Raportul între asuprirea otomană şi cea fanariotă. Poziţia lui Tudor Vladimirescu

Trebuie evidenţiat mai întâi faptul (neglijat sau chiar contestat uneori) că statutul internaţional al Principatelor dunărene, stabilit prin tratate, prevedea autonomia acestor ţări.

Într-un articol scris în 1854, Karl Marx a reprodus fragmentar şi a comentat „tratatele pe care moldovenii şi valahii le-au încheiat ci înşişi cu Poarta”, în 1393, 1460 şi 1511 (aşa-numitele „capitulaţii”), arătând că ele nu şi-au pierdut valabilitatea, ci dimpotrivă, au fost recunoscute în cadrul convenţiilor ulterioare dintre Rusia şi Turcia: „Din aceste capitulaţii - scrie Marx -, care continuă să fie şi azi în vigoare, întrucât n-au fost anulate prin nici un fel de tratat ulterior, reiese că Principatele dunărene sunt două state suverane, sub suzeranitatea Porţii, căreia îi plătesc tribut, însă cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricare ar fi ei, şi totodată să nu se amestece sub nici o formă în treburile lor interne...” „Trebuie să menţionăm că în Tratatul de la Adrianopole [1829] Rusia a recunoscut ea însăşi capitulaţiile susmenţionate”.

E adevărat că, în fapt, Imperiul otoman a încălcat uneori prevederile Capitulaţiilor, mai ales în secolul al XVIII-lea, prin instaurarea sistemului fanariot. Dar tratatele ruso-turce, începând cu cel de la Kuciuk-Kainargi din 1774, şi o serie de hatişerifuri, îndeosebi acela din 1802, vin să consacre, principial, vechile privilegii şi imunităţi pe care le aveau ţările române (dreptul lor la suveranitate).

După pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), dependenţa Principatelor faţă de Imperiul otoman - cu deosebire monopolul turcesc asupra produselor noastre - a slăbit treptat. Anul 1802 marchează un succes însemnat în lupta de eliberare de sub stăpânirea otomană, fără a aduce însă şi o atenuare a jugului fanariot. Sub presiunea cererilor insistente ale pământenilor, susţinute de Rusia, Poarta a luat măsuri de îndreptare a formei de guvernământ din ţările române, fiind nevoită, totodată, să-şi restrângă simţitor amestecul în treburile lor interne şi să restabilească unele din vechile lor privilegii.

Analiza actului din 1802, care reflectă situaţia politică a Principatelor la începutul secolului al XIX-lea, e indispensabilă pentru înţelegerea specificului acelei perioade istorice. Potrivit hatişerifului dat în 1802 de sultanul Selim al III-lea, Poarta rămâne puterea suzerană care numeşte pe domnitorii din Bucureşti şi Iaşi şi primeşte tribut. Se consolidează însă regimul intern al Principatelor, care câştigă mai multă autonomie. Durata domniei se fixează la 7 ani şi domnitorii nu mai pot fi revocaţi arbitrar. Mazilirea domnului e admisibilă numai în cazul când acesta săvârşeşte un delict, dovedit şi recunoscut ca atare atât de reprezentanţii Turciei, cât şi de aceia ai Rusiei.

Se prevede ca cererile de bani ale Porţii să se limiteze la cifra oficială a haraciului (pentru Ţara Românească, „619 pungi de bani”, anual), la care se adaugă darurile oferite sultanului la sărbătoarea bairamului (în valoare de 90.000 de taleri, sub formă de „bani gata şi lucruri”) şi darea anuală pentru cheltuielile tronului imperial, numită „rechiabie” (fixată la 40.000 de taleri).

În ceea ce priveşte birul special plătit de domnitor Porţii la confirmarea în scaun, actul hotărăşte „să nu se ia de la raiele [popor], ci să se plătească din veniturile chiar ale domnilor, ocne, vămi...” etc. Fără să abolească cu totul monopolul turcesc asupra comerţului, hatişeriful pune capăt - cel puţin teoretic - rechiziţiilor abuzive, stabilind că produsele de care va avea nevoie Turcia vor fi cumpărate la preţurile pieţei. Se dădea astfel un impuls dezvoltării economiei de schimb, creşterii producţiei de cereale şi vite pentru export.

Graniţele dintre Principate şi Imperiul otoman se întăresc, de vreme ce actul menţionează interdicţia pentru orice turc de a intra în Ţara Românească, cu excepţia negustorilor, care, prevăzuţi cu paşapoarte, puteau trece Dunărea, având însă obligaţia să se prezinte mai întâi în faţa domnului sau a guvernului din Valahia. (În afară de negustori, „nimeni altul să nu cuteze a intra în ţară”, spre a nu „supăra şi păgubi pe săraca raia”; iar aceia „care merg la neguţătoria lor” să nu ceară „a se aşeza acolo, nici a ara, nici a semăna, nici a supăra în alt fel raielele...”; „nu se dă voie la neguţătorii turci a ţine în lăuntru în ţară moşii... nici a paşte vite”). Pe de altă parte, „când se duc raielele Ţării Româneşti la... sate şi târguri de pe Dunăre sau pentru vreo treabă a lor de alişveriş să nu se supere de către haracciii şi zabiţii acestor părţi...”

Hatişeriful dispune să se facă o repartiţie mai dreaptă a impozitelor, în raport cu averea fiecărui locuitor, prevede limitarea numărului scutelnicilor şi interzice categoric spolierile fiscale: „Pentru a distruge abuzurile... nici o raia [creştin, locuitor] cu excepţia numărului scutelnicilor înscrişi din vechime la vistierie, nu va fi scutit de contribuţii, toţi vor suporta în mod egal sarcina”. „Este în mod absolut interzis perceptorilor să întrebuinţeze orice fel de violenţă împotriva raielelor”. Dăjdiile „să se adune de la toţi după cum cu dreptate va cădea în partea fieştecăruia, iar nu cu unele mijloace şi pricinuiri fără cale, unii din raiele să se apere de dajde, şi partea lor să se încarce la cealaltă raia”.

