult dintr-o istorie diplomatică a Europei moderne. După marele război împotriva ţarului, Napoleon se înţelese cu dânsul în iulie 1807 la Tilsit: în tratatul oficial se prevedea retragerea ruşilor din principate, în schimb şi împăratul francezilor se îndatora din parte-i să părăsească Prusia. Oral însă Napoleon făgăduise noului său prieten că nu-i va face nici o greutate dacă va vroi să păstreze Dunărea ca graniţă rusească.

Convenţia din Slobozia, încheiată în august între ruşi şi turci prin mijlocirea francezilor, nu avu nici o însemnătate, căci încă în anul 1808 începură tratative nouă între cele două mari Puteri militare asupra Moldovei şi Munteniei, adică asupra înlăturării putredului corp politic otoman, spre mântuirea lumii civilizate. La întâlnirea de la Erfurt se ajunse, în 12 octombrie 1808, la o hotărâre definitivă. Ultima revoluţie din Constantinopol şi răsturnarea sultanului Selim dovediseră lui Napoleon şi lui Alexandru că Turcia nu mai poate da nici o chezăşie pentru „persoanele şi bunurile din Muntenia şi Moldova”, şi astfel ele căzură în chip firesc meritoasei Rusii, care în altă parte căpătă şi Finlanda, deşi din alte motive. În ianuarie 1809, Napoleon, în discursul său către Adunarea legiuitoare, pomeni despre anexarea de către Rusia a ambelor Principate, iar în mai aceasta din urmă înştiinţa pe cale diplomatică toată Europa că încorporarea s-a îndeplinit. Totodată se ducea cu energie războiul împotriva turcilor.

Dar schimbările se făceau iute ca fulgerul în acest minunat, glorios, dar şi dureros timp. În anul 1811 ţarul Alexandru oferi în mod mai mult sau mai puţin serios austriecilor, care-l pizmuiau pentru acest „câştig”, toată Muntenia şi Moldova până la Siret, şi pe la sfârşitul aceluiaşi an chiar împăratul francezilor declară că el socoteşte acum Principatele ca posesiuni ale socrului său, împăratul Francisc. În acest timp se apropia tot mai mult norul ameninţător al unei rupturi între Franţa şi Rusia, şi ruşii, care până acum trataseră numai de formă, cău-tară să dea ocazie turcilor, duşmanii lor descurajaţi, pentru o repede încheiere de pace în condiţiuni mai favorabile. Împăratul Alexandru cerea acum numai cedarea ţinutului dintre Nistru, Dunărea de Jos şi Prut, care căpătă numele înşelător de Basarabia. Fraţii Dimitrie şi Panaiotami Moruzi, unul tâlmaci al Porţii, celălalt în lagărul turcesc, fiară acuzaţi că ar servi amândoi cu marea lor trecere interesele ruseşti, şi astfel în 28 mai se iscăli la Bucureşti tratatul prin care Moldova a fost ruptă în două părţi, dintre care pe cea răsăriteană o luă Rusia. O zi funestă pentru români.

Basarabia căpătă concesiunea scutirii de dări pe trei ani, precum şi scutirea de serviciu militar, căpătă un guvernator român în târguşorul Chişinău, care apoi a fost ridicat la rangul de capitală; Sinodul moscovit numi un exarh. Legea care reguliază noile condiţii de viaţă nu vorbeşte decât despre autoritatea străină: o puternică garnizoană militară a fost adusă în ţară, se întemeiară seminarii ruseşti şi şcoli săteşti pentru barbarii „moldoveni”, şi o carantină aproape veşnică la Prut trebuia să facă pe cât mai strânsă legătura cu „Moldova turcească”. Aceia dintre boieri; moldoveni care nu voiră să rămână în Basarabia fură siliţi să-şi vândă moşiile într-un anumit soroc scurt, datorită cărui fapt cele mai multe ajunseră pe preţuri de nimic la ruşi, bulgari etc., unele însă fură cumpărate cu jertfe nespuse de către proprii lor ţărani. În vechiul Bugeac, din care tătarii dispăruseră acum, un serviciu creat într-adins pentru acest scop, Contora Străinilor, chemă colonişti de diferite naţiuni, bulgari, lipoveni, armeni, chiar şi nemţi, şi toţi aceştia au dat regiunii un caracter straniu, aşa că ţinutul acesta a păstrat până astăzi o coloratură oarecum americană sau sud-africană.

