Psihologul are dreptate, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Psihologul are dreptate, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Şi într-o bună zi musafirul a plecat. Aşa cum venise: tainic, pe nesimţite, parcă cerându-şi iertare... Ceva îmi spune că nu i s-a întâmplat nimic rău, deşi de atunci încoace nimeni din blocul nostru nu l-a mai văzut. Hoinăreşte, sunt sigur, cine ştie pe unde, absent şi blând, niciodată grăbit, privind cu ochii săi căprui şi buni maşinile, copiii, florile. Dar şi mai sigur s-a oprit la vreo altă uşă, la altă casă, atent să nu deranjeze pe nimeni, clipind prietenos către noile sale gazde. Exact aşa cum îl descoperisem cu multe săptămâni în urmă la uşa apartamentului nostru. Fetiţa se speriase.

- Tată, mamă, veniţi să vedeţi ce câine s-a aşezat la uşa noastră!

Făcut covrig pe preşul de la intrare se tolănise un dulău! Unul din acei câini despre care, pe bună dreptate, se spune „mare cât un viţel” şi care la prima vedere te vâră în sperieţi. Şi totuşi, curios, de cum îl vedeai îţi venea să-l mângâi, să-i vorbeşti, să ţi-l apropii. Nu era frumos. Avea o blană de culoarea prafului, bot încreţit, bătrânicios, şi aşa, încovoiat în faţa uşii, cu capul între labe, clipea oarecum vinovat. Şi ochii lui parcă vorbeau în timp ce coada pe care şi-o mişca din când în când voia să adauge ceva, poate un punct, poate câte o virgulă:

- Nu vă deranjaţi pentru mine. Eu nu vă cer nimic, absolut nimic. Doar covoraşul acesta, peste noapte. N-am să vă pricinuiesc niciun necaz, n-am nicio pretenţie, vă rog să mă credeţi.

- Cuţule, cum te cheamă? întrebase fetiţa. Musafirul îşi mişca rar şi prietenos coada:

- Aşa. Cuţu.

- Tată, mamă, vă rog... Să-l luăm în bucătărie, poate îi e frig...

Mişcându-şi coada, câinele făgăduia:

- Nu, nu...

- Poate ţi-e foame?

- Nu, nu.

- Vrei şi tu, săracul de tine, un acoperiş.

- Da... Nu neapărat.

- Sau, poate, cine ştie...

Câinele îşi înălţase capul, aştepta atent.

- Vrei un prieten?

Atunci am auzit un schelălăit uşor, mai degrabă bucuros, şi pentru prima dată musafirul începu să se gudure strănutând des.

- Da, da. Aţi ghicit.

Şi câinele venit de cine ştie unde şi cine ştie de ce, drept la uşa noastră, râdea cu botul lui boţit, parcă cerându-şi iertare, întocmai ca un domn bine-crescut:

- Nu vă ocupaţi de mine, vă rog. Mi-e de ajuns că mi-aţi vorbit frumos.

N-am ştiut niciodată ce făcea peste zi. Venea doar spre seară, împingând cu labele poarta grea a blocului, urca la etaj şi se aşeza pe covoraş aşteptând tăcut şi răbdător ca cineva să deschidă

uşa apartamentului. Uneori, când aştepta prea mult, bătea cu coada, parcă ciocănind la uşă. Dar nu intra. Ne privea doar cald şi duios:

- Iată-ne din nou împreună. Totul e în regulă, aşadar. Acum mă culc, sunt obosit. Noapte bună.

Fetiţa îi aducea de mâncare.

- Mulţumesc, nu, am mâncat în oraş.

- Vrei apă?

- Da, mulţumesc.

- Să-ţi aştern o blăniţă sub tine?

- O, nu, m-ar stingheri. Nu sunt obişnuit.

Ne deprinseserăm cu misteriosul nostru musafir din faptul serii şi, înainte de culcare, când închideam televizorul, crăpăm uşor uşa de la intrare. Era acolo. Strănuta de două-trei ori, clipind aproape adormit:

- Noapte bună! Pe mâine!

Şi ne păzea uşa până a două zi când, aşteptându-ne să plecăm spre treburi, ne însoţea netulburat, maiestuos, aproape până în stradă.

Îşi lua apoi din ochi rămas-bun şi, cotind niciodată zorit, pe după bloc, se pierdea prin mulţime.

Şi într-o bună zi, musafirul n-a mai venit. De ce? Nu ştiu, n-aş putea da nicio explicaţie. Am întrebat prieteni şi cunoscuţi, stăpâni sau chiar crescători de câini, doctori veterinari, un psiholog...

- Ne împrieteniserăm, avea adăpost, se simţea bine. De ce a stat atât cât a stat? întrebam. De ce a venit tocmai la noi? Şi mai ales de ce a plecat? Repet, nimeni nu ne-a putut da vreo explicaţie convingătoare. Dintre toţi poate că psihologul are totuşi dreptate.

- Vezi dumneata, mi-a explicat el, un câine nu are nevoie doar de adăpost şi mâncare. El simte nevoia să creadă în stăpânul său, să îl admire... L-o fi decepţionat ceva, ştiu eu?

Dacă-i aşa, psihologul are dreptate, începuse cearta între copiii din bloc. Îl voia fiecare la uşa apartamentului său. Îl momeau cu vorba, cu oase, se auzeau adesea certându-se în hol, pe paliere:

- Noi avem frigider, voi nu aveţi...

- Tatăl meu e director, sâc!

- Ş.a.m.d. Ş.a.m.d. Sâc! Sâc!

Da, cred că psihologul are dreptate. Un câine atât de înţelept nu putea suporta aceste netoate şi meschine dueluri.

Am aflat veşti despre câinele filozof. E la blocul P 9. S-a pripăşit în faţa unui alt apartament. Dar nu cred că va rămâne mult timp. Trecând pe acolo, am auzit un copil:

- Sâc! Noi avem maşină şi voi nu! Sâc! Sâc...

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …