Răscoala populară de la Bobâlna din 1437-1438

Prima fază a răscoalei

Sporirea rentei feudale în general şi îndeosebi a cele în bani, extinderea dijmei faţă de biserică, barbariile inchiziţiei, ca şi măsurile episcopului Gheorghe Lepes au constituit cauzele care au provocat izbucnirea răscoalei, la sfârşitul primăverii anului 1437.

Concomitent se răscoală ţăranii din părţile Satului Mare, până în Ugocsa, sub conducerea unui ţăran sau jude sătesc, cu numele Martin, şi cei din părţile someşene, care se adună pe dealul Bobâlna, de pe moşia Olpret, de lângă Dej. Despre răscoala din părţile Satului Mare avem puţine informaţii. Ea nu fusese încă reprimată în vara anului 1437, palatinul Ungariei fiind nevoit să amâne, la 18 iunie, judecarea unor procese în comitatele Satu Mare şi Ugocsa din cauza „răscoalei ţăranilor”, a „războiului ţăranilor” (propter guerram rusticorum).

Potrivit relataţilor cronicarului Ioan Thuroczi, s-a adunat o mare ceată de ţărani răsculaţi, care s-au răspândit apoi peste tot. Între conducătorii răscoalei, se aflau juzi săteşti, ca acel Martin, meşteşugari, ca Valentin din Satu Mare, elemente din mica nobilime şi orăşeni. În cele din urmă, oştile feudale au reuşit să înăbuşe această răscoală, să risipească pe răsculaţi şi să-i pedepsească pe cei prinşi. Reprimarea mişcării a fost uşurată de faptul că răsculaţii nu şi-au unit forţele cu cele ale ţăranilor adunaţi la Bobâlna.

În acest timp, în părţile someşene, mulţimea ţăranilor răsculaţi continua să se îndrepte spre dealul Bobâlna. De la început, răscoala a luat o mare amploare şi intensitate. Ţăranii răsculaţi au atacat castelele şi curţile nobiliare, au dat foc actelor privilegiale şi au pedepsit pe nobilii prinşi. Aşa, de pildă, a fost atacată moşia Feiurdeni, abaţia de la Cluj-Mănăştur, au fost arse privilegiile moşiilor Socol, Luna etc.

Într-o bulă din noiembrie 1437, pe baza ştirilor primite din Transilvania, papa Eugen al IV-lea arăta că răscoala a fost provocată de elemente de jos, care refuzau plata dijmelor şi că acestea s-au unit şi s-au ridicat cu braţ armat împotriva clerului şi a nobilimii. Papa îşi dădea seama că răscoala nu este o simplă „rătăcire religioasă”, ci o mişcare generală, îndreptată împotriva bisericii catolice şi a nobilimii feudale.

Răsculaţii îşi ridică, pe dealul Bobâlna, o tabără după sistemul husit. Apoi căpeteniile se sfătuiesc îndelung asupra acţiunilor ce urmau să fie întreprinse. Concluzia sfatului a fost să se încerce obţinerea uşurării situaţiei iobăgimii pe calea tratativelor. În vederea acestui scop, răsculaţii au trimis soli în tabăra nobililor, aşezată în aceleaşi părţi nordice ale Transilvaniei, dar solii au fost ucişi în chip barbar, din porunca voievodului Ladislau Csaki.

Cele două tabere se găseau faţă în faţă, gata de luptă. Unii dintre tinerii baroni şi nobili doreau să grăbească începerea luptei împotriva ţăranilor; aceştia, la rândul lor, îndârjiţi de purtarea barbară a nobililor, o aşteptau hotărâţi să-şi câştige pe calea armelor drepturile pierdute. Fiecare dintre cele două părţi se pregătea pentru măsurarea puterilor.

Pe la sfârşitul lunii iunie, a avut loc la Bobâlna o mare luptă, care s-a încheiat cu victoria hotărâtoare a răsculaţilor. A fost cea dintâi mare biruinţă a ţăranilor români şi unguri din Transilvania asupra nobilimii exploatatoare. Ţărănimea înfrăţită în luptă, sprijinită de orăşenimea săracă şi de lucrătorii de la mine şi ocne - români, maghiari şi germani - a dovedit astfel că unită poate înfrânge clasele dominante coalizate.

La lupta de la Bobâlna au participat, în primul rând, ţărănimea din părţile nordice ale Transilvaniei, apoi lucrătorii de la ocnele de sare (Ocna Dejului, Sic şi Cojocna), orăşenii din Dej şi Cluj şi mica nobilime din aceleaşi părţi. Dintre cele 11 căpetenii ale răscoalei, pomenite în înţelegerea dintre ţărani şi nobili: Ladislau Byro, judele Vincenţiu, Ladislau Bana din Olpret, Anton din Bogata Ungurească, Anton cel Mare din Deuş, Mihail cel Mare şi Gal din Chendru, Toma cel Mare din Sic, Ioan din Cluj, Ladislau din Antaş şi Pavel cel Mare din Voievodeni, unii erau în mod cert iobagi, doi juzi săteşti şi unul orăşean; altora nu li se precizează starea socială; erau poate ţărani sau mici nobili.

E semnificativ faptul că în înşiruirea căpeteniilor răscoalei, mai întâi sunt pomeniţi ţăranii iobagi şi apoi ceilalţi. Dintre cele 11 căpetenii, un rol însemnat au avut Pavel din Voievodeni, stegarul (vexillifer) răsculaţilor, şi Ioan, fiul magistrului Iacob din Cluj. Ca şi în alte răscoale ţărăneşti, răsculaţii nu au ştiut să profite de biruinţa lor; ei s-au lăsat ademeniţi de propunerile nobilimii, îndemnaţi fiind, probabil, şi de mica nobilime, care, din motive tactice, participa la luptă în tabăra ţărănească în această fază şi care se temea, ea însăşi, de urmările unei victorii a ţăranilor răsculaţi. În aceste împrejurări, între reprezentanţii răsculaţilor şi ai nobilimii încep tratative, care se încheie cu o înţelegere, adeverită la 6 iulie de conventul de la Cluj-Mănăştur.

Înţelegerea de la Bobâlna dezvăluie toate frământările ţărănimii înainte de izbucnirea răscoalei şi chiar după obţinerea victoriei. Se invocă mai întâi cauzele care au împins ţărănimea la răscoală: dijmele bisericeşti pretinse pe trei ani în urmă în monedă nouă, „mare şi grea”, afurisenia aruncată asupra ţăranilor de episcopul Lepes, desfiinţarea dreptului de libeiă strămutare a ţăranilor dependenţi, sporirea dărilor faţă de stăpânii de moşie şi, mai ales, introducerea nonei, desfiinţarea dreptului de a-şi lăsa bunurile rudelor, chemarea la oaste fără motive întemeiate, luarea fără plată a bunurilor ţărăneşti pentru oaste, abuzurile şi silniciile nobililor şi ale dregătorilor asupra ţăranilor iobagi şi cele ale cămăraşilor de la ocne şi mine asupra iobagilor mineri şi, în sfârşit, uciderea trimişilor ţărănimii de către voievodul Transilvaniei.

Răsculaţii victorioşi formulează apoi scopul urmărit: „dobândirea vechilor libertăţi”, „scuturarea greutăţii poverilor de neîndurat”, „scuturarea jugului nesuferit al şerbiei”, precum şi raporturile viitoare dintre ei şi proprietarii feudali, biserică şi stat. Dijma faţă de biserică este fixată la un florin pentru 20 de clăi de grâu; nona din grâne şi din vin e desfiinţată, ca şi dijma din porci şi din albine, luată de la locuitorii români şi unguri mai ales din jurul cetăţilor; se desfiinţează, de asemenea, şi darea numită „acău”.

Obligaţiile ţăranilor iobagi faţă de stăpânii Ier se fixează la 10 dinari anual, daruri de trei ori pe an (o găleată de ovăz, 6 colaci sau turte şi un pui) şi o zi de coasă sau de seceră anual, precum şi zile de muncă la repararea morilor şi iazurilor. Ţăranii impun dreptul de liberă strămutare după plata dării pe pământ (terragium) şi a altor datorii, dreptul de a-şi lăsa bunurile, în lipsa moştenitorilor, soţiei şi rudelor, obligaţia de a li se plăti, la preţul curent, toate lucrurile luate cu prilejul vreunei expediţii, apoi de a nu fi chemaţi la oaste fără motive serioase, de a fi pedepsiţi nobilii ce ar săvârşi silnicii asupra ţăranilor şi căpeteniilor lor.

În sfârşit, ţăranii mai înscriu în înţelegere un punct deosebit de important şi anume ca în tot anul, din fiecare sat şi târg, să se adune, în luna mai, pe dealul Bobâlnei, câte doi bătrâni, împreună cu căpitanii răscoalei, pentru a cerceta dacă nobilii au respectat înţelegerea. Cele mai importante rezultate obţinute de răsculaţi erau: dreptul de liberă strămutare, desfiinţarea nonei, micşorarea rentei feudale în bani, în produse şi în muncă, ca şi a dijmei faţă de biserică, creându-se, astfel, condiţii mai prielnice dezvoltării producţiei ţărăneşti.

Pe lângă problemele social-economice amintite, răsculaţii înscriu în înţelegere şi unele probleme politice de mare însemnătate: ţăranii sunt recunoscuţi locuitori ai ţării, alături de nobili (nobiles et regnicolae); ei se socotesc o obşte, ca şi obştea nobililor (universitas nobilium). Considerându-se locuitori ai ţării, răsculaţii pretindeau drepturi politice, manifestau tendinţa de a fi recunoscuţi şi ei din punct de vedere politic, ca „obşte a locuitorilor maghiari şi români în aceste părţi ale Transilvaniei” (universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum in his partibus Transilvaniae).

Adunarea anuală a reprezentanţilor ţărănimii şi orăşenimii pe dealul de la Bobâlna era o contrapondere a adunării nobililor; această adunare a reprezentanţilor ţărănimii avea menirea nu numai să controleze purtarea şi acţiunile nobilimii, ci să-i şi îngrădească puterea. Conţinutul înţelegerii de la Bobâlna reflectă interesele categoriilor sociale participante la răscoală în această fază: ţărănimea iobagă şi liberă, lucrătorii de la ocne şi mine, orăşenimea săracă şi mica nobilime, români şi maghiari, deopotrivă. Toţi aceştia erau interesaţi în îngrădirea puterii economice şi politice a marii nobilimi şi a clerului înalt şi în limitarea privilegiilor acestora.

Faza a doua a răscoalei

Biruinţa răsculaţilor, ca şi înţelegerea ce i-a urmat, au constituit lovituri grele pentru nobili şi biserica catolică. După înfrângere, aceştia făuresc planuri pentru transformarea ei în victorie, ceea ce nu era posibil decât prin slăbirea taberei răsculaţilor şi întărirea celei feudale. Planul a putut fi realizat, pe de o parte, prin ruperea nobilimii mici de tabăra răsculaţilor şi atragerea ei în oastea feudală - lucru uşor de obţinut, datorită intereselor de clasă ale nobilimii mici şi a temerii de avântul luat de răscoală - iar pe de altă parte, prin amăgirea ţărănimii de a părăsi tabăra.

 În faţa primejdiei, neînţelegerile dintre diferitele pături nobiliare sunt uitate, după cum au fost date uitării, vremelnic, şi contradicţiile dintre nobilime şi biserică. În coaliţia privilegiaţilor au fost atraşi şi fruntaşii secui şi patriciatul săsesc, ale căror interese de clasă erau asemănătoare cu acelea ale feudalilor. Toţi aceştia, sub conducerea lui Lorand Lepes, vice-voievodul Transilvaniei şi fratele episcopului, întruniţi la Căpâlna, în aceleaşi părţi someşene, după lungi dezbateri, încheiau, la 16 septembrie 1437, o „unire frăţească” (fraterna unio), îndreptată împotriva tuturor duşmanilor lor dinăuntru şi dinafară, părţile fiind datoare să alerge în grabă una în ajutorul alteia în caz de primejdie.

În actul de unire a privilegiaţilor din Transilvania nu se spune în chip făţiş că „uniunea” era îndreptată împotriva ţăranilor, dar, din spiritul actului, rezultă că răscoala a provocat-o şi că împotriva ei era îndreptată, deoarece prin acele „împrejurări grele” (arduae causae), pomenite în actul de unire de la 16 septembrie 1437, trebuie înţeleasă răscoala ţăranilor; duşmanii ţării, de orice stare (cuiuscumque conditionis inimici), nu erau alţii decât ţăranii răsculaţi, împotriva cărora trebuiau să lupte cei uniţi; numai răsculaţii puteau fi cei ce atacau cu duşmănie pe nobili şi cei cu care aceştia aveau neînţelegeri (hostilitatis impugnatio seu controversiae). Dacă în actul de „unire frăţească” a privilegiaţilor se ocoleşte precizarea duşmanului împotriva căruia era îndreptată aceasta, explicaţia se găseşte în cauze de ordin tactic, anume în teama de a nu trezi bănuielile şi, deci, îndârjirea ţărănimii, pe care nobilii se străduiau să o înşele.

Confirmarea faptului că uniunea de la Câpâlna era îndreptată împotriva ţăranilor răsculaţi a venit chiar din partea celor ce au încheiat-o. La 2 februarie 1438 are loc congregaţia nobililor, a fruntaşilor saşi şi secui, la Turda. Hotărârile acestei congregaţii au fost aduse la cunoştinţa publică peste patru zile, de acelaşi vice-voievod Lorand Lepes, care a patronat şi uniunea de la Căpâlna.

În scrisoarea sa, vorbind despre adunarea de la Căpâlna, din 16 septembrie, Lorand Lepes arăta în mod răspicat că acolo cei adunaţi au dezbătut măsurile „pentru a stârpi şi distruge răutatea şi răscoala ţăranilor blestemaţi” (protervie et rebellionis nefandissimorum rusticorum contricione et iradicacione). Adevărul, îmbrăcat în forme echivoce la 16 septembrie 1437, când răscoala nu fusese încă înăbuşită, era astfel proclamat cu glas tare, la 2 februarie 1438, când răsculaţii erau înfrânţi.

Uniunea de la Căpâlna, înnoită la Turda şi de mai multe ori după aceea, a pus bazele uniunii privilegiaţilor din Transilvania, cunoscută în istorie sub numele de Unio trium nationum, care va juca veacuri de-a rândul un important rol reacţionar în dezvoltarea social-politică a acestei ţări. Ea s-a răsfrânt în mod negativ îndeosebi asupra românilor din Transilvania. Aceştia, deşi formau majoritatea populaţiei, au fost excluşi din „uniune”, fiind împiedicaţi astfel să participe la viaţa politică a ţării. Exploatarea socială şi asuprirea de neam se manifestă tot mai accentuat.

Acţiunile nobilimii după înţelegerea de la Bobâlna şi, mai ales, uniunea de la Căpâlna au constituit o dovadă evidentă că privilegiaţii au acceptat înţelegerea cu ţărănimea numai de nevoie, că nu se gândiseră nici o clipă să respecte cuprinsul ei, că nu erau dispuşi să facă nici cea mai mică concesie ţărănimii, să-i uşureze situaţia, să respecte legile şi obiceiurile vechi. Faţă de asemenea acţiuni, ţărănimea a reacţionat cu toată hotărârea. Dar, în a doua jumătate a lunii septembrie, situaţia forţelor din cele două tabere era alta decât în luna iunie. Din cauzele înfăţişate mai sus, tabăra nobilimii se întărise, iar a ţărănimii slăbise într-o oarecare măsură; totuşi, ţărănimea era încă în stare de alte acţiuni mari.

La chemarea căpeteniilor, s-au adunat din nou cetele ţărăneşti, lucrătorii de la ocne şi mine şi orăşenimea săracă. E posibil să fi venit în ajutorul acestora şi o parte dintre răsculaţii din părţile Satului Mare, după înfrângerea răscoalei de acolo. Din faptul că la cea de-a doua înţelegere dintre ţărani şi nobili apar cu cinci căpetenii mai mult decât la Bobâlna - 16 în loc de 11 - şi de pe o arie geografică mai vastă: Mihail Românul din Floreşti, Benedict Gazda din Deuş, Mihail Alcz din Ceh, Anton cel Mare din Buda, Toma cel Mare din Sic, Mihail şi Gal din Chendru, Ioan meşterul din Cluj, Pavel cel Mare din Voievodeni, Valentin fierarul din Uifalău, Grigore Chegeu, Blasiu Greb din Buza, Ilie cel Mare din Almaş, Ştefan Hencz din Jimbor, Ladislau Bana din Olpret şi Nicolae Valkai din Huedin, se poate deduce că teritoriul cuprins de răscoală în această fază se lărgise mult faţă de faza precedentă. În această situaţie, pe la sfârşitul lunii septembrie, are loc o altă mare bătălie între ţărani şi nobili, la Apatiu.

Pregătirii şi înarmării superioare a nobililor, ţărănimea i-a opus încă odată dârzenia, vitejia şi hotărârea de a se sacrifica pentru cauza ei dreaptă. Lupta n-a adus ţărănimii o victorie atât de hotărâtoare ca cea de la Bobâlna. Dar nici nobilimea nu a repurtat succesul aşteptat, căci dacă nobilimea ar fi fost victorioasă nu ar fi tratat cu ţărănimea, ci ar fi procedat aşa cum a făcut după înfrângerea răscoalei.

Cea de-a doua înţelegere dintre ţărani şi nobili, încheiată la Apatiu, în ziua de 6 octombrie şi adeverită de conventul de la Cluj-Mănăştur peste patru zile, reflectă acest sfârşit al luptei. Obligaţiile ţărănimii faţă de stăpânul feudal sunt sporite: de la 25 de dinari până la un florin, în raport cu întinderea sesiei şi cu numărul animalelor, în loc de 10 dinari cât se statornicise la Bobâlna; în plus, la Apatiu sunt impuşi la dare cu 12 dinari şi ţăranii lipsiţi de avere, care-şi câştigau hrana din munca braţelor la alţii. Nona, care fusese desfiinţată la Bobâlna, aici nu se mai aminteşte în nici un fel, ceea ce înseamnă că era din nou introdusă.

Dijma din grâne şi din animale, desfiinţată la Bobâlna, e şi ea omisă la Apatiu. Potrivit înţelegerii de la Bobâlna, iobagul decedat îşi putea lăsa averea oricui; în înţelegerea de la Apatiu această problemă e şi ea omisă. Nu se vorbeşte de asemenea, în această înţelegere, de dijma faţă de biserică, reglementată la Bobâlna la un florin pentru 20 de clăi, reintroducându-se, probabil, dijma dinainte de răscoală. Nimic nu se spune despre ocrotirea ţăranului faţă de jafurile armatei feudale. E anulat şi dreptul adunării anuale pe dealul Bobâlnei, a reprezentanţilor ţărănimii, care fusese impus la prima înţelegere.

Înţelegerea de la Apatiu înseamnă o restrângere serioasă a succeselor obţinute de ţărănime la Bobâlna; libertăţile şi drepturile ţărănimii, prevăzute în prima înţelegere, sunt mult reduse, în schimb, obligaţiile feudale şi cele bisericeşti sunt sensibil sporite. Ca arbitru între ţărani şi nobili era ales regele Sigismund de Luxemburg, cel ce înăbuşise în sânge mişcarea husită şi alte răscoale ţărăneşti izbucnite în diferite părţi.

Faza a treia a răscoalei. Apogeul şi sfârşitul ei

Înţelegerea de la Apatiu a fost doar o întrerupere temporară a luptelor. Nici una din cele două părţi nu era mulţumită cu situaţia creată, dar fiecare avea nevoie de un scurt răgaz, pentru a se putea pregăti în vederea unor noi lupte. În luna noiembrie, răscoala se reaprinde cu aceeaşi putere. În fruntea răsculaţilor se impune în această nouă fază Anton cel Mare din Buda. Răscoala se extinde, căpătând caracter de război ţărănesc.

La apelul căpeteniilor, care trimit emisari cu săbii însângerate prin sate şi târguri, chemând la arme pe toţi cei în stare să lupte, se adună mulţi ţărani, orăşeni săraci, lucrători de la mine şi ocne. Astfel „s-a dezlănţuit un război al ţăranilor, cu nimic mai prejos decât războiul sclavilor şi războiul social” (bellum… rusticorum emersit servili socialique bello haud quamquam inferius), după caracterizarea lui Bonfini.

Răsculaţii au reuşit să realizeze o conducere mai unitară; în acelaşi timp, o asemenea organizare înfăptuiesc şi nobilii, sub conducerea lui Dezideriu de Losoncz. Cele două oşti se găseau din nou faţă în faţă. Este demn de relevat faptul că, în această fază a răscoalei, cei mai conştienţi dintre conducătorii ei urmăresc obiective superioare celor din fazele anterioare, însemnarea din registrul de la Sibiu şi cronicarul Thuraczi arată că Anton cel Mare a voit să-şi supună toată Transilvania şi mai ales pe nobili, iar Bonfini spune că Anton, adunând mare mulţime de ţărani înarmaţi, „sub cuvânt de a desfiinţa şerbia, a părăsit credinţa faţă de rege” (sub pretextu exeunde servitutis, a regia fide defecit) şi a urmărit să întroneze o „nouă libertate” (libertatis nova species). Însuşi episcopul Gheorghe Lepes, reamintindu-şi de răscoală după doi ani, scria că războiul ţăranilor „necredincioşi” s-a îndreptat împotriva stăpânilor lor.

Războiul ţărănesc din Transilvania atinge în această fază nivelul marilor răscoale ţărăneşti din Europa veacurilor XIV-XV. Cu ajutorul populaţiei orăşeneşti, răsculaţii reuşesc să ocupe unele oraşe, dintre care în mod sigur sunt pomenite Aiudul - ocupat la începutul lunii decembrie - şi Clujul, pe la mijlocul aceleiaşi luni. Aiudul e stăpânit de răsculaţi timp de circa două săptămâni, iar Clujul vreme de aproximativ o lună. Conştientă de primejdia mare pe care o reprezentau ţăranii întăriţi în oraşe, nobilimea îşi concentrează toate forţele împotriva oraşelor ocupate.

Pe la mijlocul lunii decembrie, forţele coalizate la Căpâlna reuşesc să reocupe Aiudul, cauzând răsculaţilor pierderi mari. Atacul asupra Clujului a fost pregătit cu ajutorul călugărilor de la Cluj-Mănăştur. Răsculaţii rezistau cu hotărâre, iar uneori organizau ei înşişi atacuri contra nobililor, pricinuindu-le pierderi grele. Dintr-o plângere a abatelui de la Cluj-Mănăştur rezultă că, pe la sfârşitul lunii decembrie, răsculaţii, conduşi de Anton, au ucis numeroşi nobili; alte atacuri ale ţărănimii sunt pomenite în împrejurimile Clujului.

Prin concentrarea oastei feudale în jurul oraşului, răsculaţii din Cluj au fost tot mai izolaţi de restul ţării. Oastea nobiliară este întărită datorită ajutoarelor primite de la fruntaşii secui şi de la noul rege, Albert de Habsburg. Această solidaritate a regelui cu nobilimea a avut darul să spulbere şi încrederea pe care o mai aveau răsculaţii în regalitate, concepţie aproape generală ideologiei răscoalelor ţărăneşti.

În faţa acestei situaţii, răsculaţii refuză să recunoască autoritatea regelui, urmărind „răsturnarea rânduielilor ţării”. Ce alte rânduieli trebuiau puse în locul celor răsturnate, nu ştiau mulţimile răsculate şi nici conducătorii lor. De aceea, apogeul răscoalei înseamnă şi declinul ei. Răsculaţii se închid între zidurile oraşului Cluj, lucru ce se va dovedi fatal pentru ei, ca şi în alte împrejurări analoage pentru alţi răsculaţi.

La începutul lunii ianuarie 1438, oastea feudală reuşeşte să pătrundă în suburbiile Clujului. Pătrunderea înăuntrul zidurilor a fost împiedicată un oarecare timp, datorită rezistenţei ţăranilor. De aceea, la 9 ianuarie, invocând numele regelui, nobilii aflaţi sub zidurile oraşului cer patriciatului săsesc ajutoare grabnice, pentru „nimicirea ţăranilor necredincioşi” (ad extirpandos infideles rusticos).

Cu forţe noi şi armament superior, pe la mijlocul lunii ianuarie, atacul oastei feudale a înfrânt rezistenţa ţăranilor, cauzând acestora pierderi grele. Armata feudală, condusă de Desideriu de Losoncz, a reuşit să închidă în oraşul Cluj pe conducătorii răsculaţilor. Cu acest prilej, şi-a găsit moartea şi Anton cel Mare, care a fost prins de nobili, ucis şi apoi tăiat în bucăţi. Alţi nouă conducători ai răscoalei, prinşi, au fost ucişi la Turda şi apoi spânzuraţi pe dealul din faţa oraşului, pentru a fi văzuţi de toţi cei ce treceau pe acolo.

Înfrângerea răsculaţilor la Cluj a însemnat sfârşitul marii răscoale din 1437-1438. Cetele ţărăneşti rămase, răspândite în diferite părţi ale Transilvaniei, nu mai reprezentau o primejdie prea mare pentru nobilime. Totuşi, aceasta se temea că, odată cu sosirea primăverii, va avea loc o nouă ridicare a ţăranilor. De aceea, nobilimea ia unele măsuri, menite să preîntâmpine o asemenea eventualitate.

Cea mai importantă dintre acestea a fost înnoirea uniunii de la Căpâlna, care se dovedise a nu fi fost respectată întru totul de parteneri, patriciatul săsesc aşteptând repetate cereri până să pornească în ajutorul nobililor la Cluj. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, reprezentanţii celor trei „naţiuni” se întrunesc la Turda, la 2 februarie 1438. Caracterul uniunii şi scopul principal al ei e mărturisit acum fără înconjur: stârpirea şi distrugerea răscoalei şi a „răutăţii” ţăranilor.

O altă măsură luată de nobili a fost construirea unor castele înconjurate cu ziduri şi întărirea celor existente. Călcând cele două înţelegeri cu ţăranii, nobilii se răzbună în chip barbar asupra acestora: căpeteniile au fost ucise cu cruzime, alte sute şi mii de ţărani au fost mutilaţi, li s-au tăiat nasurile, urechile, buzele şi mâinile, li s-au scos ochii. Nu au scăpat de pedeapsă nici orăşenii din Cluj, sprijinitori ai răscoalei, cărora li s-au desfiinţat privilegiile, fiindu-le restituite, după multe stăruinţe, de-abia în 1444, în urma insistenţelor lui Iancu de Hunedoara.

Între cauzele obiective ale înfrângerii ţărănimii trebuie menţionate în primul rând cele izvorâte din condiţiile de viaţă ale ei: izolarea şi fărâmiţarea forţelor ţărăneşti, neputinţa organizării lor sub o conducere unitară, tactica lor de luptă mai înapoiată decât a nobilimii şi armamentul inferior. O altă cauză a înfrângerii a constituit-o lipsa unei clase conducătoare conştiente de scopurile urmărite. Meşteşugarii de rând şi calfele din Cluj şi Aiud şi din alte oraşe şi târguri, care au luptat alături de ţărănime, erau prea slabi pentru a conduce lupta.

Mica nobilime - participantă la răscoală în prima fază - a trădat răscoala, contribuind în mare măsură la înfrângerea ei. Cele două înţelegeri dintre ţărani şi nobili au dus şi ele la slăbirea ţărănimii, deoarece, pe când nobilii le-au socotit simple petice de pergament şi le-au folosit pentru a obţine răgaz să se întărească, ţărănimea, încrezătoare, a părăsit lupta în bună parte. În urma răscoalei, ţărănimea a obţinut, ca o concesie de moment, dreptul de liberă strămutare. Acest drept a fost, însă, curând limitat din nou, sarcinile feudale au fost sporite, abuzurile şi silniciile celor puternici intensificate.

Răscoala populară din 1437-1438 are o mare însemnătate, atât pentru vremea desfăşurării ei, cât mai ales privită în perspectiva dezvoltării istorice a societăţii de pe teritoriul României. Prin programul maximal urmărit de cei mai înaintaţi dintre conducătorii ei: îngrădirea puterii nobilimii, dreptul de strămutare, instituirea unei noi „libertăţi” pentru ţărani, drepturi politice pentru ţărănime, asemănătoare cu ale nobilimii, răscoala submina înseşi relaţiile feudale existente în acel moment în Transilvania.

Răscoala a dat ţărănimii - române şi maghiare - conştiinţa puterii sale, dovedindu-i că, unită, poate învinge armata feudală, că nobilimea poate fi înfrântă pe câmpul de luptă. „În istoria luptei de clasă din România, răscoala de la Bobâlna reprezintă una din cele mai luminoase pagini. În focul acestor lupte de clasă duse de masele asuprite împotriva asupritorilor s-a făurit unitatea şi frăţia dintre oamenii muncii din România, indiferent de naţionalitate”.