Boierii desigur că nu meritaseră această plată pentru serviciile lor gândite şi făcute cu credinţă, şi tot aşa nici ţara, care făcuse jertfe aproape imposibile ca să hrănească timp de şase ani pe soldaţii şi ofiţerii nu prea delicaţi ai ţarului. În anul 1802 Rusia smulsese Porţii un nou hatişerif, în care se făgăduia principatelor neaşteptat de multe lucruri: desfiinţarea tuturor impozitelor introduse de la 1783, dreptul Divanului de a putea face obiecţiuni la cererile de provizii, plata punctuală şi imediată a lor, înapoierea moşiilor încălcate din raia, ocuparea dregătoriilor din ţară în primul rând cu boierimea de ţară şi în sfârşit sorocul de şapte ani pentru stăpânirea domniilor. Moldovenii obţinuseră acordarea acestor privilegii prin plângerile pe care le făcuseră generalului rusesc şi, în petiţia lor, încă păstrată, se găsesc vechile plângeri asupra cheltuielilor de neîndurat ale veşnicului schimb al domnilor şi ale previziunilor pentru capitala turcească.

Aceşti boieri patrioţi tot mai sperau de la un nou război între Rusia şi Turcia o schimbare în folosul lor, chiar dacă acum nu mai doreau, ca treizeci de ani mai înainte, încorporarea ţării lor la marea împărăţie creştină. Când în 1806 fură numiţi „domni francezi” în ciuda „hatului” din 1802 şi împotriva voinţei Rusiei, ei găsiră Curtea din Iaşi golită de boieri, în timp ce caleştile lor de Viena - îndreptau spre consulatul rusesc îndată după luarea în stăpânire, ruşii numiră pe Ipsilanti ajutor al generalilor lor la însemnata însărcinare a strângerii birurilor, şi tot lui i se încredinţa şi administraţia ambelor principate. Acesta însă nu se purtă mai bine ca pe timpul funcţionării sale sub suzeranitatea turcească, şi după armistiţiul din Slobozia se duse în Rusia, ca să nu se mai întoarcă niciodată. După ce împăratul dispuse pensionarea acestei unelte greceşti a politicei sale, se alipi pe lângă administraţia militară numai un Sfat de boieri. Cu aceasta nu se schimbă însă nimic însemnat din cererile ordinare şi extraordinare şi la urmă băgară de samă moldovenii că numai un alt imperiu îşi întinsese graniţele până la Prut.

Până acum încă n-a ieşit la lumină vreo jalbă a moldovenilor către Poarta turcească sau către protectorii ruşi; în schimb însă avem o suplică adresată către domnul nou-numit al Moldovei micşurate, căci aceasta trebuia să plătească acum suzeranilor, cu toate că-i lipseau Bucovina şi noua Basarabie, tot atât de mult ca mai înainte, din moment ce principatul tot mai exista ca atare. În acest act, oricum însemnai, boierii apar mult inferiori faţă de cei munteni din 1791, în ce priveşte patriotismul, cum şi înălţimea şi practicismul ideilor lor politice. În Basarabia, ei nu regretă sângerata bucată de pământ românesc smulsă fără drept de o mână străină pentru a se făli cu un succes obţinut la marea licitaţie de popoare a lui Napoleon: nu, ei se gândesc numai la pierdutele păşuni bogate, la mănoasele câmpii ale jumătăţii de-acum ruseşti a Moldovei, la prejudiţiul pe care această pierdere îl pricinuieşte tezaurului, veniturilor vamale, voievodului, şi nu în ultimul rând lor înşele ca proprietari de moşii şi de scutelnici.

Asupra însemnătăţii acestui act nu trebuie să ne înşelăm, căci un act ca acel din 1791 nu stă niciodată izolat în viaţa unui popor; el îşi are, dimpotrivă, în mod necesar rădăcini adânci în toată viaţa sa lăuntrică. Conştiinţa, naţională în sens modern se trezi în sfârşit iarăşi în neamul românesc, după ce multă vreme zăcuse ca într-un somn de moarte. Din Ardeal, de la bieţii preoţi şi călugări ai iobagilor, se lăţi vestea cea bună a unui mare trecut roman şi a unui frumos viitor cu putinţă, în mici cărţi şi cărţulii prost tipărite, cu slove cirilice; ea trezise după o lungă luptă pe adormiţi şi le deprinsese iarăşi ochii cu lumina. Mândrul şi bogatul boier, care guverna ţara, înaltul prelat, care mai ieri urase bun-venit în semnul crucii greceşti ruşilor, reprezentanţii ortodoxiei, stropind Cu agheasmă uniforma străină, modestul dascăl, fiu de popă sau de ţăran, precum şi vlăstarul unei mici familii de târgoveţi, ei aveau cu toţii aceleaşi sentimente şi năzuiau spre acelaşi strălucit ideal ca şi sărmanul locuitor din depărtatul şi robitul pământ al Ardealului. Acum consulul rus trebuia pur şi simplu să poruncească pentru ca domnul grec să-i dea ascultare; puteau chiar un Gobdelas, un Lambru Photiadis, un Neofit Ducas, toţi greci savanţi, să conducă strălucit şcolile reformate, pe care le organizaseră Scarlat Callimachi şi Ioan Caragea, noii domni puşi în 1812.

Şcolarii români se furişau încet pe lângă Academia Domnească, unde acum nu se putea învăţa decât elina, greceasca nouă, latineşte şi franţuzeşte şi ceva ştiinţă, pentru ca să meargă la o cu totul altă şcoală, cu toate că mai simplă, dar românească. În anul 1821 putu să vină chiar Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Vodă, general rus şi totodată fiu de domn grec, ca să cheme pe boierii cunoscători de greceşte la războiul de independenţă pentru Elada, ce trebuia din nou înălţată. Însă, numai câţiva tineri idealişti, arnăuţi din gardă, greci de prin birouri, băieţi de prăvălie şi ucenici greci trecură sub steagurile lui Alexandru, ca să lupte pentru ideea naţională grecească la Sculeni, în faţa graniţei ruseşti, la Secu, în munţii Moldovei, sau la Drăgăşani, în Oltenia, pentru o întreprindere neizbutită - oameni care nu ţinuseră socoteală de spiritul cel nou. Ceilalţi însă, şi aceştia formau grosul, se gândeau la învierea propriei, vechii şi nobilei lor naţiuni. Puteau turcii în 1819 să facă un regulament special pentru stăpânirea românească, prin care numai membrii câtorva familii greceşti, care fuseseră dragomani, puteau fi aleşi domni şi prin care împărţiră şi pe boieri ca o clientelă acelor familii, căci cu toţii simţeau că aceste măsuri nu pot să aibă viaţă lungă.

După revoluţia grecească ruşii ajunseră, prin tratatul de la Acherman din 1826, în situaţia de a putea smulge Porţii noi condiţii pentru binele domnilor; ei continuară apoi şi după noul război cu turcii, prin pacea de la Adrianopol din 1829, această bună operă şi dăruiră în sfârşit ambelor ţări bine-chibzuitul şi bine-îndeplinitul Regulament organic din 1832. De acum încolo, de la acest punct hotărâtor pe care-l formează anii 1812 până la 1821, grija poporului românesc pentru viitorul său nu mai a fost legată nici de planurile nutrite de ruşi, ale unei împărţiri a Turciei, nici de poftele de a uni pe toţi ortodocşii şi nici de filantropica dragoste a vecinilor răsăriteni pentru creştini. De un fara da se nu erau, fireşte, în stare storşii locuitori din Principate, dar ei lucrară pe tăcutele, atât cât le îngăduiau puterile, şi nici un moment priincios al politicei europene nu l-au lăsat ei să treacă nefolosit. Această propăşire, această lungă şi îndărătnică luptă împotriva străinilor, şi nu mai puţin chiar contra propriilor conaţionali, începută de umilul, bolnăviciosul şi neîndemânatecul călugăr ardelean Samuil Clain din Blaj şi după până târziu la învingătorul rege român Carol I, o vom descrie acum.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …