Protocronism

Încă de pe la sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea, ideea de protocronism plutea în atmosfera dezbaterilor culturale româneşti. Termenul care va desemna orientarea, ce se va contura din ce în ce mai limpede, avea să fie însă propus de Edgar Papu, chiar în titlul unui articol publicat în revista „Secolul 20” în 1974. Acelaşi autor va fi, peste câţiva ani, şi teoreticianul en titre al noului concept, precum şi cel dintâi aplicator al metodologiei sale, de-a lungul unui întreg volum, apărut în 1977, sub un nume simplu şi neutru, Din clasicii noştri. În realitate, acesta a avut efectul unui adevărat detonator, căci a declanşat în lumea literară românească una dintre polemicele cele mai răsunătoare şi mai îndelungate ale epocii postbelice.

Începând prin a semnala cu probitate o seamă de manifestări şi elemente precursoare, Edgar Papu nu îşi revendică decât meritul de a fi „botezat” o tendinţă mai generală, cum i se părea la acea dată, şi care se afirma cu o vigoare tot mai evidentă. Exegetul nu ascunde faptul că noţiunea, împreună cu vocabula folosită, fusese din capul locului „gândită în opoziţie cu ideea sincronismului, adică a năzuinţei ce alimentează o conştiinţă retardatară”. Nu numai că scriitorii şi, în genere, oamenii de cultură români nu ar fi fost întotdeauna îndatoraţi unor surse străine, cu precădere occidentale, dar nu o dată în decursul vremii ei ar fi intuit şi pus în operă, cu mult înaintea acestora, atitudini şi tehnici de creaţie, rămase neomologate în context internaţional, prin handicapul unei limbi de circulaţie limitată, precum şi a unei culturi prea puţin cunoscute şi mai ales nerecunoscute.

Cercetătorilor trecutului nostru literar le-ar reveni obligaţia urgentă de a aduce la lumină anticipaţiile sau priorităţile româneşti şi de a le argumenta într-un cadru comparatist corespunzător. Edgar Papu se oferă să le deschidă drum prin cele paisprezece studii consacrate în cartea sa lui Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mateiu I. Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. În pofida excelenţei exegetice, a mult apreciatului său spirit analitic, de reală fineţe, concluziile la care ajunge exegetul sunt mai mult decât îndoielnice.

A vedea în Neagoe Basarab un precursor al barocului, hombre secreto, cu un veac înaintea lui Baltasar Gracian, în Cantemir un antecesor al romantismului european şi un pesimist mai radical decât Eminescu, a susţine că Negruzzi îl anticipează pe Gustave Flaubert pe linia realismului integral, că Alecsandri prefigurează fie şi numai cu câţiva ani impresionismul, că Mateiu I. Caragiale îl depăşeşte pe Flaubert în materie de perfecţionism creator, fiind „poate cel mai laborios prozator din istoria literară a lumii” şi anunţând prin Craii de Curtea-Veche romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, a-l decreta pe Camil Petrescu „un mare precursor pe plan universal”, concurent al lui William Faulkner şi înaintaş al unor Michel Butor, Nathalie Sarraute sau Umberto Eco, făcând din Patul lui Procust „cu anticipaţie o opera aperta şi, în acelaşi timp, primul exemplu cunoscut de nouveau roman”, toate aceste alegaţii şi tentative exegetice atât de neaşteptate prin caracterul lor insolit suferă, cel puţin prin forma lor, de o vădită înclinaţie spre exagerare tipologică şi axiologică, adeseori pe un ton hiperbolic mai curând penibil, căruia nu i s-ar putea contesta bunele intenţii, ci necesara prudenţă şi relativitate a spiritului ştiinţific. Apoi - cum avea să i se obiecteze lui Edgar Papu mai târziu - chiar dacă toate aceste aspecte invocate ar fi într-adevăr nişte anticipaţii indiscutabile, ele nu au avut efectul scontat în peisajul culturii europene în momentul producerii lor.

O restabilire postfactum se izbeşte pe de altă parte de specificul inalienabil al artei, întrucât, dacă în ştiinţă sau în filosofie prioritatea unei descoperiri sau a unei idei este categorică şi constrângătoare, în creaţia estetică ceea ce complică situaţia unei eventuale anticipaţii este, fără îndoială, originalitatea de ansamblu a unei opere, componentă ireductibilă a înseşi valorii sale. Întrucât, în ultimă instanţă, în artă ceea ce contează şi se impune definitiv este prioritatea valorii şi nu valoarea priorităţii.

Numeroasele discuţii care au urmat apariţiei cărţii lui Edgar Papu au adus importante clarificări, parte din ele admise chiar de autor, care a renunţat a mai situa conceptul său în opoziţie cu sincronismul şi a început să sublinieze, dimpotrivă, caracterul de complementaritate: „Fenomenul sincronismului este valabil la noi, dar a fost considerat a fi singurul. Pe lângă el mai există însă şi celălalt fenomen, al protocronismului, de care mă ocup în cartea mea”. Iar exegetul îşi va continua preocuparea în altă lucrare, publicată în 1983 şi intitulată Motive literare româneşti.

Aplombul revendicativ apare aici diminuat în beneficiul analizelor, întotdeauna punctul forte al autorului. Accentul cade acum pe specificul românesc, corelat însă cu ambianţa zonei noastre geografice şi spirituale, în care circulă anume note distincte, sau stenoterme - cuvânt împrumutat de la Simion Mehedinţi, prin raportare la cele de circulaţie generală - sau euriterme. Consecinţele cele mai notabile ale cercetărilor lui Edgar Papu au fost dezbaterea de idei în jurul conceptului protocronism şi, pe de altă parte, metamorfoza acestuia în anii deceniului al nouălea.

Impactul cu totul neobişnuit al întregului fenomen se explică, indubitabil, prin promovarea de către regimul comunist, după 1964-1965, a unei politici de aşa-zisă independenţă naţională, care a recurs la exaltarea pompieristică şi, în fond, ipocrită a sentimentului patriotic şi la exploatarea abilă a unei întregi mitologii etnoculturale. A fost ceea ce s-a numit naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, o ideologie diversionistă care a servit de minune unei alte diversiuni, rezultată prin deturnarea intenţiei genuine aflate într-o ipoteză de exegeză literară. Discuţia a trecut uşor la un moment dat într-un teren pragmatic şi conjunctural, transformând protocronismul într-un „argument” al închiderii şi autosuficienţei culturale, o evoluţie împotriva căreia orice efort al părintelui ideii a devenit inoperant.

Plasându-se tot în perspectiva culturală, adepţii şi discipolii protocronismului au operat însă cu indecenţă şi oportunism transferul conceptului din planul său propriu în unul total inadecvat, dar foarte favorabil satisfacerii unor interese nu numai „de partid şi de stat”, dar şi de grup cultural, într-o luptă pentru putere, care a marcat profund lumea literară românească din ultimul deceniu de viaţă al regimului comunist. Printre cei mai fervenţi promotori ai diversionismului protocronist s-au numărat Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu şi grupul din jurul revistei „Săptămâna”, în frunte cu Eugen Barbu.

Din punct de vedere teoretic, aceştia nu au adus nici o contribuţie mai substanţială faţă de maestrul lor, prezenţa făcându-li-se simţită mai ales în întreţinerea polemicii contra adversarilor şi chiar a scepticilor, iar pe de altă parte în confiscarea ideii protocroniste pentru a o abate de la sensul ei strict literar spre funcţia, deloc inavuabilă, de instrument în serviciul ideologiei şi politicii naţional-comuniste, care se identificau în aşa-zisa „epocă de aur” cu aportul lui Ceauşescu.

Agitaţia întreţinută insistent de aceştia a făcut posibilă apariţia şi proliferarea altor forme de exces tradiţionalist şi de grandomanie autohtonizantă, din rândul cărora cea mai cunoscută, larg răspândită în zona studiilor istorice fidele doctrinei oficiale, a fost moda „tracomaniei”, numită astfel încă demult de Şerban Cioculescu, întrucât originea ei era destul de veche, putându-se fixa cel puţin în Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu.

Dovediţi primii în multe planuri ale creaţiei culturale, românii ar fi fost deopotrivă precursori în numeroase iniţiative istorice, iar strămoşii noştri primordiali, dacii, i-ar fi devansat pe cuceritorii lor romani prin limbă şi vechime etnică. Oricât de mult sunt socotite compromise prin esenţa şi mai cu seamă prin derapajele extraliterare deplorabile, ideile protocronismului au supravieţuit, vitalitatea lor fiind legată de preeminenţa sentimentului legitim naţional, dar în primul rând a orgoliului disproporţionat pe care acest sentiment îl generează într-o mentalitate vernaculară, insuficient adaptată la normele şi exigenţele lumii moderne.