Printre dispoziţiile menite să înlăture abuzurile, unele îl îngrădesc pe domnitor. Se prevede, astfel, ca divanul să controleze politica lui fiscală. Domnul să nu ia hotărâri arbitrare, bunăoară la aşezarea dărilor: „să le cisluiască după dreptate”, să procedeze în înţelegere cu boierii divanului şi să asculte întâmpinările consulului Rusiei, căruia i se recunoaşte îndreptăţirea de a face demersuri pentru apărarea privilegiilor ţării, garantate de hatişerif.

Boierii obţin, prin acest act, mai multe drepturi politice, însă cererea celor de baştină de a se înlătura grecii din slujbe continuă să rămână nesatisfăcută, căci - li se răspunde - domnii au voie să-şi aleagă dregătorii „credincioşi şi vrednici, atât din greci, cât şi din pământeni”. Se recomandă totuşi a se acorda prioritate boierilor pământeni în ocuparea funcţiilor publice.

Actul cere dregătorilor - greci şi români - să se păzească de a asupri pe ţărani: „Se porunceşte boierilor numitei ţări să se lase de cererile fără cuvânt şi fără cuviinţă...”. „Iar de nu se va supune vreunul dintr-aceştia la porunca aceasta, şi împotriva împărăteştei mele voinţe va păgubi şi va supăra pe săraca raia...”, atunci „cel după vremi domn să-i mazilească şi să-i pedepsească... şi să-i silească a întoarce înapoi cele ce au luat cu năpaste”. Pentru ca nici Poarta să nu abuzeze, cerând prea multe furnituri (chiar dacă le plăteşte la preţurile pieţei), se stipulează ca ea să ţină seama de posibilităţile ţării, aşa cum îi vor fi arătate de domnitor şi de divan.

În rezumat, Principatele dobândesc din partea Porţii, în 1802, după decenii de luptă, un act ce prevedea diminuarea asupririi turceşti: dreptul la o relativă autonomie, micşorarea obligaţiilor băneşti faţă de Poartă, îngrădirea serioasă a monopolului turcesc asupra comerţului, şi, ca atare, reducerea factorilor care stinghereau dezvoltarea liberă a economiei, măsuri „spre îndreptarea oblăduirii ţării”, pentru suprimarea abuzurilor de tot felul etc.

De importanţă deosebită e faptul că hatişeriful, întărind o prevedere a tratatului de la Kuciuk-Kainargi, recunoştea Rusiei dreptul de a supraveghea şi ea guvernarea Principatelor şi de a interveni pentru curmarea abuzurilor, împrejurare ce marca atenuarea suzeranităţii turceşti şi care (principial vorbind) ar fi putut mări posibilitatea aplicării prevederilor lui.

Slăbirea dominaţiei otomane în Principate, consfinţită prin hatişeriful din 1802, era o realitate evidentă, despre care Talleyrand îi vorbeşte lui Napoleon, într-o scrisoare din octombrie 1805: „Suveranitatea Porţii otomane asupra Valahiei şi Moldovei nu mai e decât nominală”. În 1806, Poarta a violat grav clauzele hatişerifului din 1802. Fără a se consulta cu guvernul rus, ea a destituit pe domnitorii de la Bucureşti şi Iaşi - Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi -, cu 3 ani mai înainte de termenul legal, învinuindu-i de înaltă trădare (de favorizare a intereselor cabinetului din Petersburg).

Urmarea a fost că Rusia nu s-a mărginit să protesteze împotriva încălcării tratatelor şi să ceară reintegrarea domnilor destituiţi, ci a pornit războiul cu Turcia, ocupând Principatele. Declaraţia guvernului ţarist din 4 noiembrie 1806 denunţă preparativele mai vechi ale Porţii în vederea introducerii de trupe în Valahia şi Moldova; de asemenea, citează hatişeriful din 1802, subliniind necesitatea de a se respecta acest act, ce acordă privilegii ţărilor române (precum: inamovibilitatea domnilor, timp de 7 ani, pentru ca aceste „popoare creştine” să fie apărate de „vexaţiunile ce însoţesc totdeauna schimbările frecvente de guvernământ” etc.).

Împăratul Alexandru I a dat un manifest pentru divanurile Valahiei şi Moldovei, în decembrie 1806, declarând că „această trimitere a oştilor noastre... are ca temei... a apăra interesurile noastre şi ale voastre” de abuzurile Porţii otomane (de „faptele cele după voia ei ce a cutezat a face”). Curtea imperială rusă doreşte „a se păzi ţările [române] în cea desăvârşită şi deplină stare şi desfătare a privilegiurilor lor”, cu atât mai mult cu cât aceste privilegii au fost dobândite cu ajutorul Rusiei.

Din numeroase documente - comentate pe larg într-un studiu recent - reiese însă limpede că în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I a urmărit fixarea graniţei sudice a imperiului său pe linia Dunării, cu alte cuvinte, anexarea totală a Principatelor Române la Rusia ţaristă. Aceasta ar fi însemnat schimbarea radicală a statutului Principatelor, care erau state autonome sub suzeranitate otomană. Dar conjunctura politică europeană, poziţia Angliei şi mai ales campania lui Napoleon împotriva Rusiei au determinat guvernul ţarist să-şi reducă treptat pretenţiile: de la ambele principate, la Moldova, apoi la Moldova dintre Siret şi Nistru şi în final, la Moldova dintre Prut şi Nistru.

Prevederile tratatului de pace din 1812 sunt rezumate astfel de Dionisie Fotino (fost secretar al lui Caragea): „Prutul să fie margine despărţitoare între provinciile Porţii otomane şi posesiunile ruseşti; Domnii Principatelor române să se întărească pe câte 7 ani, şi să se observe hatişeriful sultanului Selim al III-lea, prin care se garantau drepturile Principatelor”. Faptul că, la 1821, Poarta nu era liberă să trimită trupe în Principate pentru pedepsirea răsculaţilor (nici chiar împotriva duşmanilor ei declaraţi, eteriştii), ci putea interveni numai la apelul autorităţilor din ţară şi cu acordul guvernului rus, atestă gradul de autonomie câştigat de ţările române prin hatişeriful din 1802.

Când, la începutul lui februarie 1821, divanul Valahiei, înfricoşat de răscoala populară, a vrut să aducă în ţară trupele turceşti din serhaturile de la Dunăre, Pini, consulul ţarului la Bucureşti, a împiedicat această acţiune, cu argumentul că hatişeriful din 1802 „garantează celor două Principate inviolabilitatea teritoriului lor”. Tot în luna februarie, ambasadorul rus la Constantinopol, Stroganov, a contestat dreptul Porţii de a restabili ordinea în Principate prin trupele sale, invocând acelaşi act din 1802. Ceea ce dorea curtea imperială rusă era ca răscoala românească să fie potolită nu prin ocuparea ţării de armata otomană, ci prin venirea la tron a lui Scarlat Callimachi.

În ciuda hotărârilor hatişerifului menţionat, exploatarea poporului român se înăspreşte sub ultimii domni fanarioţi, jaful devenind acum, mai mult decât în trecut, însăşi „temelia întregului sistem de ocârmuire”. Desigur, în primul rând Poarta încălca prevederile hatişerifului, cu cererile ei de bani, adresate domnitorului căruia îi vindea tronul. Dar cert este, de asemenea, că regimul fanariot căpătase o anumită autonomie. Imixtiunile turceşti în treburile interne ale ţării fuseseră îngrădite.

Prin urmare, Porţii nu-i mai revenea întreaga răspundere pentru abuzurile guvernanţilor din Principate. Iată un fapt concludent: Domnitorul Ioan Caragea (1812-1818) a mers atât de departe cu spolierile, încât şi-a însuşit chiar şi sumele plătite de Poartă pentru bunurile achiziţionate din Ţara Românească. Fleischhackl a arătat, cu fapte, cât de ruinătoare a fost pentru ţară administraţia lui Caragea şi Alecu Suţu, caracterizată printr-o abatere sistematică de la clauzele hatişerifului din 1802 şi ale tratatului de pace încheiat între Rusia şi Turcia în 1812.

Reproducem câteva fragmente din raportul general prezentat de Fleischhackl lui Metternich, în iunie 1822, la Viena, asupra situaţiei din Ţara Românească în anii 1812-1821: „După pacea din 1812 - spune consulul austriac - Valahia şi-a pus speranţe mari în acea stipulaţie a tratatului de la Bucureşti după care principatul avea să fie scutit de toate impozitele, timp de 2 ani împliniţi, precum şi în faptul reafirmării drepturilor şi privilegiilor ţării, aşa cum fuseseră stabilite prin hatişeriful din 1802.

Însă prinţul Ioan Caragea, abia numit domnitor şi sosit în Bucureşti, fără a lua în considerare tratatele menţionate (prevederile hatişerifului şi ale păcii ce abia se încheiase), şi-a permis, sub diferite pretexte şi forme, să perceapă impozite şi contribuţii de tot felul şi să prescrie livrări în natură. Mai mult, sumele achitate cu exactitate de Poartă pentru materialele de construcţie şi alimentele aduse din Valahia, în vederea reparării şi aprovizionării fortăreţelor turceşti de la Dunăre, el le-a reţinut pe nedrept pentru sine, când se cuveneau locuitorilor săraci ai ţării; aceştia, cu nespusă trudă şi pierdere de timp, trebuiseră să transporte mărfurile la locul destinaţiei. Ba chiar, domnitorul şi-a însuşit sumele pe care Poarta le-a achitat pentru fructele trimise din Valahia la Constantinopol.

Nici unul din distinşii boieri divaniţi n-a îndrăznit să facă reclamaţii împotriva acestor nedreptăţi. Fiecare se temea să nu fie destituit din funcţie sau aruncat în mizerie, situaţie pentru care existau frecvente exemple. Demnităţile funcţiilor Principatului care, după obiceiul vechi, fuseseră acordate numai acelor boieri care le meritau, au devenit acum o mină de aur pentru Domn; acesta nu le mai acorda pentru merite, ci numai acelora care le plăteau cu sume mai mari”.

La rândul lor, boierii ajunşi în slujbe, „vindeau şi ei serviciile de sub conducerea lor la aceia care ofereau mai mult, încredinţând acestora dreptul să exercite, fără responsabilitate, orice apăsări posibile asupra ţăranului sărac. Cu un cuvânt, numai acela care aducea aur cu mâinile pline domnului şi grecilor ce-l înconjurau, putea obţine un serviciu, o avansare sau dreptate într-un proces. Această administraţie stranie şi plină de greşeli a durat 6 ani împliniţi”; ea a adus toată averea în bani a ţării în casa prinţului Caragea. Astfel, „acest principat, altădată atât de bogat, a fost aruncat în situaţia cea mai săracă şi nevoiaşă”.

Prinţul Caragea şi-a pregătit în felul următor fuga: „A introdus cu asentimentul tuturor boierilor o nouă constituţie a ţării, reducând dările la un nivel suportabil... şi adăugind jurăminte şi blesteme împotriva succesorului său care ar încerca să aducă modificări la această lege. În mijlocul bucuriei generale, produsă de această schimbare fericită, prinţul Caragea a fugit şi a lăsat ţara într-o încurcătură totală, deoarece din toate acele reorganizări nimic nu fusese început; el însă a încasat birurile pentru mai multe luni înainte şi a luat banii cu el”.

„Toate speranţele s-au îndreptat apoi către noul domn [Alexandru Suţu], despre care se credea că va respecta constituţia introdusă de Caragea în septembrie 1818 şi care a fost ratificată de ambasadorul rus la Poartă, baronul Stroganov... Însă imediat după sosirea lui la Bucureşti au dispărut toate speranţele. El a arătat că nu-i pasă de blestemele predecesorului său. A fost preocupat numai de interesul lui personal. Noi urcări de dări, asupriri, ba chiar cruzimi la stoarcerea impozitelor, tot felul de nedreptăţi, scoaterea la licitaţie a tuturor serviciilor mari şi mici, chiar şi a rangurilor de episcop şi mitropolit, erau la ordinea zilei.

