Proletcultism

Proletcultism este un termen utilizat în critica şi istoria literară (ca şi în critica de artă), cu referire la perioada dintre anii 1948 şi 1960, când „generaţia Labiş” se emancipa, într-un context de relativă relaxare politică, de rigorile dogmatice. Această uzitare este, de fapt, abuzivă.

Proletcultismul înţeles ca formulă a politicilor culturale şi a literaturii din deceniile al cincilea - al şaptelea ale secolului al XX-lea - reprezintă resemantizarea prin extensie a unui concept importat din spaţiul sovietic; ea depăşeşte cu mult intervalul în care cuvântul reflectă o realitate din câmpul cultural: anii 1945-1948 sau, ţinând cont de anticipări şi remanente, 1944-1951, de atunci încolo urmând a se instaura „literatura realismului socialist”. Termenul de origine este vocabula rusească „proletkult”, abreviere a sintagmei „proletarskaia kultura”, care s-a crezut, chiar printre zelatorii sinceri ai literaturii angajate, a denumi modalitatea literară cea mai adecvată într-o „dictatură a proletariatului”, cum se definea regimul politic al momentului.

În realitate, proletcultismul nu mai era, de la începutul anilor ’30, o noţiune agreată de partidul comunist sovietic şi destul de repede va fi combătut prin directivă oficială şi în România, într-o „campanie de luptă” în stilul obişnuit al activismului de partid. Proletarskaia Kultura fusese, în primul deceniu şi jumătate al Rusiei Sovietice (1917-1932), o organizaţie de descendenţă avangardistă (cu tangenţe programatice şi stilistice futuriste), care îşi propunea demolarea ideologiei burgheze, printr-o propagandă radicală de stânga, însă refractară disciplinei de partid, ceea ce aduce reprobarea drastică, de către V.I. Lenin însuşi, la Congresul Proletkultului din ianuarie 1920, urmată de ieşirea treptată a mişcării din prim-plan. Adept al empiriomonismului, inspirat de Emst Mach şi Richard Avenarius, ideologul principal al mişcării era A.A. Bogdanov.

În reviste precum „Kuzniţa” sau „Na postu”, Proletkult milita pentru o cultură de mase, înţeleasă ca început absolut al unei ere spirituale noi, autonomă şi autarhică, internaţionalist proletară, un timp al triumfului tehnic - utilajele şi maşinile devin, alături de chipul monumentalizat al muncitorului, o emblemă a noii poezii - în care legatul trecutului e abolit cu desăvârşire. Răspunsul la „nihilismul” retrospectiv şi la neangajarea partinică a Proletkultului s-a bazat pe teza leninistă - din celebrul articol Organizaţia de partid şi literatura de partid - a „celor două culturi”, burgheză şi proletară, cu corolarele „valorificării critice a moştenirii culturale” şi, în planul actualităţii, al „literaturii de partid”, ambele deopotrivă controlate de „spiritul de partid”.

La noi, în primii ani ai literaturii dirijate, s-au manifestat două fenomene raportabile la proletcultism, adaptat între timp sarcinilor trasate literaturii de V.I. Lenin, I.V. Stalin şi, mai târziu, de A.A. Jdanov. Cel dintâi a fost proliferarea poematizărilor diluviale, simplist grandilocvente, cu oralitate ostentativ accesibilă; în vers liber, patetic, cadenţat, după modelul lui Vladimir Maiakovski (familiar proletcultiştilor sovietici), erau hiperbolizaţi proletarii cu salopetă, şapcă şi pumnul ridicat dârz, se celebra maşinismul şi noul decor citadin, saturat de drapele şi lozinci; în anii ’45-’46 a fost lansat şi un concept care e „varianta românească a proletcultismului” (Ana Selejan): „cultura pentru mase” sau „cultura cu sens unic”, pregătind trecerea spre realismul socialist.

Al doilea fenomen raportabil la proletcultism a fost ofensiva demolatoare asupra valorilor literaturii naţionale, prin vasta acţiune de interzicere şi epurare a fondurilor de carte şi de eliminare din viaţa literară a „exponenţilor literaturii burgheze” în viaţă, între care aproape toate numele mari ale scriitorimii interbelice: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, Ion Barbu etc.

La începutul deceniului al şaselea, o consfătuire organizată în ianuarie 1951 la Uniunea Scriitorilor denunţa proletcultismul ca „trogloditism”; în primăvara aceluiaşi an, o plenară a Uniunii Scriitorilor, consacrată problemelor poeziei, va declanşa o campanie oficială de „luptă” cu proletcultismul şi „reminiscenţele” lui, identificate în lozincile versificate festivist, în „idilism”, „didacticism” şi „schematism” şi mai ales în „neglijarea meşteşugului” - prin care era vizată libertatea formală, simptom neliniştitor de anarhism pe frontul propagandei.

Definiţiile acestor pretinse maladii artistice fiind laxe, era perfect posibil ca, sub pretextul combaterii lor, să se interzică apariţia oricărei lucrări ce nu convenea întru totul diriguitorilor activităţii culturale. Se practica o cenzură mai straşnică decât cea a Bisericii în Evul Mediu. Orice gratuitate sau inovaţie de limbaj, orice expresie necanonică risca să fie penalizată - nu doar publicistic - ca infracţiune de violare a accesibilităţii şi implicit ca mod al dispreţului faţă de oamenii muncii, prin sfidarea puterii lor de înţelegere. Tot ceea ce, în proză şi teatru, ieşea din şabloanele propagandei de partid se expunea stigmatizării, ca abatere, fie „naturalistă”, fie „idilică”, fie „negativistă”, fie „obiectivă”, de la tipic, de la ceea ce trebuia să fie „semnificativ” din punct de vedere ideologic.

Un articol de direcţie, publicat în „Almanahul literar” de George Munteanu, descria astfel culpele raportabile la proletcultism: „Formalismul, schematismul, idilismul - aceste piedici în calea dezvoltării poeziei noastre - îşi au rădăcinile nu numai în necunoaşterea realităţilor actuale, ci şi în subaprecierea tacită de către anumiţi poeţi a câştigurilor realizate în materie de creaţie de poeţii clasici. Deşi, datorită îndrumării înţelepte a partidului, bazate pe experienţa sovietică, la noi nu şi-au putut găsi loc manifestări nihiliste deschise faţă de zestrea culturală valabilă a trecutului, de felul celor de la Proletkult şi RAPP, din anii formării culturii URSS, în practica de creaţie a unor poeţi - mai ales a unora dintre cei tineri - este vizibilă totuşi o anumită atitudine care trădează mentalitatea proletcultistă. Asemenea poeţi dispreţuiesc studiul, nu-s exigenţi faţă de lucrările lor, ignoră nepăsători culmile atinse de arta omenirii în dezvoltarea ei milenară, crezând că-şi pot rezolva sarcinile versificând lozinci”.

Printre cei acuzaţi de asemenea erori se numărau Dan Deşliu, Ion Brad, Aurel Rău, care s-ar fi situat pe „linia minimei rezistenţe” în materie de „măiestrie”; existau şi exemple pozitive: Nina Cassian, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu. Încălcarea unor convenţii artistice, fie şi perimate, spargerea unor tipare atrăgea blamul organelor de îndrumare şi control, nu doar fiindcă putea face comunicarea mai greu accesibilă oamenilor simpli, ci şi pentru că inovaţiile învederau o dorinţă de vedetism, expresie a individualismului burghez, şi, mai mult decât atât, deveneau susceptibile de a tenta sincronizarea producţiei de artă româneşti cu modele occidentale „perverse”, „decadente”.

Fixată în aceşti parametri, pretinsa „luptă” împotriva proletcultismului nu putea decât să genereze proletcultismul. De fapt, astfel de campanii erau un mod de a substitui un canon tematic şi discursiv care ieşise din priorităţile propagandei partidului cu noua ficţiune referitoare la „realităţile vieţii noi”, fizionomia de clasă a oamenilor, sentimentele îngăduite a se exprima, imaginea asupra trecutului.

Astfel, alt articol de răsunet în epocă, Împotriva manifestărilor proletcultiste în literatură, semnat de Mihai Gafiţa în „Viaţa românească” din 1951, având drept scop să „denunţe” „manifestările” proletcultismului în poezie, dar şi în „valorificarea” trecutului cultural şi istoric pornea de la exigenţele legate de „chipul omului nou”: „Plenara a constatat că nu întotdeauna chipul acestui om reiese cu claritate din operele artistice, că nu e întotdeauna mobilizator, convingător”.

Înlocuind „zugrăvirea” complexităţii sufleteşti a muncitorilor prin „cântarea muncii, maşinilor, abstracţiilor proletare”, adepţii proletcultismului comiteau una din marile „devieri” de la realismul imediat, la fel de imputabilă ca „devierile” privind moştenirea culturală: „În numeroase lucrări de reconsiderare scriitori ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi, sunt legaţi în mod nemijlocit de burghezie. [...] A socoti că purtătoare a idealurilor progresiste în revoluţia de la 1848 este burghezia şi nu masele populare înseamnă a nega caracterul democratic al acestei revoluţii”.

Romanul Un om între oameni, realizat în acea perioadă de Camil Petrescu, răspundea strict acestei exigenţe, prezentându-l pe Nicolae Bălcescu drept exponent al maselor. Începutul realismului socialist a coincis cu astfel de recuperări „critice” în domeniul „moştenirii culturale” - în fond anexări şi reconfigurări ale fizionomiei unor mari înaintaşi, începând cu Mihai Eminescu, I.L. Caragiale şi Ion Creangă - apoi cu denunţarea unor „isme”: modernism, formalism (vizând notele de avangardism şi scriitura necanonică), cosmopolitism, naturalism (adică realismul nud, neconvenabil dezideratului „vizionar” al doctrinei).

Ca o specie de formalism este tratat şi proletcultismul, iar pentru întărirea caracterului „partinic” al literaturii este combătută altă atitudine specifică programului său originar, apolitismul. După calendarul politic al momentului, exigenţele realismului socialist se vor relaxa în etape, cu excepţia acestei redute niciodată cedată oficial: angajarea partinică.

Sub lozinca „o literatură cu bogat conţinut de idei şi aleasă formă artistică”, aparatul cultural de partid a continuat să impună literaturii, şi după denunţarea proletcultismului, o „tematică majoră” (construirea socialismului în industrie, transformarea socialistă a agriculturii, munca pe şantierele socialismului, schimbarea mentalităţii ţăranului mijlocaş, restructurarea morală a intelectualului, lupta pentru pace, împotriva imperialismului etc.) şi să vegheze inclement la menţinerea creaţiei pe făgaşul trasat de „avangarda” clasei muncitoare, la sporirea neîncetată a „purităţii” ei ideologice comuniste.

Principiile orientative formulate îndată după instaurarea „democraţiei populare” nu şi-au pierdut, pe parcursul evoluţiei istorice, nimic din rigiditatea iniţială, dar în aplicarea lor au început să apară, cu timpul, nuanţări. Impactul unor evenimente, ca moartea lui I.V. Stalin, revoluţia ungară din 1956, cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, retragerea trupelor sovietice din România, schimbarea conducerii în 1965, a determinat elasticizări în politica de îndrumare a culturii, cu urmări benefice în literatură şi în toate artele.

Combaterea proletcultismului ca formalist şi apolitic era un alibi pentru dictatul partidului, şi nu al „clasei muncitoare”, în cultură, mult mai transparentă fiind condamnarea ca deviere ideologică. Imixtiunea Partidului Comunist Român în procesele culturale şi artistice s-a menţinut, astfel, sub varii formule, până la căderea comunismului. Asimilat cu această practică, termenul proletcultism a fost resimţit ca o permanenţă a deceniilor de comunism în literatură, tinzând a desemna, printr-o metonimie până la un punct legitimă, întreaga perioadă.