Radu Cârneci

Radu Cârneci (14 februarie 1928, Valea lui Lalu, judeţul Buzău) - poet, publicist şi traducător. Este al patrulea dintre cei şapte copii ai Dochiei-Stanca (născută Clinciu) şi ai lui Nicolae Cârneci, ţărani.

Urmează clasele elementare la Mărgăriteşti (Buzău), apoi Liceul „Regele Ferdinand” la Râmnicu Sărat (1942-1948). Începe, la Bucureşti, Facultatea de Filologie, dar o va absolvi pe cea de Silvicultură (Câmpulung Moldovenesc şi Braşov, 1949-1954), după care funcţionează ca inginer silvic la Hemeiuş şi Fântânele (Bacău).

Din 1958 până în 1964 lucrează la Bacău ca director al Casei Regionale a Creaţiei Populare şi preşedinte al Comitetului Regional de Cultură şi Artă. Între 1964 şi 1972 este redactor-şef al revistei „Ateneu” (serie nouă), iar între 1972 şi 1976 este secretar al Uniunii Scriitorilor, apoi devine şef al secţiei culturale a revistei „Contemporanul” (până în 1990).

În 1990 înfiinţează la Bucureşti Editura Orion. A debutat ca poet în ziarul sucevean „Zori noi” (1950), iar editorial, cu placheta Noi şi soarele (1963, cu o prezentare de Marcel Breslaşu). A colaborat cu versuri, articole, cronici şi eseuri la „Ateneu”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Argeş”, „Steaua”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Familia”, „România literară” etc. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1971, pentru volumul Cântând dintr-un arbore), al Academiei Române (1978, pentru Temerile lui Orfeu) şi al revistei „Ateneu” (1983, pentru Sonete) etc.

Debutând mai târziu decât confraţii de generaţie, Cârneci are avantajul de a se conforma relativ puţin temelor de circumstanţă şi, pe de altă parte, de a apărea încă din primele volume ca un poet format. Spiritul din Noi şi soarele este cel al unui liric vitalist, naturist frenetic, totuşi în versuri de disciplină clasică. Afirmarea cosmosului rămâne o atitudine constantă în creaţia lui. Paralelă - dar înrudită - este tema tradiţiei: euritmiei cosmice îi corespunde în ordinea umanului lanţul generaţiilor, armonizator şi stimulator de energii.

În fine, primele cărţi profilează şi principala temă a operei ulterioare: erosul. Acesta capătă statut de exclusivitate în Cântarea cântărilor (1973), volum-cheie al întregii creaţii a lui Cârneci. E o parafrază la cartea biblică omonimă, în direcţia esenţializării erosului şi, întrucâtva, a autohtonizării (prin tangenţe la mitul Zburătorului).

Frenezia originalului apare nu temperată, dar transmutată din registrul senzual în cel spiritual, fără a permite totuşi să se vorbească aici de o mistică creştină a eroticii: „Poezia lui Radu Cârneci e păgână pentru că la el dragostea nu atrage după sine culpabilitatea, ci constituie un temei al fiinţei; iubirea nu e, deci, o degradare demnă de oprobriu moral, ci reprezintă o stare de graţie şi fervoare faţă de care atitudinea umană corespunzătoare e cea de adoraţie contemplativă” (Radu Enescu).

Principiu cosmic, instituitor de armonie, erosul tinde, platonian, la refacerea unului originar (androgin), deci la transgresarea contrariilor, dar şi a corporalităţii, spre spiritual: „Iubirea-i axul cerurilor toate / În mari nuntiri cu muzici peste poate / Un semn al ei şi lumi cu lumi se-adună: / idei dansează hăurile tună / stele-n ghirlande leagănă-se roate / iubirea-i axul cerurilor toate”; iubirea e „topiri de trup în ardere de tot”.

Poetul e un alt Pygmalion, dar şi invers, o creaţie a femeii iubite („se iscă-n mine ceea ce tu işti”). În această fază a predominării erosului, modelul suveran este Petrarca, maestru declarat, urmat de diverse ipostaze ale platonismului târziu. Naturismul baroc din prima etapă este înlocuit cu un ceremonial ritualic în care convenţia culturală şi artificiul joacă un rol important, ceea ce a determinat-o pe Roxana Sorescu să vadă în Cârneci un poet livresc.

Autorul preferă acum forma fixă a sonetului, inventând, prin hibridare, „rondosonetul” (Pasărea de cenuşă), „glossosonetul” (Triumful iubirii), sonetul cu versuri albe (Dorador) şi supunând limba la metamorfoze menite a potenţa impresia de gest sacerdotal al rostirii poetice („a fire”, „chip se ivind”, „mă-mpodobind”, „lumina izvorându-se-n lumine”). Toate aceste inovaţii formale nu reuşesc totuşi să compenseze decât în parte diluarea substanţei lirice prin repetiţie şi (auto)manieră. Tot acum, o temă pregnantă e arta, sustrasă „Timpului-timp” şi cucerind „clipa eternă” prin facultatea ei regală de a da formă.

Poetul a tradus din limba franceză, distingându-se prin integrala versurilor lui Charles Baudelaire (1991) şi prin tălmăcirea lui Leopold Sedar Senghor. A mai tradus din Jacques Chessex, Jean Joubert, Khalil Gibran etc. Antologiile Poezia pădurii (I-V, 1998-1999) şi Cinegetica (I-III, 2003), cuprind texte din literatura română şi universală referitoare la pădure, vânătoare şi pescuit.

Opera literară

  • Noi şi soarele, Bucureşti, 1963;
  • Orgă şi iarbă, Bucureşti, 1966;
  • Iarba verde, acasă, Bucureşti, 1968;
  • Umbra femeii, Bucureşti, 1968;
  • Centaur îndrăgostit, Bucureşti, 1969;
  • Grădina informă de vis Bucureşti, 1970;
  • Cântând dintr-un arbore, Iaşi, 1971;
  • Oracol deschis, Bucureşti, 1971;
  • Banchetul, Cluj, 1973;
  • Cântarea cântărilor, Bucureşti, 1973;
  • Horă de vulturi, Bucureşti, 1974;
  • Heraldica iubirii (1963-1973), Bucureşti, 1975;
  • Nobila stirpe, Bucureşti, 1976;
  • Psalmii lui Zamolxe, Bucureşti, 1976;
  • Temerile lui Orfeu, Bucureşti, 1978;
  • Hora anotimpurilor, Bucureşti, 1979;
  • Un spaţiu de dor, prefaţă de Petru Poantă, Bucureşti, 1980;
  • Ca muntele-n amiază, Bucureşti, 1981;
  • Timpul judecător, Bucureşti, 1982;
  • Sonete, Bucureşti, 1983;
  • Pasărea de cenuşă, Bucureşti, 1986;
  • Clipa eternă (1963-1988), prefaţă de Radu Enescu, Bucureşti, 1988;
  • Dorador: Jurământul-Dorador: Le Serment, ediţie bilingvă, traducere de Paul Romanescu şi Eugene Van Itterbeck, Bucureşti, 1997;
  • Heraldica iubirii, prefaţă de Radu Enescu, Bucureşti, 1999.

Antologii

  • Arborele memoriei. Antologia poeţilor de limbă română din Israel, prefaţă de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1997;
  • Poezia pădurii, I-V, Bucureşti, 1998-1999;
  • Cinegetica, I-III, Bucureşti, 2003.

Traduceri

  • Leopold Sedar Senghor, Jertfe negre, cu un cuvânt al autorului, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1969; ediţie bilingvă (Hosties noires - Jertfe negre), prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1976; De la negritudine la civilizaţia universului, cu un cuvânt al autorului, Bucureşti, 1986 (în colaborare cu Mircea Traian Biju); Totem, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1996;
  • S. Kosovel, Extazul morţii, Bucureşti, 1975;
  • Khalil Gibran, Poeme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1983; Profetul, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1991;
  • Jean Joubert, Omul de nisip, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1991;
  • Charles Baudelaire, Florile răului şi alte poeme, prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău, 1991;
  • Jacques Chessex, Elegiile lui Yorick, postfaţa traducătorului, Bucureşti, 1995.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …