Proverb

Proverbul este o specie folclorică exprimând, adeseori metaforic şi uneori rimat, într-o propoziţie sau într-o frază, un adevăr cu valabilitate generală, impus prin tradiţie. Denumirea speciei este de provenienţă cultă (din latinescul proverbium şi francezul proverbe) şi a înlocuit mai vechiul parimie, de origine neogrecească. În popor se folosesc termenii cuvânt, pildă, vorbă, zicală şi zicătoare.

Izvorât dintr-o experienţă colectivă îndelungată, proverbul a circulat la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri. Pătrunzând foarte devreme în scris, s-a confundat cu maximele, sentinţele, pildele filosofilor şi scriitorilor din Antichitate, a fost difuzat prin texte juridice, religioase şi cărţi populare. Şi-a păstrat, totuşi, o existenţă folclorică proprie.

Odată intrate în circuitul oral, proverbele presupuse a fi de origine cultă au devenit anonime, nedeosebindu-se de creaţiile moştenite prin tradiţie. În legătură cu geneza speciei, se poate stabili o clasificare: proverbe universale, aflate în patrimoniul folcloric al tuturor popoarelor din cele mai vechi timpuri, proverbe împrumutate fie pe cale orală, fie prin scris, proverbe locale, sintetizând experienţa şi situaţii specifice din viaţa unui popor. Ultimele pot fi, după conţinut, istorice, religioase, mitologice, reflectând evoluţia istorică, socială şi filosofică a poporului respectiv.

Altă clasificare ţine seama de forma artistică a acestor creaţii populare: metaforice (sau alegorice) şi nemetaforice, în proză sau în versuri. Din punct de vedere gramatical, proverbele sunt propriu-zise - cele ce apar sub forma unei propoziţii enunţiative, afirmative sau negative, care exprimă în mod direct o judecată completă - şi imperative, sub forma unor propoziţii imperative, afirmative sau negative, care prin conţinutul lor implică ideea de bine şi impun un sfat, un îndemn. Derivate din proverbele propriu-zise sunt proverbe exclamative şi proverbe dialogate.

Tematica relevă cele mai variate aspecte ale existenţei umane, proverbul fiind, în ansamblu, expresia unei filosofii de viaţă, în care conţinutul etic se îmbină cu cel social-istoric şi cu poveţele practice. Creat într-un anumit moment istoric, proverbul are un sens iniţial, care exprimă ideea de la care se pleacă. Cu cât această idee este mai generală, cu atât pot apărea semnificaţii mai numeroase, în contexte particulare, dar subordonându-se sensului primar.

Proverbele universale au un caracter general valabil („Corb la corb nu-şi scoate ochii”, „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti”, „Câinele care latră nu muşcă”, „Unde nu-i cap, vai de picioare”, „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”), pe când cele locale, istorice, îmbrăţişează o arie mai restrânsă („Vodă da şi Hâncu ba”, „Turcul te bate, turcul te judecă”). Numeroase sunt aspectele negative selectate, faţă de care proverbele dezvăluie o atitudine cu tendinţe explicit educative („Lupul păru-şi schimbă, dar năravul ba”).

Multe proverbe care conţin norme de conduită raportate la condiţiile de viaţă din diferite epoci exprimă concepţii contradictorii („Aurul deschide raiul”, dar „Mai bine sărac şi curat, decât bogat şi pătat”). În centrul atenţiei stă omul cu calităţile şi mai ales cu defectele sale; de aici, un mare număr de proverbe satirice („După război mulţi viteji s-arată”, „Popa mănâncă şi de pe viu şi de pe mort”). Spre deosebire de zicătoare (care se constituie ca expresie figurată fără o existenţă independentă şi nu exprimă o concluzie, ci doar o sugerează), cu care este înrudit, proverbul are un conţinut bine determinat, exprimând o judecată completă şi o concluzie. Prin conţinut se apropie de maximă, dar se deosebeşte de aceasta prin alcătuirea lui metaforică.

Proverbele se exprimă prin propoziţii sau prin fraze întregi, concise, uneori eliptice, cu o accentuată stereotipie sintactică. Pentru a-i spori valoarea, se folosesc comparaţii, metafore, alegorii şi uneori elemente de versificaţie, ritm sau rimă. Chiar în cazul proverbelor metaforice, plasticitatea se realizează printr-o anume simetrie a frazei, prin concizia şi selecţia termenilor („Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”). Intonaţia şi accentul sunt folosite pentru relevarea sensului. Un procedeu care subliniază atitudinea selectivă pe care specia o implică este exagerarea („Femeia îl scoate dator şi pe dracu”). Caracteristice sunt posibilitatea aplicării la situaţii practic nelimitate ca număr şi îmbinarea mai multor sensuri, uneori contradictorii.

În circulaţia orală proverbul dobândeşte un mare număr de variante, prin adaos sau prin eliminare, prin nuanţări diferite în raport cu semnificaţia de bază sau prin substituiri. Cu toate acestea, dintre speciile folclorice, proverbul este cel mai apropiat de literatura cultă. În scris, a circulat, la noi, prin intermediul cărţilor populare (Albinuşa, Archirie şi Anadan), al diferitelor manuscrise şi al operelor marilor cronicari din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Îndemnuri la culegerea „vorbelor cu tâlc” vin îndeosebi din Transilvania, de la Dimitrie Ţichindeal, Timotei Cipariu etc.

Prin 1845 vornicul Iordache Golescu întocmeşte o culegere intitulată Pilde, povăţuiri i cuvinte adăvărate şi poveşti. Culegeri propriu-zise sunt cele ale lui Anton Pann, I.C. Hinţescu şi Petre Ispirescu, iar cea mai importantă colecţie o publică Iuliu A. Zanne. Proverbele se întâlnesc în literatura cultă, la începutul veacului al XIX-lea, în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, dar mai ales în a doua jumătate a secolului ele colorează poveştile, povestirile şi amintirile lui Ion Creangă.

Check Also

Basm

Basmul este o specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele …

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …