Răscoala ţăranilor din anul 1888

Lipsa de pământ a ţărănimii ca şi menţinerea resturilor de relaţii feudale au determinat, după războiul de independenţă, o seamă de frământări în lumea satelor, care adesea au îmbrăcat forma răscoalelor. Cea mai importantă ridicare la luptă a ţărănimii în ultimul sfert al veacului al XIX-lea a fost răscoala ţăranilor din primăvara anului 1888.

Izbucnită la 20 martie la Urziceni (Ialomiţa), răscoala s-a întins cu repeziciune în judeţele limitrofe: Ilfov, Prahova, Dâmboviţa şi Vlaşca. Spre jumătatea lunii aprilie, când răscoalele din această zonă erau pe punctul de a fi reprimate, alte mişcări au izbucnit în judeţele Buzău, Râmnicu Sărat, Muscel, Brăila, Teleorman, Olt, Romanaţi şi Dolj, extinzându-se apoi în Moldova în judeţele Putna şi Tecuci, Iaşi, Neamţ, Covurlui şi Suceava, iar în luna mai în Vaslui, Roman şi Botoşani.

Lupta ţărănimii răsculate a îmbrăcat forme diferite, de la atacarea conacelor şi alungarea moşierilor şi arendaşilor până la acţiuni îndreptate împotriva autorităţilor comunale. În numeroase cazuri, ţăranii distrugeau registrele de învoieli agricole. Răsculaţii credeau că autorităţile sunt în posesia legii pe baza căreia urmau să primească pământ, dar pe care acestea refuzau să o pună în aplicare. Împroprietărirea era, de altfel, principala revendicare a ţărănimii răsculate. Aşa se explică de ce, în numeroase cazuri, ţăranii au ocupat moşiile, fie ale proprietarilor, fie ale statului, pe care le-au împărţit apoi în loturi egale.

Printre formele de manifestare ale luptelor ţărănimii răsculate în 1888 a fost şi tendinţa acesteia de a pătrunde în oraşele reşedinţă de judeţ şi chiar în Bucureşti. Încercările de a pătrunde cu forţa în oraşe s-au izbit însă de rezistenţa armatei, chemată de urgenţă pentru apărarea barierelor. Cu toată opoziţia armatei, grupuri mai mari sau mai mici de ţărani au reuşit să pătrundă în Bucureşti, Galaţi şi Botoşani, unde în faţa autorităţilor au cerut, în mod paşnic, satisfacerea revendicărilor lor.

Spre deosebire de frământările ţărăneşti care avuseseră loc în perioada anterioară, răscoala din 1888 a fost mai închegată, îndeosebi în judeţele din jurul Capitalei. Constituirea unor grupuri mari de răsculaţi, care aveau în frunte de obicei ţărani ce participaseră la războiul de independenţă, solidaritatea manifestată de răsculaţi, mai ales cu prilejul arestărilor efectuate de autorităţi, arată hotărârea de luptă a ţăranilor, setea lor pentru pământ.

Reprimarea răsculaţilor a fost cruntă: armata a tras în răsculaţi, mii de ţărani - tineri, bătrâni şi femei - au fost maltrataţi, peste 1.000 de răsculaţi au fost omorâţi sau răniţi, alte câteva mii arestaţi şi judecaţi. În timpul reprimării au avut loc acţiuni de fraternizare ale soldaţilor cu răsculaţii. Cei ce se făcuseră „vinovaţi” de asemenea acte au fost trimişi în faţa organelor militare de judecată şi condamnaţi.

Ţărănimea răsculată în 1888 s-a bucurat de asemenea de simpatia şi sprijinul unor cercuri largi ale muncitorimii şi intelectualităţii. În zilele răscoalei, „Dezrobirea”, organul Cercului muncitorilor din Bucureşti, arăta, printre altele, în manifestul publicat: „Muncitori, numai voi ştiţi ce e amarul şi sărăcia, numai voi ştiţi ce va să zică robia muncii, numai voi puteţi să înţelegeţi pe cei care, disperaţi de lipsă şi nedreptate, s-au răsculat”.

Ridicarea la luptă a ţărănimii în primăvara anului 1888 n-a rămas însă fără consecinţe: la câteva luni după izbucnirea răscoalei, guvernul conservator a fost nevoit să pună în discuţia corpurilor legiuitoare şi să legifereze trecerea în proprietatea ţărănească a unor suprafeţe din moşiile statului. Cu toate că prin legea din 1889, peste 500.000 hectare pământ arabil a fost vândut ţăranilor, totuşi problema ţărănească a rămas în continuare nerezolvată. Frământările maselor ţărăneşti vor continua într-un lanţ aproape neîntrerupt până spre sfârşitul secolului şi vor culmina cu marea răscoală din primăvara anului 1907.