Nemulţumirea generală a ajuns la un asemenea grad încât, dacă prinţul Suţu n-ar fi murit la începutul anului trecut... conjuraţia deja pregătită a lui Tudor Vladimirescu ar fi izbucnit încă din timpul vieţii sale, şi Domnul împreună cu familia lui ar fi fost primele victime. Suita lui, compusă din 800 de persoane - rude apropiate sau mai îndepărtate şi favoriţi - a fost chinul şi nenorocirea ţării. Cu aceştia au fost ocupate funcţiile de ispravnici şi posturile aducătoare de venituri; ei puteau să jefuiască ţara fără grijă, trebuind numai să’ împartă cu Domnul avutul prădat al ţăranului.

Aceasta a fost situaţia Valahiei sub stăpânirea ultimilor doi domnitori fanarioţi, care au călcat în picioare principiul de dreptate şi toate uzanţele şi privilegiile Principatului, aducând ţara în nenorocirea în care se găseşte acum. Cu ochi scrutători am fost martor de la începutul şi până la sfârşitul acestui guvernământ tiranic”... O consecinţă din cele mai triste ale acestui regim a fost „demoralizarea completă” a populaţiei; de asemenea, „stagnarea totală a comerţului”, prin fixarea unor taxe vamale foarte mari, cu toate că, numai prin comerţ, „ţăranul asuprit putea să-şi procure bani spre a-şi plăti impozitele exorbitante”.

Fleischhackl accentuează că administraţia ultimilor fanarioţi şi-a făcut un aliat din consulul ţarului la Bucureşti, grecul Pini, care, în loc să vegheze la respectarea tratatelor şi să ia atitudine împotriva samavolniciilor, a comis el însuşi abuzuri. Pini închidea ochii la „actele potrivnice tratatelor, deoarece domnitorul a ştiut să utilizeze mijloace de pondere mare spre a-l îndupleca pe consul la tăcere”. Dacă şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a controla purtarea domnilor şi de a raporta situaţia reală la Constantinopol, Pini - crede Fleischhackl - „ar fi putut să împiedice pe domnitori de la orice samavolnicie”; el însă „a făcut cauză comună cu fanarioţii pentru a stoarce ţara”. Regimul de jaf de dinaintea anului 1821 a fost patronat de Pini, care era, în realitate, „suveranul ţării, în timp ce domnitorul era numai vicepreşedintele”.

Despre relativa autonomie a guvernelor din Principate faţă de Turcia a vorbit şi baronul Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol (a cărui incoruptibilitate era cunoscută). El i-a reproşat lui Caragea, când acesta era în scaun, că epuizează ţara prin spolierile sale. Domnitorul s-a apărat, argumentând astfel: Dacă a făcut abuzuri, e fiindcă a fost constrâns „prin ordinele Porţii şi prin forţa împrejurărilor”. Într-o scrisoare din 19 iunie 1818 trimisă din partea lui Caragea baronului Stroganov citim: „V[otre] E[xcellence] dit que la Porte ne se mele guere de l’administration interieure de la province. Cela serait bien possible şi les intrigues de ceux qui esperent remplacer bientot le Hospodar ne faisaient pas agir la Porte dans le sens de leurs propres interets”.

Că vinovăţia fanarioţilor faţă de poporul român nu se justifică prin invocarea vinilor Porţii otomane au arătat nu o dată cronicarii anului 1821. După Naum Râmniceanu, „ţara, [de] astă dată, nu are nici un fel de prigoniri cu Poarta otomanicească” (adică n-are motive de război cu Turcia), ci „strigă asupra greceştii tiranii”. Fără a disculpa cu totul pe turci, dar precizând că ţara suferea acut de pe urma despotismului fanariot, Zilot Românul surprinde - ca şi Naum Râmniceanu - diferenţa dintre obiectivele urmărite de români şi acelea ale Eteriei la 1821.

Pe când grecii (din Moreea) „era(u) cu totul căzuţi în robia turcului”, românii, având altă situaţie, „n-au strigat asupra împărăţiei, ca grecii, ci asupra stăpânitorilor de aici, pentru asupririle ce li se făcea de dânşii, împotriva împărăteştilor legături şi porunci”... Căci „prăpădenia ce se urma aici curgea mai mult de la Domnie, că lua pentru una zece, şi jecmănea şi prăpădea tot. De aceea şi Tudor, cu drept cuvânt, şi-au întins strigarea nu asupra împărăţiei, ci asupra Domniei”. Tudor a fost exponentul ţării. „Strigarea lui... despre partea ţării, aceasta au fost”: „pentru zminteala ce făceau tiranii stăpânitori dreptăţilor [privilegiilor] celor întărite de Poartă şi cunoscute şi la alte curţi”.

E adevărat că unele documente par să îndreptăţească ipoteza că însuşi sistemul de guvernare din Principate, instituit şi menţinut - fără schimbări fundamentale - de Poartă („sistemul de ocârmuire turcească căptuşită cu cea grecească”, cum zice Xenopol) împingea inevitabil pe domnitori şi pe slujbaşii lor la stoarcerea şi dezbrăcarea populaţiei. Altfel spus, se poate face presupunerea că, în pofida hatişerifului din 1802, guvernul otoman autoriza toate actele prădalnice ale ultimilor domni fanarioţi.

Însă, pe de altă parte, trebuie să observăm că din punct de vedere politic unitatea turco-fanariotă începuse să se destrame. Reprezentanţi ai puterii otomane în ţările române, fanarioţii îşi urmăreau propriile lor interese, şi politica lor externă se orienta adesea pe o altă linie decât aceea dictată de Poartă. Faptul că interesele fanarioţilor nu se identificau cu ale turcilor se vădeşte, spre exemplu, în politica lui Constantin Ipsilanti (1802-1807), tatăl şefului Eteriei.

De prăbuşirea Imperiului otoman, pe care o dorea, el îşi lega speranţa de a ajunge rege al Daciei, întemeietor de dinastie. Voia, cu alte cuvinte, înlocuirea deplină a dominaţiei otomane în Principate cu puterea fanariotă. Într-un raport diplomatic francez din 21 iunie 1805, atitudinea lui Constantin Ipsilanti este descrisă astfel: „Son plan est de sous-traire les deux Principautes a la dependance de la Porte en les soumettant a la suzerainete de la Russie”...

În primii 3 ani de domnie, Caragea (1812-1818) a urmat o politică conformă cu interesele otomane, iar după aceea, a trecut în ascuns de partea Rusiei, aducând servicii diplomatice curţii imperiale de la Petersburg. Acest fapt a fost pus în lumină prin publicarea (în 1954) a corespondenţei sale secrete cu baronul Stroganov, dintre anii 1816-1818.

Caragea avea nevoie de sprijinul cabinetului ţarist pentru a se întări ca domnitor al Ţării Româneşti, pe timp nedefinit, eventual ieşind de sub autoritatea Porţii. Pe când guvernul otoman, influenţat de intrigile pretendenţilor la tron (în special ale lui Mihai Suţu) dorea ca domnitorii să demisioneze de bună voie, spre a fi înlocuiţi mai înainte de împlinirea termenului de 7 ani prevăzut de tratate, Caragea (precum şi Scarlat Callimachi) căuta să obţină aprobarea de a rămâne în scaun şi după expirarea perioadei septenale.

În primăvara anului 1818, domnitorii ţărilor române şi-au trimis reprezentanţi la Chişinău, pentru a saluta pe împăratul Alexandru I şi pe ministrul său I. Capodistria, care întreprindeau o călătorie în Basarabia. Postelnicul Alexandru Mavrocordat, din partea lui Caragea, şi postelnicul Constantin Pantazoglu, din partea lui Scarlat Callimachi, erau însărcinaţi, în plus, cu o misiune secretă: să ceară menţinerea pe tron a stăpânilor lor şi după încheierea septenatului, ba chiar, în măsura posibilităţilor, dreptul la domnie pe viaţă. Capodistria le-a dat un răspuns negativ, explicând că pentru împlinirea acestei cereri ar fi nevoie de modificarea tratatelor şi deci de război cu Poarta, ceea ce nu trebuie aşteptat, fiindcă între cele două imperii se întăresc relaţiile de bună înţelegere.

După acest refuz, pentru Caragea, care intrase în conflict cu Poarta, nu rămânea o altă soluţie decât aceea pe care a ales-o: să-şi pună în siguranţă averea şi să se îngrijească a nu cădea în mâinile turcilor. El a fugit din scaun înainte de expirarea mandatului de 7 ani. Pentru dobândirea tronului în una din ţările române, aristocraţii din Fanar se concurau între ei. Fiecare căuta, pe toate căile, să-şi distrugă rivalii şi să obţină pentru sine dreptul la domnie pe viaţă. Mijloacele de luptă erau felurite. Astfel, competitorii „nu înţelegeau să pună o limită ofertelor lor de supralicitaţie [a tronului], de taxe de investitură şi de sporire a tributurilor anuale [către Poartă], pentru a obţine eliminarea [din competiţie] sau destituirea [din scaun] a rivalilor lor şi propria lor instalare” (arată E. Gaudin).

Dacă demersul lui Ioan Caragea şi Scarlat Callimachi la curtea imperială rusă, în aprilie 1818, n-a dat rezultate, în schimb, intervenţia insistentă (cu scopuri similare) a unor familii fanariote pe lângă Poartă a fost mai norocoasă. Propunerea lor s-a soldat cu un act ce încununa visele şi străduinţele îndelungate ale unor fanarioţi de a-şi asigura dominaţia permanentă asupra ţărilor române.

Dintre numeroasele familii aristocratice greceşti care aspirau la tronul Valahiei şi al Moldovei (vreo 50), au ieşit învingătoare patru, cărora Poarta le-a recunoscut - printr-un decret emis în ianuarie 1819 - dreptul ereditar de a ocupa scaunele domneşti, prin rotaţie, trecând de la o ţară la alta. Familiile privilegiate erau ale lui Alexandru Suţu, Mihai Suţu, Scarlat Callimachi şi Moruzi (afară de urmaşii răposatului Dimitrie Moruzi). Celelalte familii fanariote (Caragea, Ipsilanti, Hangerli, Arghiropol, Mavrocordat, Mavrogheni etc.) pierdeau dreptul de a domni în ţările române.

Potrivit afirmaţiilor lui Nicolae Suţu, fiul domnitorului Alexandru Suţu, emiterea acestui regulament a fost rezultatul alianţei dintre cele patru familii, cărora li se rezerva succesiunea la tron. Nicolae Suţu face precizarea că regulamentul ar fi reprezentat „opera meditaţiilor şi fără îndoială a sacrificiilor” tatălui său. Restrângerea la patru a familiilor cu drept de a guverna Principatele nu aducea schimbări esenţiale în administraţia acestor ţări. Desigur, era de aşteptat ca intrigile fanarioţilor, care râvneau tronul, să se împuţineze şi, prin urmare, domnia să capete mai multă stabilitate. În aparenţă, numărul opresorilor poporului român se micşora.

Dar acest avantaj era aproape anulat de o dispoziţie cuprinsă în regulament, conform căreia domnitorii aveau să subvenţioneze din veniturile lor particulare (cămara domnească) pe doi din indivizii excluşi de la domnie (prinţul A. Hangerli şi I. Arghiropol, fost dragoman al Porţii, prevăzuţi cu pensii de 40.000 şi, respectiv, 60.000 piaştri pe an), precum şi pe diverşi notabili greci din Fanar, lipsiţi de slujbă. Injusteţea acestei prevederi a fost criticată de baronul Stroganov.

Din comentariul consulului Fleischhackl deducem observaţia că regulamentul promulgat de Poartă în ianuarie 1819 nu întărea dominaţia otomană asupra ţărilor române. „Cu greu se poate prevedea dacă aceste Principate vor mai rămâne şapte ani sub stăpânire turcească sau nu”, notează agentul austriac, după ce rezumă actul amintit. Într-adevăr, acest act atestă nu tăria, ci slăbiciunea Porţii, faptul că ea pierdea terenul în Principate. Cu cuvintele lui Fleischhackl: ...starea de slăbiciune actuală a Imperiului otoman”.

Regulamentul a fost promulgat de sultan, în condiţiile create de fuga lui Caragea. El era menit a remedia sistemul de guvernământ fanariot, ce ajunsese - datorită necredinţei unor domnitori - să prejudicieze interesele Porţii. S-a considerat că e bine să se pună capăt schimbărilor neprevăzute de domnie, vinderii ca la licitaţie a scaunelor domneşti şi intrigilor nesfârşite ale numeroşilor pretendenţi, care căutau să cumpere aceste posturi înalte, arborând „masca loialităţii”.

Desigur, s-a calculat că Poarta va avea de câştigat elaborând un regulament precis, care dădea dreptul la domnie numai câtorva familii fanariote, socotite mai credincioase sultanului, familii ce aveau să beneficieze, într-o anumită ordine, de privilegiul acordat. Poarta putea crede că, pe viitor, domnitorii, fiind mai stabili şi îndelung verificaţi, îi vor fi mai ataşaţi, şi, totodată, se vor îngriji în mai mare măsură de administraţia celor două ţări.

Neîndoielnic însă, regulamentul nu mărea dependenţa Principatelor faţă de Imperiul otoman (căci, în acest caz, el ar fi contravenit hatişerifului din 1802 şi tratatului de la Bucureşti din 1812, şi curtea imperială a Rusiei ar fi cerut anularea lui) şi. nu avantaja nici „simbioza” turco-fanariotă. În fapt, regulamentul, smuls Porţii de către fanarioţii privilegiaţi, consfinţea dreptul acestora de a face din ţările române câmpul lor de exploatare. Consolidarea puterii unor domnitori greci în Principate ducea însă la un rezultat nedorit de turci: autonomia regimului fanariot faţă de Poartă se întărea.

Când Scarlat Callimachi şi-a încheiat septenatul în Moldova, în iunie 1819, locul său a fost ocupat de Mihai Suţu, care urca pe tron, potrivit regulamentului, după ce îndeplinise funcţia de mare dragoman al Porţii. În noua sa situaţie, Mihai Suţu va înceta însă de a servi interesele Porţii. Intrând în Eterie şi pregătind terenul pentru insurecţia antiotomană, el nădăjduia că guvernul ţarist îl va autoriza să domnească peste amândouă Principatele. În ianuarie 1821, el îi va scrie lui Alexandru Ipsilanti: „Atunci voi putea să ajut [Eteria] în mod sistematic, iubite frate”.

Ceea ce se întâmpla în ţările române, la sfârşitul epocii fanariote, era micşorarea treptată a autorităţii Porţii şi creşterea influenţei puterii protectoare. Dispuşi să treacă din slujba padişahului în serviciul ţarului, fanarioţii aveau interesul să acapareze definitiv Muntenia şi Moldova. Numeroase fapte, relevate mai ales de rapoartele lui Fleischhackl, probează că, sub ultimii domni fanarioţi, cârmuirea Principatelor nu depindea de sultan mai mult decât de ţar.

Exploatarea Munteniei şi Moldovei de guvernele lor despotice se înfăptuia sub supravegherea directă a consulatului ţarist, care îşi spunea cuvântul în toate domeniile. Tot mai mult, administraţia Principatelor lăsa impresia că este a unei provincii din imperiul ţarului. Un alt motiv care făcea să nu se confunde asuprirea fanariotă cu dominaţia Porţii era tendinţa fanarioţilor (absentă la turci) de a-i deznaţionaliza pe români.

Nicolae Iorga, unul din marii istorici ai Imperiului otoman, argumentează (în vederea unei reconstituiri mai exacte a adevărului istoric) că turcii n-au persecutat religia, limba şi tradiţiile provinciilor înglobate în împărăţia lor (iar Principatele, se ştie, nici n-au constituit paşalâcuri). Arzurile de plângere către sultan de regulă nu rămâneau fără urmări. „«Săraca raia» nu trebuie nemulţămită - e un nestrămutat principiu al înţelepciunii de Stat osmane”, fără de care popoarele supuse n-ar fi tolerat împărăţia turcească, „a doua zi după zăpăceala înfrângerii”...

„Turcia din veacul al XVIII-lea se alcătuia dintr-o sumedenie de provincii cu regimuri speciale, fiecare avându-şi situaţia ei deosebită, care deriva dintr-o tradiţie seculară. Datinile aflate de turci la sosirea lor erau iubite de supuşi şi comode pentru cuceritori; astfel ele fură păstrate. Adesea o vale avea un regim, altă vale altul, un oraş trăia în unele împrejurări şi oraşul vecin în altele, fără să se mire cineva ori să vadă în aceasta o primejdie... Întregi regiuni din Albania şi din Macedonia rămăseseră cu autonomia lor din veac în veac...” „Împărăţia turcească garanta fără îndoială pace...” (etc.).

În schimb, fanarioţii se lăudau cu misiunea lor de civilizatori. Astfel, marele postelnic Iacovachi Rizo Nerulos, mâna dreaptă a domnitorului Mihail Suţu, pretindea (denaturând realitatea) că domnitorii greci au civilizat Principatele. Reproducem şi observaţiile lui Aricescu: „Prin introducerea limbii elene de către fanarioţi în biserică, în cancelarii şi în scoale, scopul lor era a deznaţionaliza pe români; căci limba e naţionalitatea.

De aceea limba greacă era obligatorie; şi fiii de boieri, fără această limbă, nu puteau nici ocupa posturi publice, nici dobândi boierii; şi apoi acele scoale, cu scop de a greci pe români, făcându-i a dispreţui tot ce era românesc, se plăteau din vistieria ţării!”. K. Marx notează şi el că limba română era „dispreţuită de către retorii Fanarului” şi „înăbuşită în Principate”.

Pentru înţelegerea evenimentelor de la 1821 e necesar să nu pierdem din vedere statutul politic al Principatelor în acea epocă (relativa lor autonomie faţă de Imperiul otoman), statut precizat în special prin hatişeriful din 1802 şi pe care contele Nesselrode, secretar de stat în cabinetul ţarului, l-a caracterizat (în 1823) în termenii următori: „Datorită privilegiilor asigurate Valahiei şi Moldovei de aproape trei secole de către Turcia, privilegii reafirmate şi garantate prin tratatele existente între Rusia şi Poartă, guvernul turc nu se poate amesteca în nici o chestiune care ţine de administraţia internă a acestor provincii, şi cu atât mai puţin în vreo chestiune privind administraţia lor financiară, căci Valahia şi Moldova nu datorează [Turciei] decât un tribut anual şi unele prestaţii în natură. Toate detaliile referitoare la percepţia fiscală, dreptul de a fixa cantitatea impozitelor şi modul de aşezare a lor [în Principate] sunt cu totul străine Porţii. Niciodată vreun vistier al Valahiei sau al Moldovei n-a fost răspunzător faţă de Poartă pentru gestiunea sa, niciodată n-a fost obligat să-i raporteze despre aceasta”. Ca suzerană a acestor două ţări, Poarta e legată de tratate, convenţii şi hatişerife... „De cincizeci de ani, nu s-a operat nici o schimbare în administraţia Principatelor, fără consimţământul expres al Rusiei...”.

E vădit că, la 1821, în condiţiile opoziţiei politice dintre turci şi fanarioţi, mişcarea de eliberare românească trebuia să-şi precizeze direcţia principală de atac, vizând una din cele două tabere de asupritori, care, de la un timp, erau departe de a forma un bloc indisolubil. Din referirile directe sau indirecte ale lui Tudor la hatişeriful din 1802, privit ca un act imperial de recunoaştere a drepturilor câştigate de poporul român, reiese că lipsa de ostilitate a conducătorului revoluţiei faţă de Poartă a reprezentat poziţia lui reală şi nu o stratagemă diplomatică. Ridicând masele împotriva regimului bazat pe „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori”, Vladimirescu n-avea de ce să urmărească, în mod expres, războiul cu turcii, ci el spera să câştige adeziunea sultanului (şi a ţarului) la schimbarea formei de guvernământ din Principate.

De la primele sale manifeste revoluţionare, el afirmă răspicat că poporul român are drepturi, recunoscute de împărăţie, dar călcate în picioare de „căpeteniile noastre”: „domnii ţării, dimpreună cu boierii greci şi români”, - „balaurii care ne înghit de vii”, „lupii nemilostivi”, care „ne-au prădat şi ne-au despuiat, încât am rămas numai cu sufletele”. Trebuinţa neapărată de a căuta undeva un sprijin în lupta pe care o pornise contra „balaurilor”, îl determină pe Tudor să critice regimul fanariot de pe poziţia hatişerifului din 1802 (menţionat expres în „Cererile norodului”), denunţând în oligarhii regimului pe „vrăjmaşii prea puternicei împărăţii şi ai noştri”.

Căci împăratul „voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre”, care „tâlhăreşte despoindu-ne şi prădându-ne, pribegesc de la o vreme încoace” (aluzie la Caragea). Principatul a câştigat de la prea puternica împărăţie recunoaşterea privilegiilor, a „dreptăţilor noastre”, dar „cu nimic nu s-au folosit, căci [dreptatea] au rămas scrisă numai pe hârtie şi mâncată de mai sus-zişii tâlhari”.

Tudor îi vorbeşte sultanului despre „jalnica stare a ţării”, explicând-o. prin încălcarea dispoziţiilor oficiale ale Porţii. Într-adevăr, hatişeriful din 1802 (rămas în vigoare şi după restabilirea domniilor pământene) ar fi putut contribui, prin aplicarea sa, la „îndreptarea şi sporirea ţării”. El era, în orice caz, în contrazicere cu regimul de abuzuri-şi stoarceri fiscale din timpul lui Caragea şi Alecu Suţu. Invocarea acestui hatişerif de către şeful mişcării revoluţionare crea o bază pentru tratative intre Adunarea Norodului şi Poartă, în vederea răsturnării regimului fanariot.

Condamnând cu hotărâre faptul de „a bântui săraca raia”, hatişeriful preconizase măsuri - din păcate ineficace - pentru apărarea locuitorilor de „năpăstuiri” şi pentru despovărarea săracilor („repaosul săracilor”). Actul pretindea că prevederile sale vor aduce „bunăstare şi desăvârşit repaosul locuitorilor ţării” şi ameninţa cu pedepsirea pe dregătorii care comit nedreptăţi şi abuzuri, căci aceştia nesocotesc dispoziţiile sultanului şi provoacă o stare de revoltă în rândurile populaţiei („pricinuiesc turbu-rare nizamului şi răzvrătiri”).

Găsindu-şi un punct de sprijin în hatişeriful din 1802, încălcat de administraţia coruptă a fanarioţilor, Adunarea Norodului urmărea să obţină, fără război cu Poarta, nu numai punerea în practică a dispoziţiilor lui, îndreptate împotriva abuzurilor, dar şi împlinirea revendicărilor rămase nesatisfăcute în 1802: înlăturarea din administraţie a cârmuitorilor fanarioţi şi înfiinţarea unei armate pământene.

Aceste drepturi ale ţării, asigurându-i autonomia necesară liberei ei dezvoltări, puteau fi smulse Porţii, căci deja tratatul de la Kuciuk-Kainargi şi actul din 1802 recunoscuseră (teoretic) vechile privilegii ale Principatelor şi puseseră o limită principială guvernării lor de către dregători greci. Iată un pasaj semnificativ din hatişerif: „Posturile ţării vor fi date locuitorilor ţării; totuşi domnul va putea, după voie, să numească şi pe acei de naţiune grecească care, prin cinstea şi cunoştinţele lor, îi vor părea mai apţi să îndeplinească aceste funcţii.

Dacă sus-numiţii greci şi boieri ar comite vreun exces, domnul va trebui să-i depună, să-i pedepsească şi să-i oblige să înapoieze ceea ce au luat pe nedrept. Domnul, asistat de boierii divanului, va determina în fiecare an cheltuielile necesare pentru serviciul poştelor şi nu va lua, sub nici un motiv, nimic pe deasupra sumelor fixate. Administrarea spitalelor, şcoalelor, drumurilor şi altor obiecte asemănătoare, particulare provinciei, vor fi, prin ordinul domnului, încredinţate boierilor ţării”.

Prin hatişeriful din 1802 se restrâng, aşadar, posibilităţile grecilor de a fi numiţi în unele dregătorii şi se acordă, în schimb, boierilor pământeni mai multă putere politică în stat; se limitează autoritatea domnului în administraţia internă, lărgindu-se drepturile boierimii, în acelaşi domeniu. Dar deosebit de important e faptul că se exclude - aproape - amestecul Porţii în treburile interne. În dispoziţiile hatişerifului se cuprinde ideea de a lăsa piaţa internă a Principatelor şi, implicit, administraţia acestei pieţe, pe seama boierimii, producătoare de cereale-marfă, aşa cum dictau interesele acesteia.

E semnificativ şi faptul că regulamentul instituit de Poartă în ianuarie 1819 (Reglement concernant l’eligibilite aux principautes de Moldavie et de Valachie...), încercând să remedieze modul de promovare a fanarioţilor în scaunele domneşti din Principate, semnalează unele neajunsuri ale sistemului: pretendenţii la tron sunt numeroşi, mulţi dintre ei urzesc intrigi şi poartă numai „masca loialităţii”. Înalta Poartă recunoaşte chiar că, „în principiu”, domnii Ţării Româneşti şi Moldovei erau totdeauna aleşi dintre pământeni, prin voinţa deplină şi întreagă a ţării.

Ea justifică schimbarea stării iniţiale - adică înlocuirea domnilor pământeni cu fanarioţi - prin „împrejurări neplăcute”, referindu-se, probabil, la necredinţa pământenilor: „Les voivodes de Valachie et de Moldavie... etaient dans le principe toujours choisis de la pleine et entiere volonte, parmi les indigenes, mais, comme îl survenait entre eux un etat de choses desagreable, on avait ete oblige, par la suite, d’abolir cette regie, et on avait juge convenable de choisir de preference les voivodes parmi les familles du Fanar”.

Din document reiese că, acum, guvernul otoman nu mai poate avea încredere deplină în toţi fanarioţii. Din critica pe care însăşi Poarta o aduce, în 1819, sistemului fanariot („conduitei” unor indivizi ajunşi domnitori), din soluţiile pe care ea le preconizează - în înţelegere cu cele 4 familii privilegiate - şi care se vor dovedi neconvenabile chiar pentru Poartă (date fiind: autonomia crescândă a administraţiei fanariote şi infidelitatea domnitorilor), se deduce că erau coapte condiţiile pentru reuşita luptei antifanariote a românilor asupriţi.

În aceste condiţii, linia politică a lui Tudor prevedea (cum reiese şi din Cererile norodului): luptă cu fanarioţii şi tratative cu Poarta (recunoscându-i-se acesteia din urmă suzeranitatea, de altfel slăbită), şi nu unire cu guvernanţii fanarioţi pentru doborârea Imperiului otoman. Numai schimbarea raporturilor dintre marile puteri europene ar fi putut atrage după sine şi modificarea politicii lui Vladimirescu. Într-o scrisoare - recent descoperită - adresată împăratului Austriei Francisc I, la 26 ianuarie 1821, Tudor afirmă: „De la o vreme încoace grecii fanarioţi ne-au închis drumul şi uşile prea puternicii noastre împărăţii şi aşa ne mănâncă numiţii pre noi de vii, nemaiavând unde să ne plângem”.

Cursul evenimentelor de după 1821 a confirmat justeţea acestei politici, care considera că progresul social şi dezvoltarea independentă a ţării se puteau asigura prin recunoaşterea valabilităţii hatişerifului din 1802, având în vedere faptul că acest act dădea Principatelor dreptul la o administraţie internă, autonomă faţă de Poartă, administraţie ce urma să fie însă românească şi, în acelaşi timp, nesamavolnică (democratică), iar nu fanariotă.

E de notat că în urma mişcărilor lui Tudor şi Ipsilanti s-au putut efectua schimbări importante în administraţia Principatelor (înlocuirea fanarioţilor prin domni pământeni, reducerea în continuare a obligaţiilor băneşti faţă de Poartă, diminuări şi scutiri de impozite, remedieri de abuzuri etc.; s-a instituit principiul ca toate slujbele mici şi mari ale ţării să fie date locuitorilor ţării, unor „pământeni cinstiţi”, într-un cuvânt, s-a introdus un nou sistem politic în Principate), fără ca amintitul hatişerif să fie abolit.

În februarie 1823, divanul Ţării Româneşti, prevalându-se de hatişeriful din 1802, a răspuns negativ la invitaţia Porţii ca principatul să achite datoriile fostului domn Alexandru Suţu către înaltul devlet: „... îndrăznim a arăta că suma de taleri 2.230.000 (haraciul pe 3 ani, 1819-1821), ce să cere pă chipul domnului Aleco vodă Şutul, nu cunoaştem a fi ţara datoare ca să-i mai răspunză şi altă dată. În vreme ce domnia sa i-au luat din ţară încă şi cu mai mult prisos”...

Hatişeriful din 1802 - afirmă divanul - stabileşte „că oricâte prea înalte porunci să vor trimite în urmă la această ţară să fie potrivite cu şarturile [rânduielile consfinţite de tratate], şi privileghiurile şi obiceiurile ţării”. Constatăm că prin instaurarea noii administraţii de sub domniile pământene (1822), prin Convenţia de la Akkerman (1826) şi prin Tratatul de la Adrianopol (1829) se aduc îmbunătăţiri hatişerifului din 1802, reafirmându-se totodată valabilitatea principiilor lui de bază.

Check Also

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …