Protectoratul religios şi identitatea culturală în spaţiul românesc. Statul, Biserica şi diaspora

Organizarea bisericească

Experienţa generală a creştinismului arată că organizarea ierarhică s-a impus peste tot numai cu sprijinul unor autorităţi politice. La începutul Evului Mediu în spaţiul românesc lipseau structuri politice capabile să sprijine organizarea Bisericii. Elementul original al creştinismului medieval timpuriu în spaţiul românesc a fost absenţa unor structuri ierarhice proprii. Creştinarea în spaţiul românesc s-a realizat precumpănitor pe cale naturală, de la om la om, pornind de la categoriile de jos, într-un proces care a durat mai multe secole.

Din acest punct de vedere românii se deosebesc de toţi vecinii, care s-au creştinat, la termene precise, sub influenţa conducătorilor. Absenţa unei ierarhii canonice care să vegheze la rigoarea respectării riturilor şi doctrinei oficiale a Bisericii a permis o mare diversitate a practicilor religioase. Consemnările misionarului franciscan Bartolomeo din Alverna, vicar al Bosniei în secolul al XIV-lea, atestă faptul că până la organizarea mitropoliei Ţării Româneşti, interpretările locale ale creştinismului au predominat asupra celor canonice.

Viaţa bisericească cunoaşte prefaceri importante odată cu o mai bună organizare politică a spaţiului românesc. Restabilirea stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al X-lea, a fost însoţită de revenirea la o organizare ierarhică în această zonă. Principalul centru religios funcţiona la Durostorum (Silistra), mai întâi ca episcopie, apoi ca mitropolie, din a doua jumătate a secolului al XI-lea.

În secolele XIII-XIV este atestată mitropolia cu reşedinţa la Vicina (Isaccea), probabil o continuatoare a episcopiei de la Dinogeţia-Garvăn, din secolele X-XII. Ierarhii Vicinei erau de neam greci, fiind sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol. Odată cu cucerirea maghiară în Transilvania, în prima jumătate a secolului al XI-lea a fost întemeiată episcopia catolică de la Cenad, urmată apoi de episcopiile de la Oradea şi Alba Iulia.

Catolicism şi ortodoxism

Secolele XIII-XIV au reprezentat noi paşi în organizarea bisericească a spaţiului românesc şi, totodată, în cooperarea strânsă dintre factorii de putere politică şi ierarhia religioasă. Regalitatea maghiară a considerat extinderea ariei de cuprindere a catolicismului ca o componentă a expansiunii generale a regatului. În această linie politică generală se înscrie crearea Episcopiei cumanilor în zona Carpaţilor de curbură (1227-1241), a Episcopiei Milcoviei. Un caz deosebit îl reprezintă episcopia catolică de la Siret, întemeiată în 1370 la iniţiativa lui Laţcu, care spera ca printr-o legătură directă cu papalitatea să evite politica expansionistă a regelui Ungariei.

Pe de altă parte, state care se opuneau expansionismului maghiar (Taratul Româno-Bulgar, în secolul al XIII-lea, Tara Românească şi Moldova în secolul al XIV-lea) au căutat să sprijine ortodoxia ca formă religioasă de rezistenţă antimaghiară. În această politică se înscrie întemeierea Mitropoliilor ortodoxe ale Ţării Româneşti în 1359, în timpul lui Nicolae Alexandru şi Moldovei în 1387, în timpul lui Petru Muşat.

Biserica celor două state româneşti, puternic sprijinită de domnia centralizatoare, şi-a întărit poziţia şi influenţa după integrarea în spaţiul controlat de Patriarhia de la Constantinopol (Mitropolia Ţării Româneşti în 1359, iar Mitropolia Moldovei în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun). Biserica a sprijinit la rândul ei domnia, fiind un factor de unitate şi stabilitate.

Sistemul monahismului de la muntele Athos a cuprins şi spaţiul românesc. Călugărul Nicodim, de origine greco-sârbă, a întemeiat mănăstirile Vodiţa şi Tismana exact în regiunile cele mai periclitate de misionarismul catolic. Ulterior mănăstirile s-au răspândit în întreg spaţiul românesc extracarpatic. Odată cu integrarea Ţărilor Române în aria spiritualităţii bizantine domnia şi-a asumat o funcţie protectoare în raport cu centrele mănăstireşti de la Muntele Athos şi din întregul Răsărit ortodox.

În etapele de stabilitate politică domnia a desfăşurat o activitate intensă de sprijinire a Bisericii Ortodoxe, care îi conferea legitimitate. Acest sprijin s-a manifestat prin înălţarea de lăcaşuri bisericeşti şi mănăstireşti şi prin înzestrarea lor cu domenii, obiecte de cult şi cărţi bisericeşti. În activitatea de ctitorire a lăcaşurilor religioase cele mai mari realizări le-au avut domnitorii Ştefan cel Mare şi Matei Basarab.

Biserica Ortodoxă, dominantă în Ţara Românească şi Moldova, s-a aflat în permanent conflict şi confruntare cu Biserica Catolică, ai cărei aderenţi erau, în spaţiul românesc, în majoritate de origine maghiară sau germană. Aceştia erau suficient de numeroşi pentru a justifica înfiinţarea unor scaune episcopale catolice: la Severin şi la Argeş, în Ţara Românească, la Şiret şi apoi la Baia, în Moldova.

Biserica ortodoxă din Tara Românească şi Moldova si-a extins activitatea şi dincolo de hotarele celor două ţări. La sfârşitul secolului al XIV-lea mitropoliţii Ţării Româneşti au fost investiţi de Patriarhia de la Constantinopol cu funcţia de „exarhi ai plaiurilor”, titlu ce le conferea autoritatea spirituală asupra populaţiei ortodoxe din Regatul ungar.

Prozelitismul catolic s-a manifestat în spaţiul românesc, îndeosebi atunci când unirea dintre cele două biserici redevenea actuală. Biserica bizantină a acceptat unirea cu Roma, realizată prin Conciliul de la Florenţa din 1439. Unirea de la Florenţa, care avea printre obiective şi oprirea ofensivei Islamului, s-a dovedit ineficientă, mai ales în urma înfrângerii cruciadei de la Varna din 1444. Politica de cruciadă promovată de voievozii români în secolele XIV-XVI se înscrie în eforturile bisericii creştine de a stăvili expansiunea Islamului în Europa.

Rolul Bisericii în păstrarea identităţii culturale

În secolul al XVI-lea Reforma religioasă declanşată în Occident a pătruns şi în Ţările Române. În Transilvania ea s-a bucurat de succes, mai ales în mediul săsesc (luteranismul) şi în cel maghiar (calvinismul) şi într-o mică măsură unitarianismul. Dieta din 1572 a proclamat toleranţa religioasă şi a recunoscut catolicismul, luteranismul, calvinismul şi unitarianismul ca religii recepte ale Principatului, în timp ce ortodoxia a fost lăsată într-un statut de inferioritate.

În Moldova şi Tara Românească luteranismul a câştigat aderenţi în număr redus în rândul populaţiei urbane, unde coloniştii de origine germană aveau o pondere semnificativă. Biserica ortodoxă a reuşit să-şi conserve preponderenţa în Ţara Românească şi Moldova şi influenţa asupra majorităţii românilor din Transilvania. Încercarea Reformei de a impune limba română în biserică în secolul al XVI-lea nu a avut succesul scontat. În schimb s-a creat un curent de traducere în limba română a textelor sacre, dintre care multe au fost multiplicate la tipar şi a pregătit marea operă de românizare a scrisului din secolul următor.

Secolul al XVII-lea se remarcă prin afirmarea limbii române în biserică şi în scriere, cât şi prin tendinţele de laicizare a culturii. Se înfiinţează Academiile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi şi se intensifică contactele cu mediile culturale europene. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania a intrat sub stăpânire habsburgică. Autorităţile au trecut la distrugerea bisericilor ortodoxe din Transilvania, iar o parte a clerului ortodox din Transilvania a fost obligat să accepte unirea cu Biserica Romei. Clericii uniţi aveau posibilitatea să se racordeze la filierele formative ale Bisericii Catolice de la Viena şi Roma. Astfel cei mai de seamă exponenţi ai Şcolii Ardelene au fost clerici uniţi, care au urmat cursurile şcolilor din Apus.

Unirea a creat un cadru prielnic pentru afirmarea politică şi culturală a românilor, contribuind în acelaşi timp la procesul de occidentalizare în spaţiul românesc. Prin unire s-a manifestat conştiinţa de sine a românilor, în prelungirea unei evoluţii ce coboară în timp în Evul Mediu. Efectele au fost atât politice cât şi culturale, contribuind la afirmarea naţiunii în secolul al XVIII-lea.

Unirea şi făuritorii ei au oferit embrionul programului emancipării politice cuprins în actele unirii şi oglindit în a doua Diplomă Leopoldină din 1701. Aceste deziderate contraveneau organizării constituţionale din 1691, ceea ce a dus la neaplicarea ei în punctele esenţiale, ca urmare a opoziţiei „naţiunilor” privilegiate. Ambele biserici - ortodoxă şi greco-catolică - şi-au adus contribuţia la promovarea identităţii culturale şi la apărarea drepturilor politice ale românilor indiferent de confesiune.

Secolul luminilor în Ţara Românească şi Moldova, situat în prelungirea umanismului românesc, dezvoltă în instituţiile de cultură o viaţă intelectuală laică, propulsată de reformismul fanariot. Cultura română se integrează în cultura europeană şi favorizează afirmarea identităţii naţionale la nivelul elitelor, transferată treptat în societate de cultura iluministă. Tot în secolul al XVIII-lea, ca urmare a măsurilor adoptate în spiritul despotismului luminat, Biserica Ortodoxă a obţinut statutul de biserică legală.

În secolul al XIX-lea, după Unirea Principatelor, prin decretul promulgat de Al. I. Cuza în 1864, se prevede autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, nemulţumită de adoptarea Legii pentru secularizarea a averilor mănăstireşti închinate Locurilor Sfinte, recunoaşte autocefalia abia în anul 1885, după ce România a devenit stat independent. În secolul al XX-lea a crescut prestigiul Bisericii Ortodoxe Române prin ridicarea acesteia la rangul de Patriarhie, patriarh fiind Miron Cristea (1925-1939), urmat de Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpaşu (1986-2007) şi Daniel Ciobotea (din 2007).

Diaspora ortodoxă

Biserica Ortodoxă Română a înfiinţat pentru românii din străinătate două arhiepiscopii: Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală cu sediul la Paris şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în Statele Unite şi Canada cu sediul la Detroit. Au fost înfiinţate parohii româneşti în America de Sud (Argentina, Brazilia), Australia şi Noua Zeelandă.

Mai funcţionează şi Vicariatul ortodox român din Iugoslavia cu sediul la Vârşeţ dependent de Mitropolia Banatului şi Vicariatul ortodox român din Ungaria cu sediul la Gyula, dependent de episcopia Aradului. Pentru cetăţenii români catolici şi protestanţi din străinătate s-au înfiinţat parohii, mai ales în America de Nord şi Europa Occidentală, care menţin legătura cu Bisericile corespondente din România.

Check Also

Mediile culturale româneşti în perioada interbelică

O politică de unificare în domeniul culturii Principiile şi temeliile pe care s-a înălţat România …

Limba slavă – limbă a culturii feudale româneşti

Strâns legată de începuturile organizării bisericeşti sub egida taratului bulgar este şi introducerea limbii slave …

Cultura ceramicii liniare

Tot dintre culturile vechi neolitice identificate pe teritoriul României, aproape exclusiv în urma cercetărilor intense …

Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie – spune Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …