Răscoala condusă de Francisc II Rakoczi (1703-1711)

Răscoala condusă de principele transilvan Francisc II Rakoczi a izbucnit pe fondul nemulţumirilor ce au cuprins categorii sociale largi: meşteşugari, ţărani iobagi, orăşeni săraci, reprezentanţi ai micii nobilimi.

Pornită ca răscoală antihabsburgică, mişcarea a căpătat astfel şi un puternic caracter social. În derularea evenimentelor un rol deosebit l-au avut românii din Bihor şi Maramureş; printre liderii răsculaţilor s-a numărat şi Pintea Viteazul.

Proclamat principe al Transilvaniei în 1707, Rakoczi a încercat, cu sprijinul Franţei şi al Rusiei, să obţină independenţa ţării. Lipsa ajutorului extern concret, redus în faza iniţială a răscoalei la ajutor financiar din partea Franţei, a dus în final la eşecul mişcării.

Au contribuit la aceasta şi disensiunile dintre participanţi, în special cele dintre ţărani şi nobilimea care nu înţelegea să transforme răscoala antihabsburgică într-o mişcare socială.

Dezamăgirea ţăranilor l-a lipsit pe Rakoczi de un important sprijin pentru acţiunile sale. În aceste condiţii, nobilimea a ajuns la un compromis cu stăpânirea habsburgică, semnând în 1711, la Satu Mare, o pace prin care, în schimbul garantării propriei dominaţii, recunoştea stăpânirea habsburgică.

Pe alocuri, mai ales în rândul românilor, lupta a continuat şi în anul următor. Rakoczi însuşi a luat calea exilului prin Ungaria, Polonia, Franţa şi Imperiul Otoman.