Provincia romană Dacia şi teritoriul României răsăritene până la împărţirea Imperiului Roman

Formarea provinciei Dacia

Astfel deci întreaga lume iliro-tracă ajunsese sub stăpânirea romană. Armele romane pătrunseseră până la sarmaţi, iar aceştia pentru moment nu erau nişte concurenţi serioşi ai împărăţiei romane. De cealaltă parte, germanii păreau înclinaţi spre o paşnică vecinătate: după succesul său dacic, Traian se putea îndrepta cu totul în spre războaiele asiatice, care-i aduseră noi onoruri, iar statului roman o siguranţă a graniţelor dintr-acolo.

Aceasta nu-l făcu însă să uite consolidarea noii situaţii la miazănoapte de Hemus. Moesia îi păru destul de bine mărginită prin Dunăre şi din noua cucerire tracă el alcătui o nouă provincie, căreia - singura răsplată pentru îndărătnica luptă a învinşilor - i se dădu ca denumire vrednicul nume al dacilor. Dacia romană se întinse până acolo unde ostaşii romani supuseseră sau stârpiseră pe barbari. Ea ajungea deci până la munţii sarmaţilor; la apusul ei, în câmpia Tisei, şedeau iazigii, la răsărit, în stepa rusească, cu prelungirile ei româneşti, roxolanii. Statul dacilor fusese o întăritură de munţi: tot munţii alcătuiră graniţele noii provincii.

Cu Moesia se lega în punctul unde, lângă pod, lanţurile de munţi de pe ţărmul stâng şi drept al Dunării îşi întind la cataractele de la Orşova noduroasele mâni sub valurile fluviului, care n-a putut înlătura piedeca de stânci. Pentru a-şi asigura însă mănoasele câmpii „munteneşti” de peste Olt şi pentru a avea o graniţă răsăriteană în spre şes, se construi o cale întărită de-a lungul apei. Alte căi urmară, în Ardealul de astăzi, cursul râurilor mari: Oltul, Mureşul şi Someşul, dintre care cel din urmă stă în legătură cu Mureşul prin calea de la Apulum (Alba Iulia) până la Napoca (Cluj), şi mai departe până la cele mai înaintate avantposturi, Porolissum (Moigrad).

La Dunăre au fost fortificate vechile castele moesice, şi altele noi au fost înălţate ca fundaţiuni „ulpiane”, la Oescus (Gigen), Ratiaria (Arcer), Nicopolis ad Istrum, la gura micilor afluenţi de miazăzi ai marii artere de apă, pe când în întreaga Iliro-Tracie, pentru a aduce mai repede completa romanizare a ţării prin înlăturarea rămăşiţelor barbare, precum şi a influenţei elenice din Macedonia şi de la Pont, se întemeiară numeroase municipalităţi noi, cu locuitori în mare parte militari, veterani, şi familii de veterani: Remesiana (lângă Niş), Ulpiana, Pan talia, Serdica (Sofia), Traianopolis, Plotinopolis, Anchialos la mare, Nicopolis ad Mestum, Beroe. În Panonia şi Tracia se născură împrejurări cu totul noi.

Peninsula Balcanică era, de altfel, de mult deschisă infiltraţiei negustorilor şi căutătorilor de câştiguri prin tot acel mal de multă vreme şi adânc colonizat. Pe lângă oamenii banului din oraşe se strecuraseră însă, în număr mult mai mare, oamenii muncii de la ţară. Nici o oficialitate nu-i îndemnase; mai curând ea avea datoria de a-i reţinea. Dar, în măsură ce pământul ţărănesc era expropriat de o dezvoltare economică produsă încă de la sfârşitul Republicii şi care a mai fost semnalată, în măsură ce sclavul lucra ogorul şi adesea în locul câmpului de hrană se făcu grădina de plăcere a bogatului, pădurea-i de vânătoare şi toate cele în legătură cu luxoasa lui vilă, în măsură ce grânele veneau pe vase, din Sicilia, din Africa, din Egipt, din anume părţi de lume grecească sau barbaro-grecească, lucrătorul liber al brazdei strămoşeşti se simţi îndemnat să emigreze.

Unii dintre vechii ţărani latini îşi căutaseră astfel o nouă patrie în Galia de Jos, care deveni o „provincie”, Provence, prin înceată lor operă de pătrundere. Alţii străbătuseră în Balcani prin partea lor cea mai accesibilă. Şi aici, printr-un proces pe care-l întâlnim de câte ori o grupă etnică mai numeroasă şi, adăugim, mai sus în civilizaţie şi cu o conştiinţă politică mai dezvoltată, intră în contact, pe un anume punct, cu o naţie având aceleaşi ocupaţii, dar mai înapoiată şi fără cheag politic, care acolo este în minoritate, procesul deznaţionalizării se produsese.

E acelaşi caz ca şi la colonii ruşi din Siberia, ca şi la colonii europeni din America. Statul vine pe urmă, din punctul de pornire al emigraţilor, sau el e format, de la sine, de către aceştia. Altfel însă, numai cu mijloacele administrative şi cu invazia căutătorilor de bogăţie, şi astăzi ar fi în jos de Dunăre o Ilirie, cum în centrul Europei sunt Germaniile. Evident că acest proces s-a întins de la iliri asupra tracilor, romanizaţi şi ei, până la Dunăre, ba chiar până peste Dunăre. Dar romanizarea populară a început prin această poartă ilirică.

În Dacia propriu-zisă nu era până într-atâta vorba de o luptă pentru limbă, ca în ţinuturile de mai înainte cucerite, cât mai mult de o înlocuire a elementului autohton de odinioară. Când se povesteşte despre cei 200.000 de soldaţi ai lui Burebista trebuie, sau să-i luăm drept o mare exagerare a povestitorului, sau să admitem că între aceştia sunt socotiţi şi aliaţii, sarmatici şi germani, ai regelui dac.

Două sute de mii de luptători: aceasta ar da pentru tot poporul un număr de mai bine de un milion, şi, dacă ne gândim că dacii locuiau numai într-o parte din Ardeal şi în munţii Ţării Româneşti şi că, mult mai târziu, cam prin veacul al XVIII-lea, cu toate colonizările şi cu toată înfloritoarea viaţă orăşenească, populaţia de acolo abia întrecea acest număr, trebuie admis că informaţia cuprinde o mare exagerare întregul popor dacic abia putea să numere peste 100.000 de suflete: păstorului îi trebuie pământ mult, şi acest pământ, chiar cu adaosul format de păşunile din Ţara Românească, era foarte mic.

Se mai adaugă că, vreme de 5 ani de zile, în înverşunata luptă contra lui Traian, poporul se vânzolise aproape cu moartea: bărbaţii căzuseră în luptă în faţa unui duşman superior, biruinţei îi urmaseră măceluri, satele de-a lungul drumului tras de romani fuseseră prada flăcărilor şi, după întâmplarea din peştera de la Kiris, pe vremea războiului getic a lui Crassus, ştim că romanii în astfel de cazuri nu se purtau deloc blând cu cei lipsiţi de apărare.

Cum le întâlnim aşa de des în chipurile de pe Columna de biruinţă, şiruri întregi de învinşi, care nu mai vedeau în patrie decât pe nesuferitul colonist roman, trecură la vecinii sarmatici, pentru a trăi aici slobozi şi pentru a putea întâmplător să se răzbune: din satele distruse scăpară femei şi copii fără adăpost şi, luptând cu asprimea climatului şi primejdiile drumului, îşi căutară o nouă patrie la primitorii barbari, adesea încuscriţi. De altfel aceasta ajunsese şi o necesitate, deoarece în timpul lungului război mijloacele de trai se sleiseră.

Şi, în tot cazul, o provincie populată în chip dacic, adică străbătută de păstori, nu poate trece uşor drept una populată şi după felul de a vedea roman, care cuprinde oraşe şi sate ce se ocupă cu agricultura. Dacă Galia ar fi fost cucerită de Caesar în astfel de condiţii, nu ar fi avut nevoie de un astfel de adaos de colonişti străini, pentru că acolo viaţa barbară sta cu multe trepte mai sus; aici, dimpotrivă, trebuia în primul rând să se ridice ţara economiceşte, şi pentru aceasta destul de rarul element băştinaş rămas nu era nici îndestulător, nici destoinic.

Noile elemente de cultură, cărora straturile ţărăneşti de mult romanizate le impuseră caracterul lor, năpădiră din toate ţinuturile uriaşei împărăţii, după cum le-a venit gust să se statornicească sub acest nou cer. Sosise tocmai momentul când diferitele naţionalităţi care trăiau sub sceptrul Cesarilor începuseră să se dezbine de prejudecăţile şi de tradiţiile care le despărţeau şi se alcătuia acel mediu comun romano-grec, care a înlesnit nemăsurat de mult repede a răspândire simultană a creştinismului, o religie nouă, nenaţională, pentru noua lume internaţională ce se înjgheba. Nici despre o astfel de strămutare a tot felul de elemente de popoare n-avem, fireşte, ceva ştiri mai precise, deoarece colonizarea Daciei printr-o astfel de imigrare se prezintă ca ceva unic în istoria romană.

La ţărmul de miazăzi al Dunării, în Iliria, pentru a nu lua în samă decât regiunile apropiate în spaţiu şi timp, romanizarea nu fusese săvârşită numai prin funcţionari şi mai ales prin soldaţi, deşi după dimissio veteranii primeau pământuri fără stăpân, căzute în mâna fiscului, în apropiere de acele canabae unde atâta vreme stătuseră sub arme, şi nu rareori chiar în ţinuturi depărtate, unde pământul disponibil era mai mult şi mai rodnic; mulţi din funcţionarii civili mai mici s-ar fi putut numai cu greu dezlipi de locurile încredinţate lor, unde adesea încheiaseră legături de familie. Aşa şi ei, ca şi ţăranii imigraţi, rămâneau pe loc şi deveneau statornic locuitori ai provinciei la a cărei conducere luaseră parte.

Aceasta se petrecu, bineînţeles, şi în Dacia; dar, afară de elemente prelinse de peste Dunăre, afară de lucrătorii străini din mine, care, organizaţi, ca de obicei, în collegia, dezgropau din pământul tare aurul şi sarea, se aduseră aici, în acest depărtat ţinut de avanposturi al împărăţiei romane, prin făgăduieli şi ademeniri, şi alţi străini. „După supunerea Daciei”, scrie Eutropiu, „Traian strămută acolo din întreaga lume romană o nesfârşită mulţime de oameni, pentru a lucra ogoarele şi a popula oraşele”.

Aşa veniră, dacă nu din Italia, unde nu erau destui oameni care să-şi aştepte norocul, dar din legiuni, ca paşnici plugari harnici şi meşteşugari de tot felul de meserii, sau ca trântori, conchistadori şi căutători de aur, gali, asiatici, egipteni - pentru a nu număra decât pe aceia care au lăsat pe monumentele de piatră un semn al fiinţării lor. Pentru dânşii, amestec pestriţ de tot soiul de popoare, care n-aveau un termin de legătură decât în limba latină a stăpânitorilor - aşa cum era vorbită şi de dânşii -, s-a clădit, cu mâinile învingătorilor, soldaţi totdeauna activi, oraşe, cele dintâi adevărate oraşe neîntărite şi neslujind la nici un fel de scopuri militare, şi se formară în acest frumos ţinut sălbatec, al cărui pământ abia supsese sângele vărsat, înfloritoare colonii nou întemeiate.

Afară de numeroasele aşezări de pe la vadurile râurilor, de posturile militare, de numeroasele davae ale păstorilor daci, în care mai dăinuia trecutul, se ridicară cetăţi ca Ulpia Traiana, Sarmisagethusa răsărită din cenuşa ei, Apulum, unde rezida vir consularis care reprezintă pe împărat, Potaissa, la început numai lagăr militar, Napoca, Porolissum - acestea se înşirau de-a lungul marelui drum -, Ampellum, Brucla, unde pe lângă alţi mineri fuseseră chemaţi şi piruştii din Dalmaţia, şi Tierna (Cerna). Nu lipseau nici terme - ca la Germisara -, unde se jertfea acelor nymphae salutares care se milostiveau cu tămăduirea, nici parcuri şi colonii de vile în acele vici ce se aflau în vecinătatea oraşelor.

Ce-i drept, afară de acele clădiri care nu puteau lipsi în nici o colonie mai mare romană, nu se vedeau încă în noua provincie, cu toată bogăţia ei, mândre clădiri publice: pentru construirea lor ar fi fost nevoie de o mai lungă viaţă paşnică. Totuşi, să trăiască ticnit, să locuiască în frumoase case de piatră comode, să calce cu piciorul pe măiestrite mozaicuri, să aibă înaintea ochilor plăcute statui -, la acestea se pricepeau bogaţii colonişti din Dacia, tot aşa de bine ca şi semenii lor din alte provincii. Şi chiar după puţini ani provincia Dacia era plină de oraşe, pe câmpii şi dealuri străluceau spicele de grâu şi înverzea viţa de vie, ca răsplată pentru o muncă neobişnuită aici, şi în onoarea creatorului acestor noi aşezăminte culturale, a împăratului Traian, încă în viaţă şi stăpânitor, se bătu o monedă comemorativă.

Dar armele nu se odihneau aici decât rare ori pe deplin, şi chiar în cele mai bune timpuri cucerirea lui Traian - ca mai înainte cetăţile greceşti de la Pont, cu care totuşi Dacia nu stătea în legătură directă - păstră caracterul unui avanpost ameninţat; oraşele sale dădeau adăpost barbarului vecin, care a doua zi se putea înfăţişa ca duşman. Chiar dacă numărul lor nu era mare, totuşi rămăseseră încă daci în ţara ce fusese a lor veacuri de-a rândul şi, pentru a îndepărta primejdia, pentru a înlătura un atac neaşteptat, Roma sili pe fiii acestei provincii, de a căror credinţă nimeni nu era pătruns, să slujească la mari depărtări, în Britania, mai de obicei în Africa, sub steagurile împărăteşti, în vexilaţii şi cohorte, care păstrară vestitul nume al poporului dac - daci, dacisci, dagi, şi aproape totdeauna aceste ramuri smulse rămâneau acolo încotro le mânase vântul.

Dacii care trăiau între străini, cei emigraţi pe vremea războiului, ca şi acei până la care nu pătrunsese niciodată puterea romană, chiar după întinderea ei sistematică de mai târziu, se zbuciumau fără preget la hotarele, limites naturale şi artificiale, şi chiar cu atât mai zorit cu cât cultura crescândă le-a trezit pofta de pradă. Sub Comod, comandanţii romani trebuiră să întreprindă chiar o strămutare: douăsprezece mii de astfel de persoane au fost colonizaţi ca învinşi în provincia-n care ei ar fi voit să pătrundă ca duşmani, şi abia în această vreme mai târzie se frânse îndărătnicia tribului dacic de ţărani: li s-a putut acorda pacea după ce făgăduiră solemn să lase între satele lor de la Tisa şi graniţa provinciei o fâşie de pământ pustie de patruzeci de mile de lată. Legiunea a XIII-a Gemina, a cărei aducere în Dacia - ea venea din Panonia - corespunde războaielor de cucerire, avea necontenit destul de lucru, pentru a păstra şi întinde creaţia lui Traian.

Împăratul Adrian

Amintirea lui Adrian este mânjită, de câte ori vine vorba de Dacia, prin cunoscuta povestire a lui Dio, că, din invidie faţă de înaintaşul şi tatăl său adoptiv, ar fi sfărâmat până la stâlpi minunata creaţiune a lui Apolodor, pe care de altminteri puse să-l ucidă. Dar desigur numai pe nedrept. Pentru a dovedi aceasta nu-i nevoie să trimitem la panegiricele oficiale şi la clădirile ce s-au ridicat în Dacia sub domnia sa: o afirmaţie aşa de fără rost ca aceasta nu cade din pricina unor fapte fără însemnătate, ci prin propria ei netrăinicie. Adrian era un bun cunoscător al ţinuturilor dunărene, sub Domiţian servise ca ofiţer în Moesia Inferioară, aşa că trebuie să-i fi rămas vie în amintire ruşinea suferită atunci de armele romane.

În războiul contra lui Decebal el însoţise chiar pe împăratul Traian, ca prieten bănuit moraliceşte, şi cu acest prilej învăţase să cunoască prea bine prin propria intuiţie greutatea marii opere de cucerire, pentru ca să poată gândi apoi la nimicirea ei din nişte motive josnice, nedemne. Mai e încă învinovăţit că s-ar fi gândit la o cedare a înfloritoarei provincii: numai un război deznădăjduit împotriva barbarilor învecinaţi i-ar fi putut da un pretext potrivit pentru aşa ceva, şi, în loc de a întâlni vreunul atare, aflăm numai de o zgomotoasă nemulţămire a regelui roxolanilor de la graniţa răsăriteană dacică.

Împăratul veni în persoană în Moesia ca ocrotitor, şi nu ca distrugător hierostratic, întregii regelui barbar stipendiul, pe care acesta îl pretindea „ştirbit” şi, pentru ca să nu-şi ştie pe viitor provincialii expuşi unor astfel de pofte sarmatice, dădu comanda în mâinile puternice ale lui Turbo, care căpătă totodată şi administraţia Panoniei. Sub domnia următoare a lui Antonin se pomenesc lupte germanice şi dacice, dar numai în treacăt şi aşa fel că nu se poate pune mare temei pe tradiţie, în dacii din povestirea lui Capitolinus, biograful împărătesc, trebuie poate să înţelegem pe dacii liberi, neînduplecaţii care ne sunt acuma cunoscuţi.

Germanii la graniţa dacică. Marc Aureliu

Din partea germanilor ar fi fost în adevăr de aşteptat un atac, dar cu propriile lor puteri ei nu erau în stare decât să neliniştească urgisita graniţă şi să facă nesigure căile cele mai depărtate; ca latrunculi, şi nu ca temuţi hostes, stăteau ei în faţa cuceritorilor. Oricât de numeroase erau gentes Sarmatarum, ele nu alcătuiră niciodată o primejdie serioasă pentru provinciile romane. Numai la germani era puterea mişcătoare, ameninţătoare şi pătrunzătoare a barbarilor. Stârniţi de frământări lăuntrice, de luptele pentru pământuri nouă de care simţeau nevoie faţă cu înmulţirea lor şi cu ridicarea cerinţelor culturale, germanii se îndreptară tot mereu spre miazăzi, în rătăcire paşnică sau chiar în năvalnic iuruş de popoare.

Pe la jumătatea veacului al II-lea d.Hr., ceva mai mult de o jumătate de veac după biruinţele lui Traian „Germanicus” şi „Dacicus”, stăteau chiar lângă graniţă barbari noi de sânge germanic: marcomanii la apus şi, la răsărit, înspre Tisa, înrudiţii lor, quazii. Mânaţi la emigraţie de aceleaşi împrejurări ca toţi germanii, astingii, o ramură a vandalilor, veniră sub două căpetenii şi cerură pământ în Dacia, respinşi, ei se năpustiră cu învoirea legaţilor provinciali romani asupra costobocilor, şi, cum nici cu aceasta nu-şi astâmpărară foamea lor de pământ, supunerea lor definitivă de către înrudiţii lor, lacringii, şi-au încheiat rătăcirile şi luptele.

Aceşti germani puseră însă în mişcare şi neamurile învecinate tracice şi sarmatice: burii din Banat, costobocii ce locuiau la miază-noaptea lor, dincolo de „corona montium” dacică, cotinii; alţi daci din cei emigraţi şi în sfârşit cetele de călări ale iazigilor le-au alipit. Dunărea e trecută şi scenele de prădăciuni care se desfăşurară pe şesul moesic, poate şi mai departe, făcură absolut necesară prezenţa împăratului. Un liber şef dac, anume Tarbos - nu înseamnă oare un „tarabostes”, un pileatus - năvăli în provincia romană până la Sarmisagethuza lui Decebal, care nu mai era de recunoscut, şi ceru bani romanilor, în care el vedea nişte cutezători venetici.

Împăratul Marc Aureliu îşi puse ca ţintă a vieţii dezlegarea definitivă a acestor greutăţi, şi el duse la capăt această operă prin sforţări uriaşe, care amintesc fapte romane din cele mai bune vremuri. O parte din duşmani nu râvneau altceva decât o nouă patrie, şi aceştia erau gata să primească situaţia de foederati, cu anumita condiţie ca prin această concesie să nu fie daţi pradă răzbunării aliaţilor lor de nevoie de până atunci aşa, de pildă, burii, şi nu numai aceştia. Dar quazii şi mai ales marcomanii, duşmani înverşunaţi şi îndrăzneţi, trebuiră să fie combătuţi într-o îndărătnică şi sistematică luptă de nimicire.

Când ei se văzură siliţi să renunţe la visurile lor de cucerire, biruitorul Marc Aureliu ocroti provinciile dunărene prin crearea în spre Dacia şi Moesia a unei nelocuite zone neutre şi prin restrângerea legăturilor comerciale cu barbarii la anumite timpuri şi locuri. Astfel, deci, prin tratate ce au fost înnoite de Comod, fiul şi urmaşul triumfătorului, echilibrul se restatornici iarăşi în aceste părţi; dacii liberi aflară în Dacia romană o patrie acum dorită; triburile ceva mai singuratece, ca, de exemplu, costobocii, dispar din istorie prin cucerirea vandală; tot aşa li se întâmplă şi burilor. În ce priveşte pe germani, ei îşi păstrează în mare parte situaţia câştigată, dar ceea ce este mai interesant pentru noi e că trebuie să constatăm prezenţa de triburi vandalice la miază-noaptea Daciei. Ele înlocuiesc curând la această graniţă ameninţată pe sarmaţii mult mai comozi pentru romani; numele acestora din urmă îşi pierde printr-aceasta însemnătatea sa de mai înainte.

În împărăţia romană urmară apoi un şir de stăpânitori stricaţi sau incapabili, dar tragi-comedia se petrecea numai la Roma, unde divinul August era văzut în înfăţişarea sa adevărat omenească şi era judecat ca om. În provincii, dezvoltarea internă, care făcu să se desfăşoare o lume nouă, propăşea mereu, fără să fie simţitor stânjenită de întâmplările din Roma. De la Adrian încoace legiunile rămaseră pe pământul natal şi au fost întregite cu elemente provinciale, - un fapt cu urmări incalculabile. Procesul de romanizare mai fusese încurajat şi prin expatrierea de mai înainte a soldaţilor barbari recrutaţi; acum însă, după reforma militară, a fost posibilă formarea unei societăţi romanice complete pe vechiul pământ naţional al barbarilor, ale căror tinere generaţii crescură într-însul, şi latina vulgară a imigraţilor rurali, confundată cu cea deprinsă în „castra”, „canabae” şi pe pământurile dăruite, începu să ia în fiecare ţinut o coloare specială.

Astfel se născură pe încetul diferitele limbi romano-barbare, limbile romanice de astăzi, şi naţiunile din nou plăsmuite, deosebite între ele tocmai prin aceste limbi, au înrâurit întreaga istorie europeană de mai târziu. În neamurile învinse şi apoi strămutate pe pământ roman, sau în acelea care, cerşind cu mai multă sau mai puţină cuviinţă, fuseseră statornicite pe un pământ mai bun, stă un alt element însemnat pentru pregătirea viitorului. În Dacia şi Moesia, unde limba romanică prinse mai târziu rădăcini, avem o mărturie hotărâtă, sigură, a unei colonizări dacice, şi anume nu într-o mică proporţie. Când costobocii au fost înlocuiţi de către astingi, cu greu îşi putură găsi o altă patrie decât Dacia, şi tot aşa se întâmplă cu burii aşezaţi în apus, care imigrară pe încetul. Acum Roma avea într-adevăr la dispoziţia sa tot neamul dacic, şi-n întregime purtă el armele pentru scopuri romano-imperiale.

Creştinismul

În acest răstimp se îndeplini uimitor de repede răspândirea religiei universale a creştinismului, care, înlesnit prin amestecul de popoare în formaţie, cu limbă latină, întipări şi el la rându-i mai adânc în gloatele amestecate acest element roman. Pe timpul lui Traian noua credinţă era acum foarte răspândită în Asia Mică, şi acelaşi lucru trebuie sa-l admitem şi pentru ţărmul european din faţă. Dacă tot felul de naţiuni au contribuit cu o parte la colonizarea Daciei, au trebuit numaidecât să se găsească şi străini de credinţă creştină în nou-întemeiata provincie. Că nu s-a găsit nici o inscripţie creştină - se crede totuşi a se fi descoperit în câteva semne de pe monumentele funerare urme ale cultului tăinuit -, aceasta nu înseamnă o probă contrară.

Până în veacul al IV-lea, orice s-a spune, nu se dădeau bucuros în vileag convingeri atât de primejdioase, şi cu creştinismul său nu se fălea nimeni pe pietrele de mormânt, pe care oricine le putea vedea. De altfel, săpături pe locurile vechilor colonii romane s-au întreprins până acum abia aşa de rar şi insuficient, încât din puţinele descoperiri, dintre care cele mai multe au fost aflate întâmplător, nu trebuie să se tragă concluzii prea depărtate, mai ales când necesitatea lăuntrică a dezvoltării istorice cere contrariul.

Necesitatea istorică e mai hotărâtoare decât întâmplătoarele menţiuni cu două înţelesuri din scriitorii creştini, de exemplu că apostolul Andrei ar fi predicat în „Scitia”, şi prin aceasta se înţelege mai curând marea Sciţie a barbarilor decât romanica Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, sau că „dacii şi sarmaţii” ar fi recunoscut, alături de „germani şi sciţi”, încă de pe vremea lui Tertullian divinitatea lui Hristos. Tracii dacici şi moesici, precum şi barbarii învecinaţi sau cei ce trăiau laolaltă cu dânşii, primiră creştinismul în formă latină, şi în limba românească toate elementele fundamentale ale credinţei şi ale ritului se exprimă prin cuvinte de origine latină: aşa de exemplu Dumnezeu (Dominedeus), cruce (crux), biserică (basilica), botezare (baptisare), botegiune (baptiatio), cuminecare (communicare), sunt (sanctus în formele compuse), altar (altare), înger (angelus), păgân (paganus), creştin (christianus), Crăciun (Colationem) etc.

Prin cunoscuta reformă a lui Caracalla, care nu era decât recunoaşterea prin lege a unei stări existente, toţi locuitorii Imperiului roman primiră egalitatea constituţională de drepturi. Şi barbarii deznaţionalizaţi, care de la început se deprinseseră mai mult sau mai puţin cu formele de cultură ale învingătorului, meritaseră desigur această încurajare. În veacul al III-lea elementul neroman covârşea acum în oştile de graniţă, şi din aceşti barbari romanizaţi se născură chiar pentru Roma Cesari noi, caracteristici: aşa Maximin era trac, Claudiu se trăgea din Dardania, aşezată mai la miazăzi de Moesia dunăreană, Diocleţian din Dalmaţia; Deciu, Aurelian, Probus, Maximian, Valentinian erau cu toţii panonieni, din sânge roman sau barbar, probabil romano-barbar: Galeriu, „fiu de drac”, de balaur dacic, se născuse în Serdica, şi mama lui Galien fugi de pe ţărmul de miazănoapte al Dunării dinaintea nimicitoarelor cete carpice.

Dacia nu dărui Romei, ce-i drept, decât un pretendent la coroană, pe Regilian, „ruda lui Decebal”, alături de atâţia pretendenţi din Ibricul întreg. Cunoaştem aportul Iliricului la cultura romană, dar în inscripţii se vede cum numele dacice: Ucadine, Epicadus, Nando, Bituvantes, Sutta, Aia se înmulţesc mereu, şi nu poate fi nici o îndoială că şi aici se petrecu însemnatul proces de dezvoltare. După cum o galo-romanitate în Galia, tot aşa se născu şi aici, pe amândouă malurile Dunării, din amestecul definitiv al acelor care atâta vreme se învrăjbiseră, pentru civilizaţia lumii vechi romano-elenice, un substrat traco-romanic al amestecului de neamuri.

Goţii la Dunăre

Dar, pentru a căpăta popoare nouă la Dunăre ca şi la Rin trebuia, pe lângă slăbirea sau nimicirea organismului administrativ imperial, care, lucrând în sens conservativ, constrângea procesul acesta de dezvoltare în formele trecutului şi ne înşeală asupra prefacerilor, să vină mereu alte năvăliri, pentru ca prin noi legături şi noi împărecheri de popoare să se poată zămisli naţiunile epocii creştine. Cu veacul al III-lea sosiră iarăşi zile critice pentru ţinuturile dunărene. Goţii de către Marea Nordului fuseseră mânaţi încoace, spre Dunăre, de revoluţii lăuntrice necunoscute: un popor mai numeros, cu care nu se poate asemăna nici unul din triburile germanice ivite mai înainte.

Încă sub Caracalla se glumea la Roma asupra titlului de Geticus, care se alipea numelui împăratului, ca ucigaş al fratelui său Geta, şi care s-ar fi putut potrivi ca nume şi pentru un învingător al „Geţilor”. Pe atunci ei erau încă, cel puţin în relaţiile lor cu romanii, nişte barbari paşnici, care, pe nebăgate de samă, în cete mici îşi căutau prin provinciile vecine o patrie mai bună şi erau preţuiţi ca soldaţi viteji, iefteni.

Maximin, viitorul împărat, got de origine, se născu pe la anul 200 „într-un loc din Tracia, la graniţa barbarilor”; în tinereţea sa el a fost păstor şi latro la „râul de hotar” (ripa) - deci încă de pe atunci împrejurările pe pământul roman erau aşa că locuitorii, barbari romanizaţi, puteau să ducă o astfel de viaţă; chiar mai târziu, după ce ca soldat şi ofiţer roman venise în atingere mai de aproape cu lumea civilizată, trăind pe moşiile sale, el nu-şi uită deloc originea şi întreţine o vie legătură cu „goţii” şi „alanii”, care-l recunoşteau încă de consângean. După epoca gordiană însă, aceşti „sciţi”, cu a căror prezenţă la răsăritul Daciei şi la ţărmul de miazănoapte al Dunării de Jos romanii erau acum obişnuiţi, deveniră deodată neastâmpăraţi şi împinseră peste fluviu pe carpi, o rămăşiţă a dacilor liberi răsăriteni. Năvălirea deznădăjduită a acestor din urmă barbari distruse cu totul sărăcitele cetăţi greceşti de la Dunăre şi de la Marea Neagră.

Împăratul Filip constrânse pe carpi la supunere, probabil încuviinţându-li aşezarea pe pământ roman. Cu toate acestea în războaiele civile ale celei mai triste perioade din Imperiul roman, goţii găsiră prilej de noi incursiuni prădalnice şi în curând năpădiră, prin întreprinderi mereu repetate, nu numai provinciile învecinate, ci întreaga peninsulă, unde se încumetară să atace chiar oraşe întărite, fără să mai amintim şi de expediţiile lor de piraterie la Marea Neagră pe corăbii greco-bosforice. Părea că se apropie descompunerea Imperiului, aşa de cumpliţi erau aceşti viteji războinici şi aşa de slabe mijloace stăteau la îndemâna nenorocitei stăpâniri romane, pentru ca să-i poată preîntâmpina cu succes, împăratul Decius pieri de mâinile lor.

Venind din răsărit, din regiunile Donului, ei înaintaseră sub Claudiu până la Nistru; de aici pregăteau o nouă expediţie de pradă, dar carrago a lor a fost oprită în loc la Naissus (Nis) de către împărat; aici suferiră o înfrângere neobişnuită. Dar la o nimicire a lor nu era de gândit serios: ei se refugiară în spre Dunăre şi-şi deschiseră calea luptând. Totuşi romanii avură de semnalat un strălucit succes, care se putea asemăna numai cu biruinţa lui Marc Aureliu asupra înaintaşilor goţilor. Împăratul însuşi vorbeşte oarecum într-o scrisoare, al cărei cuprins a fost însă redat în chip retoric, de mai bine de 300.000 de barbari ucişi, ceea ce fireşte nu poate fi luat decât cu o reducere corespunzătoare. Numeroşii prinşi de război învăţară, nu fără voie, să cultive ogoarele de la nordul şi sudul Dunării, şi astfel eroii distrugerii se prefăcură în paşnici incolae ai ţinuturilor romane -, când nu intrară chiar sub steaguri ca minunaţi „auxiliares”.

Trecură numai câţiva ani, şi iarăşi un Caesar roman trebui să vină la Dunăre pentru a face ordine. Goţii rămaşi dincolo de fluviu atacaseră sub regele lor fortăreţele din Moesia. Aurelian, urmaşul lui Claudiu, îi respinse, pătrunse în Dacia, îi urmări şi nimici unele cete. Aliaţi cu învinşii erau şi părţi din neamurile germanice învecinate. După ce forţa principală a „sciţilor” propriu-zişi a fost nimicită, împăratul se îndreptă şi împotriva acestor auxiliari învinşi încă o dată la Dunăre, care trebuiră să ceară pace şi o căpătară de la împărat, chiar fără suprimarea stipendiului obişnuit.

Aceştia erau vandalii iuthungi, ce locuiau în Panonia. Vandalii dacici, care trăiau lângă goţi ca odinioară lângă înaintaşii acestora, intrară şi ei atunci în foedus roman. Ei dădură ca ostateci împăratului fii de rege, acordară armatei romane o trupă auxiliară de 2.000 de călări, făgăduiră pedepsirea acelora care trecuseră fluviul şi primiră în schimb, pe lângă stipendiul obişnuit, dreptul de a veni în provinciile dunărene pentru a-şi face târguielile trebuitoare. Se pare că prin aceste evenimente s-ar fi încheiat luptele de la Dunărea panonică şi dacică.

Aurelian se îndreptă după acesta către afacerile asiatice, pentru ca să nimicească statul cu năzuinţe mari al arabilor din Palmyra şi nu se mai întoarse la Roma ca triumfător. Până a nu începe însă această ultimă întreprindere, el fixase situaţia în Dacia. Înaintea lui exista totuşi, ca în vremuri mai bune, o provincie Dacia, care din motive administrative şi de apărare fusese împărţită în trei jurisdicţii. Dacia inferior e numai o dată pomenită. Mai târziu sunt numite în inscripţii trei Dacii, care aveau însă un guvernator comun, un adăpost ai oştirii proprii şi ai căror reprezentanţi se întruneau în concilium trium Daciarum, cunoscuta adunare reprezentativă, a cărei ţintă era mai ales onorarea ofiţerilor împărăteşti şi cultul stăpânitorului. Porolissum şi Apulum, amândouă în muntoasa ţară ardeleană, de azi, precum şi mai puţin însemnata Malva din şesul oltenesc, aşezată probabil la Dunăre, erau reşedinţele celor trei sub-guvernatori.

Năvălirile goţilor trecură prin alte provincii vecine, fără să ducă însă la o aşezare deodată, în masă. În stepa răsăriteană era loc destul pentru ca să se hrănească şi caii acestor luptători de meserie. Afară de expediţiile de pradă, în care goţii prădau recolta de pe câmp şi făceau mare larmă în jurul zidurilor cetăţilor, ei veneau în această parte ca şi în Moesia numai în cete mai mici, sau chiar ca familii separate, care cereau pământ şi-l şi căpătau. Maximin însuşi este un exemplu al acestei neîntrerupte colonizări pe nebăgatele de seamă, care fireşte că nu micşură simţitor forţele de luptă ale marilor horde rătăcitoare.

Părinţii acestui viitor Caesar, un got şi o alană, vin din „Scitia”, ţara perindării barbarilor, în Tracia romană, unde s-au ocupat cu vieţa de păstorie. Astfel de noi veniţi aduceau cele mai de multe ori cu ei, aşa cum reiese din Viaţa lui Claudiu, numeroasele lor turme de boi, oi şi cai. Fiul, care şi-a însuşit binişor încă din acest ţinut roman sau romanizat limba latină, păzeşte vitele părinteşti. Plin de poftă de acţiune şi de jaf - însuşirea caracteristică unor astfel de neromani cu sânge aprins -, el ajunge soldat centurion şi urcă şi mai sus în cariera militară; părăseşte oastea după un serviciu credincios, şi-şi capătă pământuri în locurile unde şi-a petrecut anii copilăriei, în depărtatul său sat tracic.

Provincialii nu aveau nici o repulsie faţă de aceşti vecini sălbateci care adesea nu erau barbari decât prin port şi grai. În Dacia, ca şi în Moesia, în Rhetia ca şi în Galia, în veacul al III-lea erau de mult obişnuiţi cu această strămutare de barbari ca şi cu o întâmplare zilnică. Populaţia era răsfirată în aceste ţinuturi de graniţă, şi împăratul avea mult pământ de dat, mai ales după ce jefuitorii înlăturaseră pe mulţi proprietari prin omor sau robire. De la cetăţeanul roman, care adesea n-avea nici el un prea lung şir de strămoşi civilizaţi, oaspetele nu prea temut învăţă un fel mai bun de a munci pământul, şi curând dispăru deosebirea dintre vechiul şi noul locuitor al ţării ce ţinea acum de o Romă internaţională. Chiar în cele dintâi timpuri, clasele de jos ale populaţiei romane nu dispreţuiseră deloc încuscrirea cu puternicii, frumoşii, în fond blânzii şi prietenoşii fii ai barbarilor imigraţi.

În Galia şi Italia, unde populaţia trăia aşa de strâns laolaltă, unde moravurile erau cu mult mai alese şi deosebirea dintre romani şi germani ieşea mai tare la iveală, în astfel de provincii, în care războinicii duşmani, primiţi de nevoie de către administraţia romană, când cu marea mişcare de popoare a veacului al IV-lea, cerură o împărţire a ogoarelor, o divisio agrorum şi în care fiece proprietar de moşii trebui să cedeze o bună parte din ogorul său moştenit, chiar şi acolo amândouă rasele nu au rămas multă vreme învrăjbite. Cu cât mai mult în provinciile dunărene, unde, în afară de cetăţile care se prefăcuseră în oraşe, pământul necultivat aştepta încă noi puteri de muncă.

Nu numai în primejdioasa criză a veacului al III-lea, când carpii şi germanii, după înfrângerea lor, au fost colonizaţi în masă, ci chiar şi mai înainte mii de barbari se deprinseră pe pământul Daciei şi al Moesiei, ca paşnici supuşi ai împăratului şi ca ucenici ai culturii. Mai târziu nu mai întâlnim nici o urmă despre ei, după cum şi „Dacii vecini” pieriră fără urmă, îndată ce au fost primiţi în provincia romană. Ar fi o mare greşeală dacă s-ar vorbi de populaţia provinciilor dunărene din acest al III-lea veac ca de nişte „romani”; era, afară de vechiul fond latin, un amestec de popoare mai mult sau mai puţin romanizate, care în grelele vremuri se simţea la înălţimea oricărui pericol, dar, cum peste tot nu putea găsi decât de fapt aceleaşi împrejurări, de aceea rămase mai bucuros în noua patrie.

Tinerimea germană, care, păşind mereu pe căile războiului, pornea la luptă potrivit obiceiului, sub herzogi aleşi de dânsa sau sub şefi clientelari, căuta în expediţiile sale pe uscat sau pe mare, de care dânsa, urmaşa piraţilor din mările nordice, nu se temea, jefuirea oraşelor sau stipendiile de împăciuire ale împăratului; pământ nu se cerea decât atâta cât le era de nevoie lor şi cailor lor. În istoria cam monotonă a marilor isprăvi gotice nu se vorbeşte de cruzimi; războinicii caută să atace pe neaşteptate Istros, Tyras sau Tomi din Scythia Minor, cea locuită numai la ţărmul mării şi la Dunăre, de săteni daco-romani, de elini şi semi-elini.

Folosindu-se de cunoscutele căi romane sau de luntrile de la ţărm, ei înaintează până la Anchial, la Marcianopolis şi Philippopolis, în altă direcţie până la Atena; dincolo de Marea Neagră drumul lor de aventurieri îi duce - întocmai ca după veacuri pe cazacii ce locuiesc la gura aceloraşi râuri - numai spre porturile bogate, şi, după ce le-au vizitat,- în zădar sau cu folos, se întorc îndărăt, pentru ca în primăvara următoare să repete din nou acelaşi joc primejdios şi înviorător.

Dar să ne oprim ceva mai mult asupra comparaţiei cu cazacii veacului, al XVI-lea şi al XVII-lea. Şi aceştia erau luptători sălbateci, temuţi, care duceau cu ei foc şi sabie; nici ei nu erau, propriu-vorbind, un popor anumit, căci cazac putea să ajungă orice îndrăzneţ aventurier, când îşi însuşea felul de trai căzăcesc, şi e cunoscut că tot aşa alanii şi popoare vecine de pe vremea lor au devenit pentru alţii şi chiar pentru ei „goţi”.

Pentru Polonia ca şi pentru Moscovia, pentru ţările româneşti de la Dunăre, dar mai ales pentru provinciile împărăţiei turceşti, care ca întindere şi organizaţie corespundea oarecum despoticului imperiu militar al romanilor, pentru dânsele ei erau un spăimântător bici al lui Dumnezeu, întocmai după obiceiul gotic, fără să fi auzit însă vreodată de expediţiile gotice, întreprindeau şi ei expediţia lor de vară, care-i hrănea, îi ameţea şi-i îmbogăţea. Iaşii, capitala Moldovei, îi văzu adesea în cuprinsul zidurilor sale; bâlciurile de pe ţărmul Nistrului primiră groaznica vizită căzăcească; Caffa din Crimeea, Samsun din Asia Mică au fost jefuite de dânşii; ei au fost văzuţi arzând şi prăpădind la Bosfor, şi sultanul, zărind în depărtare, în timpul nopţilor senine, văpaia roşie a cerului, primea vestea biruinţei şi a invitării lor la luptă.

Dar nu erau aşa de numeroşi cât ar putea rezulta din cronica aventurilor lor; săvârşeau minunăţii, fiindcă războiul nu le era lucru secundar sau de apărare legitimă, ci le era totul: trăiau pentru luptă şi doreau să moară luptând. Cât de des au venit cetele lor de călări, iuţi ca fulgerul, pe pământul moldovenesc, muntenesc sau sud-dunărean. Şi totuşi ţara, cu toată paguba pe care o îndura în sat şi câmpii, nu era pe deplin mânată şi deloc despopulată.

Locuitorii erau doar agricultori şi păstori totodată; când ogoarele trebuiau să rămână nelucrate sau semănăturile se pierdeau, îi hrănea turma, şi de aceea ţăranul român nu ura pe aceşti străini, care nu-i pricinuiau prea mare rău sărăciei şi pe al căror curaj îl admira sincer. Nu rare ori îşi părăsea ocupaţia obişnuită şi, pentru a-şi încerca norocul, devenea el însuşi cazac pentru durata unei expediţii. Trebuie să admitem că, la prilejul perindărilor neobositelor cete de goţi, în mulţi romani s-a trezit din nou sângele de carp, sarmat sau dac; după biruinţa sau înfrângerea tovarăşilor de luptă, el se întorcea la ocupaţia meşteşugului său de ţăran.

Prin urmare, foarte amestecata populaţie a Daciei, care vorbea latineşte, nu era cu totul neîmpăcată duşmană a barbarilor. Răsfirată în vici şi pagi, ea nu trăia numai în strâmtele graniţe ale provinciei romane, ci cu mult peste ele, în afară, şi-şi părăsea luni de zile casa şi familia pentru a rătăci cu turmele în acest şes muntean mereu cercetat de barbari sau în deluroasa ţară a Moldovei.

Înainte de sosirea goţilor, aceşti pastores dacici, urmaşi ca ocupaţie şi destul de adesea coborâtori ca sânge ai dacilor, stăteau în legături de prietenie cu sarmaţii, ba chiar plăteau căpeteniilor roxolane de peste Olt o dare de păşunat, ca să poată colinda înfloritoarele văi. „Gotul” era foarte adesea pentru un cunoscător acelaşi sarmat, şi, când era un adevărat german, nu respingea obiceiurile ţării, ci primea moneda de aramă romană de la provincialul care, învelit în piei de miel, acoperit cu căciula dacică şi călcând măsurat cu opinca dacă - toate s-au păstrat până astăzi la ţăranul nostru - trăia din păstorie.

Dacia după părăsirea ei de Împăratul Aurelian (circa 271)

În timpul prezenţei sale-n Dacia, Aurelian se încredinţase că ţara era, ce-i drept, pierdută pentru Imperiu, nu însă pentru populaţia „romanică” şi pentru limba latină. Probabil că, din oraşele de la munte şi din cele dunărene, care nu se înrădăcinaseră niciodată pe deplin şi care nu sunt pomenite decât în inscripţii şi niciodată în izvoarele orale, nu rămăsese nimic altceva decât cartiere ale legiunilor şi locuri de bâlci, ca nişte sate, pentru ţăranii băştinaşi şi ostaşii străini.

Trebuie să admitem cu siguranţă că unele foste municipia şi coloniae erau cu totul pustiite, de vreme ce chiar în veacul al XIV-lea în Italia, de altfel aşa de înfloritor populată, unde totuşi prăpădeau cetele de condottieri, necruţând nici măcar pământul ţărănesc, într-un oraş ca Piacenza, îndelungă vreme nu se găsesc decât trei locuitori şi pe piaţa principală buruienile cresc în aceeaşi îmbelşugată huzurire ca în pârloagă.

În capitala de fapt, Apulum, trebui Deciu, nenorocitul împărat, care mai târziu peri de mâna goţilor, să întemeieze o nouă colonie, şi această colonia nova comemorează cu faimă într-o inscripţie pe restitutorul provinciei. Cine avea însă bogăţie, sclavi, o poziţie neatârnată în provincie şi simţul unui fel de viaţă mai bun trăia într-o veşnică teamă sub ocrotirea soldaţilor în cetăţile şi lagărele încă trainice. Înlăuntrul ţării de multă vreme mai că nu se mai săpau în piatră mândre inscripţii romane. Un semn de moarte, când ne gândim cu ce drag scriau oamenii aceştia.

Biograful lui Aurelian mai spune, numai în slabă legătură cu paragraful în care e dată această ştire, şi următoarele, despre care savanţii moderni şi modernii politicieni ştiu să spună atâtea lucruri cu rost şi fără rost: „După ce împăratul văzuse că Iliricul era pustiit şi Moesia perdută, retrăgând armata şi locuitorii, el părăsi Dacia transdanubiană întocmită de Traian, pierzând nădejdea de a o mai putea păstra; mulţimea scoasă de acolo o aşeză în Moesia, şi provincia, care acum desparte amândouă Moesiile, o numi Dacia sa”. Aceasta înseamnă - orice altă lămurire nu corespunde dezvoltării fireşti a împrejurărilor - că, după ce Aurelian bătuse pe goţii, luthungii şi vandalii de pe ţărmul stâng al Dunării şi-i silise la o pace, prin care ei deveniră foederati şi se simţiră ca atare, el părăsi ţara cu soldaţii care serviseră mai înainte acolo şi evacua fortăreţele încă existente, devenite acum zadarnice.

Administraţia urmă legiunilor şi, împreună cu funcţionarii, care nu mai aveau nimic de făcut aici, părăsiră provincia toţi aceia care nu mai puteau locui pe primejdiosul pământ al Daciei decât sub ocrotirea vulturului imperial. Aceştia găsiră un adăpost în oraşele de pe ţărmul de miazăzi al fluviului; soldaţilor li se hotărâră noi garnizoane moesice şi funcţionarii slujiră de atunci încolo în nou-întemeiata Dacie a împăratului Aurelian.

Ţăranilor de pe câmpia întinsă, păstorilor de pe înălţimile munţilor, acestor tovarăşi sau rude ai noilor barbari toate acestea le erau absolut indiferente şi continuitatea elementului roman pe amândouă malurile Dunării - acum iarăşi un fluviu de graniţă - nu a fost stânjenită prin măsura lui Aurelian, care procura numai o recunoaştere oficială unor fapte de mult existente. Ca în Britania, aşa şi aici, înceată dar fericita operă de romanizare, care fusese urmărită timp de aproape trei veacuri, nu a fost zădărnicită prin simpla retragere a legiunilor.

E foarte cu putinţă ca în tratatele pe care Aurelian le încheie cu barbarii, să le fi încuviinţat aşezarea pe ţărmul părăsit al Dunării, şi ca goţii şi vandalii să fi primit colonizarea lor ca foederati. Prin deznădăjduita măsură a împăratului se restatornici de fapt liniştea la graniţa nou creată; căci la alegerea împăratului Tacit , când un consul semnala în Senat primejdia ameninţătoare a barbarilor, nu se făcu nici aluzie la goţii înşişi ca ameninţători. Dar aceşti duşmani ai lui Aurelian, care de altfel nu uitaseră drumul pe mare spre Asia, apărură din nou sub Probus, în a cărui persoană Roma câştigase un împărat-soldat, care străbătu fără odihnă graniţele atacate.

Probus înfrână pe germani mai ales prin colonizare, şi nici un stăpânitor roman nu a înmulţit ca dânsul populaţia imperiului prin adaus de barbari. Întregul neam al carpilor - numiţi acum după patria lor de la gurile Dunării „bastarni” - a fost primit în „Tracia”, departe de obişnuitele sale puncte de atac. Şi grupuri întregi de triburi gotice, gepizi şi greuthungi, luară în stăpânire pământ provincial în Dacia sau aiurea, prin deditio, după o înfrângere, sau pe temeiul unei amicitia, încheiate de bună voie. Şi cu toate acestea cetele de prădalnici, care nu voiau ogor de lucru şi despreţuiau munca de rob a ţăranului, continuară şi mai departe viaţa de care nu se mai puteau dezvăţa.

Totuşi o parte considerabilă din neamul goţilor şi vandalilor trecu, într-o patrie mai bună, la cultura romană, şi legături de familie între romani şi goţi se îndesiră tot mai mult; doar Aurelian dăduse de soţie pe o virgo regalis de neam gotic, o fiică de rege, viitorului anti-Caesar Bonosus, un deosebit beţiv, care semăna cu cei mai buni dintre germani, şi-i dăruise şi o zestre alcătuită din haine şi din monede de aur şi argint. Carus, urmaşul lui Probus, avu de susţinut războaie sarmatice în Panonia, cu vărsări mari de sânge, între barbarii năvălitori, şi mai în urmă o colonizare mai puternică de captivi.

Sub acest nume arhaic se înţeleg probabil vandalii, căci stăpânirea iazigilor trecuse de mult în aceste ţinuturi de pustă. Diocleţian dădu Imperiului o cingătoare de cetăţi, care trebuiau să împiedice măcar năvălirile. Din nenorocire însă nu ne sunt cunoscute relaţiile acestui împărat cu goţii şi neamurile înrudite cu ei; poziţia lor faţă de provincialii romani şi faţă de provincie rămâne pentru această epocă întreagă cufundată în întunerec. Pentru a răspândi puţină lumină asupra acestui interesant proces de prefacere, trebuie să venim tocmai la epoca lui Constantin.

Când bărbatul căruia-i era menit să dea Imperiului o organizare mai potrivită cu timpul, prin învoirea cu concurentul său Liciniu, cu care se luptase în Moesia superior şi Tracia în faţa barbarilor, luă pentru dânsul provinciile aşezate la răsăritul Iliricului, el găsi curând prilej să-şi poată cunoaşte vecinii neînfrânaţi. În deceniile trecute, goţii din stepă nu se clintiseră din pustia lor nemărginită, şi regele Rhausimodos - un Rhausimuth, al cărui nume aminteşte de Rhaus din epoca Antoninilor - îşi mână războinicii de la Don şi Meotică până la Dunăre, unde voiau să ia cu asalt un castel de origine diocleţiană, cu metereze de lemn pe vechi ziduri de piatră.

Dar nu izbutiră; la întoarcere Caesarul îi urmări şi-i învinse în „păduri”, probabil în hăţişurile rovinoase din Basarabia sudică, pe unde trebuiau să-şi ia drumul. După obiceiul stabilit acum, captivii au fost aşezaţi pe ţărmul roman. De altfel aceasta e şi tot ce a întreprins el împotriva goţilor, şi ceea ce se mai pomeneşte în izvoarele de mai târziu despre isprăvile sale împotriva „sarmaţilor” trebuie să se rapoarte în mare parte tot la aceasta, despre un pod pe Dunăre, a cărui amintire o aflăm ici şi colo la istorici mai puţin informaţi, nu s-a păstrat nici o urmă sigură, şi, dacă ţinem samă de împrejurările de atunci, mai că nu e admisibilă reconstituirea colosalei ruine traianice de la Turnu Severin sau durarea alteia la Celei, în Oltenia.

O recâştigare a Daciei ar fi fost un vis prea îndrăzneţ pentru foarte cumpătatul şi practicul împărat, de o politică reală, care nu slăvea deloc trecutul înmormântat: el nu ţinu în samă decât pe goţii din răsărit, din Scythia minor; numai aici avea el a face cu dânşii. S-ar putea oare aştepta la ceva de samă în această direcţie de la omul care era învinovăţit că prin stabilirea de garnizoane în interior ar fi slăbit paza la graniţă şi ar fi îngăduit astfel barbarilor intrarea liberă-n împărăţie? Nici măcar graniţa Dunării nu i se păru în stare de a fi apărată, şi restauratorul de la „civitas Tropaensium”, care pusese să i se înalţe în apropierea acesteia un sărăcăcios monument întru amintirea faptelor sale, e probabil acelaşi din a cărui poruncă se făcură valurile dobrogene la sud de actuala linie a drumului de fier.

Luptele dintre fraţi după moartea lui Constantin nu putură scăpa atenţiei barbarilor, în preajma cărora se desfăşurară adesea, şi, ca de obicei şi acum, pustiiri germanice coincid cu luptele pentru Coroana imperială. Constantin , care voia bucuros să treacă drept un al doilea Marc Aureliu, întâmpină în Panonia pe vandali, care, în rapoartele oficiale şi la copiatorul acestora, Ammianus Marcellinus, se numesc „quazi”, şi pe lângă ei o puternică populaţie, căreia i se dă vechiul nume, întârziat cu un veac, de sarmaţi, sunt acei cunoscuţi jefuitori, acoperiţi cu platoşe de corn „întocmai ca penele” - ca şi aliaţii romanilor împotriva dacilor de pe reliefurile Columnei lui Traian -, neobosiţi călăreţi cu lungi lănci. Locuiesc în colibe de lemn, se supun unui rege şi câtorva subreguli, şi ţin sclavi de altă origine, care se ridicară ca limigantes împotriva stăpânilor lor şi pe care au putut să-i constrângă.

Lângă ei, spre nord, în munţi, locuiesc „victohalii” - iar o denumire savantă - şi taifalii cei aşezaţi în spre Dacia, care dădură ajutor împăratului împotriva sarmaţilor neliberi răzvrătiţi. Din aceste bogate, dar cam fără legătură notiţe nu se poate trage decât o singură concluzie: anume că, tocmai pe timpul rătăcirilor gotice în acest ţinut dunărean, se alcătuise-n şesurile de miazănoapte ale Panoniei un popor propriu, amestecat, cuprinzând elemente slavice sau uralo-altaice şi care se deosebea bine de germani. Părăsindu-şi încă o dată lăcaşul impus, limiganţii veniră la hotar şi, cu strigătul lor de război, marha, scoaseră în faţa împăratului abia sosit un răcnet, cu care prilej cei ce în aparenţă cereau iertare prădară chiar sella regalis cu perna de aur; soldaţii abia putură scăpa pe împărătescul lor stăpân din mâinile sălbatecei gloate ce urla.

În sfârşit, acelaşi împărat, în unire cu fratele său Constans, câştigă o biruinţă împotriva goţilor latrunculi, şi din pustiitul Troesmis făcu iarăşi o fortăreaţă împotriva poftelor de pradă ale acestor supărători oaspeţi ai Dobrogii de astăzi. Prin străduinţele acestor stăpânitori, mai mult însă din pricina lâncezelii şi neînţelegerii lăuntrice, cum şi prin pierderea numeroaselor elemente care au fost răsărite până în cele mai depărtate colţuri ale Traciei, ce aproape ţin de Asia, goţii îşi pierduseră-n oarecare măsură temutul lor nume, şi ţara până la Hemus şi încă mult mai departe nu mai a fost teatrul expediţiilor lor războinice.

Pe vremea lui Constantin, ţinutul roman neo-dacic înflori ca nealtădată, şi Serdica, o capitală a Daciei mediterranea şi punctul cel mai însemnat din întregul ţinut, crescu până la o aşa înălţime, încât putea fi asemănat cu Constantinopolul, „Roma Nouă” a împăratului: un sobor creştinesc (343-344) îşi putu ţinea nestingherit consfătuirile în frumosul oraş balcanic. Din Dacia se trăgeau generali, care, ca Maximinus, îşi cuceriră o coroană, dibaci făuritori de intrigi, ca notariul Paulus Catena, Maximus din Sopiana, dintr-o familie de carpi romanizaţi, care câştigă o înaltă situaţie în stat şi se prăpădi în chip jalnic pe urma viţiilor sale - apariţii care dovedesc opera de romanizare dusă până la capăt, cu sau fără nuanţă elenică.

Se credea chiar că prin ultimele biruinţi şi foedera s-ar fi rezolvit definitiv chestia gotică, duşmanii de atâta vreme au fost socotiţi ca o gens amica, ca o ramură germanică aliată, ca şi francii. Când Valens întreprinse o nouă expediţie împotriva lor, la aceasta-l hotăra numai singură împrejurarea că ei acordaseră ajutor unui concurent al său, după ce acesta se prezentase ca moştenitor legitim al imperiului. Valens dovedi multă stăruinţă în pedepsirea goţilor, deşi ei cerură de mai multe ori iertare, pace şi obişnuitele commercia: campania ţinu 3 ani, în care timp se stabiliră cartiere de iarnă la Marcianopolis.

Odată fluviul e trecut - ca de obicei în luptele cu goţii - în partea de jos, la cetatea Daphne , a doua oară în apropiere de Noviodunum, un mic post de graniţă. În sfârşit, după ce se arseră în zădar sate, după ce se puse preţ pe capete de barbari şi se târâră în captivitate familii de duşmani, se mai oferi încă şi prilej pentru o luptă, şi căpetenia învinsă, „judele” Atanaric, veni pe o insulă de la gurile Dunării pentru a întări prin jurământ un nou tratat; încă o dată Dunărea a fost hotărâtă ca graniţă.

Barbarii au păzit cu cinste mai multă vreme acest tratat. Când ne gândim că goţii, odinioară nestăpâniţi, au lăsat să treacă peste ei expediţia de pustiire de doi ani a împăratului, fără să-şi amintească de vechea şi biruitoarea lor poftă de aventuri şi fără să încerce ceva pe mare împotriva agresorilor, atunci se explică şi această neobişnuită păstrare a tratatelor ca un semn neîndoielnic de slăbiciune şi ruinare lăuntrică.

Când sub Valentinian o „plebs” care-şi aduna recolta pe câmpurile panonice şi moesice a fost ucisă sau luată în captivitate de sălbaticele cete aţâţate şi când oraşele de acolo numai cu greu se putură pregăti de apărare, nu erau goţi acei care pricinuiau aceasta, cum ne face să gâcim chiar poziţia locului. Duşmanii, care se lăsară numai cu greu să fie respinşi chiar de către tânărul Teodosiu, un împărat al vremurilor viitoare, mai bune, se compuneau din vandali, care izbucniseră în răscoală prin uciderea unui rege al lor, şi din „sarmaţi” sau „limiganţi” liberi. Pe când această alianţă a barbarilor înspăimânta şi descuraja pe romani - împăratul Apusului se gândea să întreprindă o expediţie personală împotriva lor -, vecinii lor răsăriteni, „gotici”, păstrară o linişte impusă de nevoie.

Sfârşitul stăpânirii goţilor

Poate că încă de pe atunci triburile uralo-altaice, rămăşiţele puternicilor sciţi, scăpaseră de sub jugul germanic. Nu trebuie să ne gândim la o năvălire de huni din Asia: acest popor locuia de la început până la Marea Caspică, în ţinuturi care geograficeşte nu se pot despărţi în europene şi asiatice. Cu Balamir - circă această personalitate menţionată de Iordannes e istorică - li se născu mongolilor un conducător şi printr-însul hunii supuşi câştigară o biruinţă deplină asupra lui Hermanaric şi altor stăpânitori gotici, cărora, în ce priveşte puterea lor de rezistenţă, nu li-a adus mult folos atingerea cu romanii. Hermanaric, care comanda asupra goţilor răsăriteni, aşa-numiţii „greuthungi”, ce locuiau în multe şi bogate sate până la Don, se ucise pentru a scăpa de ruşine, iar urmaşul său încercă în zădar să se apere împotriva puterii principale a acestora cu cetele recrutate dintre alani şi huni.

Pe un mic fiu al acestui de-al doilea rege învins şi ucis îl aduseră câţiva principi din neamul său, din Basarabia, unde Atanaric, „judele thervingilor”, găsi o poziţie bună de apărat, în Bugeacul de mai târziu. Printr-o îndrăzneaţă trecere a râului în timpul nopţii, goţii care rezistau au fost alungaţi şi Atanaric trecu peste Prut, acolo unde între acest râu, Siret şi Dunăre un al doilea angulus oferi nenorociţilor barbari un loc de adăpost. Urmând cunoscutul exemplu al romanilor, Atanaric puse să se sape în cea mai mare grabă un mic vallum, a cărui urmă fiinţează încă şi astăzi, şi aici aşteptă el, cu frica în inimă, marea luptă hotărâtoare.

Partea cea mai mare a goţilor era însă prea demoralizată pentru a se gândi la o luptă. În cete dese veniră ei prin şesul muntenesc - ţara taifalilor, care se alipiră şi ei la fuga lor - la Dunăre, unde, rugind şi ameninţând, cerură comandanţilor romani trecerea. Împăratul, care purta război contra perşilor, li-o încuviinţă cu condiţia ca barbarii să treacă pe pământul Imperiului „goi”, adică fără arme. Administraţia imperială însă nu mai era în stare în veacul al IV-lea să îndeplinească întocmai o astfel de măsură, şi aşa goţii intrară cum le plăcu în înfloritoarea provincie moesică, pentru ca în curând să exercite până la Constantinopol vechiul lor meşteşug de jaf.

Necontenit se îndesară cetele la ţărmul, niciodată bine stăpânit, al Dunării, şi cei mai cunoscuţi şefi - afară de acei ce recunoscuseră stăpânirea hunică şi de Atanaric , care, fugind cu comorile sale în „Caucazul” carpatic, năvălise peste sarmaţi - veniră unul după altul în doritul şi mântuitorul rai al jafului: greuthungi, thervingi şi taifali, oaspeţi germanici ai stepei, fără deosebire de grupare şi de credinţă, împăratul trebui să apară în cele din urmă pe scena de groază: a fost cu desăvârşire bătut, ucis şi ars lângă Adrianopol. Părea că România răsăriteană are să se prefacă într-o Gotia.

Check Also

Douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei în România

Noul guvern, pregătind alegerile, înăbuşi, în primăvară, acea serioasă mişcare ţărănească, pe baza formulei de …

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …

Clasele sociale din Dacia romană

Societatea din Dacia romană este împărţită în clase antagoniste. Clasele fundamentale sunt cele proprii orânduirii …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …