Răscoala ţăranilor din 1784 sub conducerea lui Horea

Cauzele răscoalei

Răscoala lui Horea reprezintă momentul culminant al unui şir întreg de mişcări cu caracter social şi naţional, manifestate sub felurite forme în Transilvania în întreg veacul al XVIII-lea. Toate acestea sunt urmarea opresiunii sociale şi naţionale suferită de poporul român şi care în deceniul al 7-lea şi al 8-lea se agravase şi mai mult.

Robota, fixată la 3 zile cu vitele sau la 4 cu braţele, de multe ori era pretinsă, prin abuz, la 7 zile pe săptămână; dările în bani către stăpânii de pământ, către stat, taxele pentru plata funcţionarilor, pentru întreţinerea armatei sporiseră şi ele; obligaţiile moţilor crescuseră în chip deosebit: munci nesfârşite în mine, la construirea cuptoarelor de topit minereul, la tăiatul şi căratul lemnelor, la arderea cărbunilor, la transportul minereului etc. Se adăugau acestora noi măsuri abuzive: răpirea păşunilor şi pădurilor, interzicerea cârciumăritului.

Arendarea dreptului de cârciumărit unor armeni şi abuzurile acestora au provocat numeroase nemulţumiri, care cu ocazia târgului de la Câmpeni din 24 mai 1782 au luat proporţiile unei adevărate răzvrătiri. 23 dintre moţii socotiţi capi ai răzvrătirii sunt întemniţaţi, 5 dintre ei condamnaţi la moarte, iar moţii obligaţi la o despăgubire ce depăşea de 25 de ori pagubele reale. Paharul suferinţei fiind plin, reprezentanţii moţilor, în frunte cu Horea, iau a patra oară drumul Vienei pentru a cere dreptate împăratului, deoarece autorităţile locale le-o refuzaseră de nenumărate ori.

Era în timpul când cei doi împăraţi, al Austriei şi al Rusiei, se înţelesesem cu privire la împărţirea între ei a Imperiului otoman. Acest plan însemna război şi războiul pretindea soldaţi. Pentru a avea cât mai mulţi, Iosif al II-lea emite, la 31 ianuarie 1784, un decret cu privire la înscrierea în regimentele de graniţă a altor sate din apropiere.

Ţăranii, doritori să scape de iobăgie, interpretează decretul în sensul că se referea la toată Transilvania. sunt luate cu asalt birourile de înscriere în armată, cel de la Alba Iulia mai ales, se întocmesc liste pe sate. Ţăranii cuprinşi de frenezia libertăţii nu mai ascultă poruncile autorităţilor şi ale nobililor. Aceştia, obţinând anularea conscripţiei, folosesc mijloacele brutale cu care erau obişnuiţi pentru a sili pe ţărani la supunere, măsură ce stârneşte un nou val de nemulţumire.

Izbucnirea şi desfăşurarea răscoalei

Această stare de spirit domnea în Transilvania la reîntoarcerea de la Viena a delegaţiei de moţi, condusă de Horea, încurajată de atitudinea împăratului cu prilejul audienţei la Curte. Cu ocazia târgului de la Brad din Ţara Zarandului (28 oct. 1784), unde se adună mulţime de moţi, Gheorghe Crişan, în numele lui Horea, cheamă câte 4-5 bărbaţi din fiecare sat la o adunare la Mesteacăn pentru 31 octombrie.

Răspund chemării vreo 5-6.000 de ţărani din Zarand, Hunedoara, Munţii Abrudului. Sub conducerea lui Crişan, cei adunaţi pornesc spre Alba Iulia pentru a primi arme şi a scăpa de iobăgie. La Curechiu, un sat din apropierea Bradului, ţăranii sunt atacaţi de reprezentanţii autorităţilor zărăndene. Întâmplarea de la Curechiu din 1 noiembrie înseamnă scânteia care a aprins focul cel mare.

Cu o mare iuţeală răscoala cuprinde întreg Zarandul, de unde se răspândeşte în Hunedoara, în Munţii Abrudului, unde Horea de faţă cu Cloşca, Crişan şi Ioan, fiul său, la 4 noiembrie ia jurământul celor adunaţi în hotarul comunei Blăjeni. Sunt ocupate de răsculaţi, ajutaţi de mineri, târgurile din munţi: Câmpeni, Abrud, Roşia, Zlatna. Este atacată, în două rânduri, cetatea Deva, unde se refugiase nobilimea hunedoreană, fără să poată fi cucerită.

După încercarea autorităţilor cu colaborarea unor juzi săteşti de a prinde pe Horea la Bucium, în 8 noiembrie, încercare zădărnicită de intervenţia moţilor, răscoala ia un şi mai mare avânt. Se întinde tot mai mult, ajungând până în părţile Ardealului şi Banatului înspre sud-vest, până în părţile Maramureşului înspre nord, în ale Sibiului şi Făgăraşului înspre sud-est.

Programul răscoalei se conturează mai bine în mintea conducătorilor, aşa cum e formulat în ultimatumul din 11 noiembrie 1784 adresat de răsculaţi, în numele lui Horea, nobilimii refugiate în cetatea Deva: nobilime să nu mai fie pe viitor, ci fiecare să trăiască din slujba îndeplinită; nobilii să-şi părăsească pentru totdeauna moşiile, care să fie împărţite ţăranilor; să plătească şi nobilii dări ca şi poporul de rând.

Era cel mai înaintat program al vremii formulat în Transilvania, care, aplicat, însemna distrugerea temeliilor relaţiilor feudale înseşi. În faţa radicalizării şi extinderii răscoalei, autorităţile şi nobilimea sunt cuprinse de mare spaimă. Măsuri peste măsuri sunt luate pentru potolirea răscoalei: se numeşte un comisar pentru cercetarea cauzelor, sunt trimişi episcopii şi se publică patente pentru liniştirea răsculaţilor; se hotărăsc pedepse pentru „aţâţători”; se încep tratative în vederea încheierii de armistiţii etc.

Cel dintâi armistiţiu s-a încheiat la Tibru, în 12 noiembrie, între Cloşca şi vicecolonelul Schultz, sub condiţiile formulate de răsculaţi: de a fi eliberaţi din iobăgie, de a fi militarizaţi şi de a fi eliberaţi ţăranii închişi. În aceleaşi condiţii se încheie al doilea armistiţiu, în 16 noiembrie, la Valea Bradului, între Crişan şi oculistul Ioan Molnar Piuariu. În aceeaşi zi, dar fără condiţii, se încheie al treilea armistiţiu la Sălciua, între răsculaţii din părţile Clujului şi Turdei şi reprezentanţii armatei. Un al patrulea armistiţiu se pare că s-a încheiat, în condiţiile primului, lângă Alba Iulia.

Reaprinderea răscoalei şi înfrângerea ei

Buna-credinţă a ţăranilor fiind înşelată prin încheierea armistiţiilor, răscoala se reaprinde cu şi mai mare putere, cuprinzând alte teritorii. Conducătorii răscoalei trimit emisari în Ţara Românească şi Moldova pentru ajutoare, cunoscând legăturile de solidaritate a ţărănimii române peste graniţele politice artificiale.

Condiţiile erau însă acum cu mult mai grele: nobilimea se înarmează şi, încurajată de oficialitate, săvârşeşte numeroase atrocităţi; Curtea de la Viena, alarmată, ordonă intervenţia armatei. Lupte grele au loc la intrarea în munţi, cu succese pentru răsculaţi, la sfârşitul lunii noiembrie. Dar în faţa puternicei ofensive a armatei imperiale mereu sporită prin noi unităţi, ţăranii slab înarmaţi nu mai pot rezista, suferind o înfrângere la Mihăileni, în 7 decembrie.

Ultimele lupte. Prinderea şi uciderea căpeteniilor

Oastea imperială, numeroasă şi bine înarmată, înfrânge încercările de rezistenţă a cetelor răsculate în diferite locuri, ceea ce-l determină pe Horea să hotărască, la 14 decembrie, încetarea luptelor. Însoţit de Cloşca şi de câţiva oameni credincioşi, Horea se retrage în munţi, plănuind o nouă ridicare a moţilor, odată cu venirea primăverii. Nobilimea şi armata imperială încep „pacificarea” ţării.

Sute de ţărani sunt condamnaţi la moarte, fără judecată. Căpeteniile sunt urmărite în ascunzişurile lor. Horea şi Cloşca sunt prinşi la 27 decembrie 1784, iar Crişan la 31 ianuarie 1785. Închişi în cetatea de la Alba Iulia, cei trei conducători sunt supuşi unei lungi anchete de o comisie specială, condusă de comisarul imperial Anton Jankovich. Crişan, nerezistând maltratărilor îşi pune capăt zilelor, iar Horea şi Cloşca sunt frânţi cu roata la 28 februarie 1785 pe platoul „La Furci” din Alba Iulia.

Nobilimea înspăimântată plănuieşte cele mai drastice măsuri pentru a abate ţărănimea de la gândul unei noi răscoale, dar Curtea din Viena, mai chibzuită, hotărăşte colonizarea câtorva sute de familii de moţi în Banat şi acordarea unor înlesniri pentru locuitorii din munţi: libertatea păşunatului şi scutire de unele cărăuşii. Cea mai gravă problemă era însă aceea a raporturilor dintre iobagi şi stăpânii de moşie.

Aceasta este rezolvată parţial prin patenta din 22 august 1785, prin care se desfiinţează servitutea personală şi legarea de glie a ţărănimii iobage, acordându-i în plus dreptul de a se căsători după voie, de a învăţa carte şi meserii, de a dispune de bunurile sale.

Însemnătatea răscoalei

Răsunetul larg al evenimentelor din Transilvania în toată Europa (presă, publicistică, beletristică etc.) dovedeşte însemnătatea ce s-a acordat răscoalei din partea diferitelor categorii sociale. Unele o aprobă şi o sprijină, altele o neagă şi o subminează.

Explicaţia acestei atitudini stă în însuşi programul răsculaţilor, în scopurile urmărite de aceştia: răsturnarea rânduielilor anacronice şi înlocuirea lor cu altele, mai drepte, pentru poporul oprimat. De aceea elementele progresiste îşi declară adeziunea la răscoală, cele reacţionare împotrivirea. Acest program este făurit înainte cu 5 ani de izbucnirea revoluţiei franceze, ceea ce explică şi adeziunea burgheziei europene la evenimentele desfăşurate pe meleagurile Transilvaniei.

Lupta românilor din Transilvania pentru drepturile politice

Caracterul social şi naţional în acelaşi timp al răscoalei lui Horea demonstrează faptul că procesul de formare a naţiunii române era în plină desfăşurare şi, paralel cu aceasta, transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă naţională. În aceste condiţii este pe deplin explicabilă reacţia produsă de anularea reformelor lui Iosif şi „restituirea” nobilimii în plinătatea drepturilor sale.

Supplex Libellus Valachorum

Asemenea măsuri erau luate în momentul când ideile Revoluţiei franceze se răspândeau şi câştigau adeziunea entuziastă a popoarelor oprimate şi când în Transilvania se formase o intelectualitate conştientă de însemnătatea drepturilor politice ale poporului român. Pentru obţinerea acestor drepturi, memorii după memorii (suplici cum se numeau în limbajul vremii) sunt trimise guvernului transilvan, Curţii din Viena, lucrări colective, cum erau cele întocmite de ofiţerii regimentelor de graniţă, sau individuale, ca acelea formulate de învăţatul filolog şi istoric Petru Maior, de vicarul năsăudean Ioan Para şi de alţii.

Convocată după un deceniu de inactivitate, dieta ţării, aleasă pe baza legilor feudale, prin însăşi componenţa sa (85% nobili, 90°/o maghiari şi 10% saşi) nu lăsa nici o îndoială cu privire la ce probleme va dezbate şi la felul cum înţelegea să le rezolve. Problema libertăţilor şi privilegiilor nobiliare, a limbii şi culturii maghiare şi împotrivirea faţă de orice reforme înnoitoare au preocupat dieta întrunită la Cluj, între 21 decembrie 1790 şi 9 august 1791.

Frământările pentru obţinerea egalei îndreptăţiri a românilor cu celelalte „naţiuni” ale Transilvaniei din ultima jumătate de secol au fost sintetizate într-un cuprinzător memoriu cunoscut sub numele de Supplex Libellus Valachorum. Era o lucrare colectivă a intelectualităţii româneşti, în care se sintetizau cererile cuprinse în petiţiile lui Inocenţiu Micu şi pe cele din petiţiile mai recente.

Noul memoriu a fost redactat cu colaborarea istoricului Samuil Micu, a polihistorilor Ioan Molnar Piuariu şi Ioan Budai-Deleanu, a lui Iosif Meheşi, consilier la cancelaria aulică, a lui Ignatie Darabant, episcopul Oradiei, a lui Ioan Para, vicarul Năsăudului, a istoricilor Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Supplex-ul a fost înaintat împăratului Leopold II în martie 1791 de cei doi episcopi, Gherasim Adamovici de la Sibiu şi Ioan Bob de la Blaj. Împăratul îl trimite, în mai, dietei de la Cluj, hotărându-i astfel soarta.

Supplex-ul cerea, în numele „clerului, nobilimii, militarilor, cetăţenilor întregii naţiuni române din Transilvania”, ca naţiunea română să fie reaşezată în toate drepturile civile şi politice de care a fost despuiată; să se şteargă numirile jignitoare pentru români de: admişi, toleraţi în ţară; clerul, nobilimea şi oamenii de rând dintre români să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi categoriile respective ale celorlalte „naţiuni”; românii să fie admişi în dietă şi să fie numiţi în funcţii în proporţie cu numărul lor; toţi locuitorii ţării să se bucure de aceleaşi drepturi şi să aibă aceleaşi îndatoriri, potrivit cu starea şi condiţia lor socială; să se acorde românilor dreptul de a se întruni într-o „adunare naţională” unde să se aleagă deputaţi care să-i reprezinte oriunde va fi nevoie.

La primirea şi mai ales după cunoaşterea conţinutului memoriului, dieta nobiliară a fost cuprinsă de „indignare” şi „tulburare”. Încredinţat spre studiu unei comisii, Supplex-ul a fost respins, cum era de altfel de aşteptat, cu motivarea că cererile naţiunii române ar răsturna sistemul constituţional al Principatului, ceea ce corespundea adevărului. Nobilimea nu se gândea însă cât era de nedrept ca un întreg popor să fie lipsit de drepturi politice, umane, într-o vreme când omenirea întreagă făcea sacrificii pentru a le obţine şi o mare parte a popoarelor le şi cuceriseră.

Atitudinea dietei n-a dezarmat pe reprezentanţii românilor susţinuţi de credinţa tare în justeţea cauzei pentru care luptau. Alte memorii, de conţinut asemănător, sunt înaintate. Asociaţii şi societăţi, cu caracter cultural-politic, se înfiinţează peste tot. Mişcarea „iacobină” reuşeşte să pătrundă în masele populare.

În această vreme de transformări înnoitoare, mişcarea politică fiind în acelaşi timp şi socială, se explică agitaţiile şi frământările de care a fost cuprinsă ţărănimea română din Transilvania în timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu. Este cu totul explicabilă solidaritatea ţărănimii transilvănene cu mişcarea din Ţara Românească, deoarece cauza era comună, după cum comune erau şi aspiraţiile de emancipare socială şi naţională.