Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea – 1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de societatea românească în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, cât şi de conjunctura politică internaţională în care „problema orientală” s-a transformat într-un factor de echilibru european.

„Problema orientală” - cadru pentru emanciparea românilor

După asediul Vienei (1683), decăderea Imperiului Otoman se accentuează iar vechea „problemă orientală” dobândeşte un nou conţinut. În secolul al XVII-lea concurenţa dintre Habsburgi şi Romanovi pentru moştenirea „omului bolnav” al Europei a generat războaie care au marcat sud-estul european şi au obligat Imperiul Otoman la importante cedări teritoriale. Teatrul acestor războaie a fost de cele mai multe ori teritoriul Principatelor Române, pe care un contemporan le caracteriza drept „corăbii în furtună”. Deşi românii se închinaseră turcilor prin tratate „nu ca învinşi ci ca învingători”, Principatele au făcut parte din proiectele de împărţire a Imperiului Otoman.

Înfrângerile suferite de turci în faţa puterilor creştine au avut drept consecinţă anexarea unor teritorii româneşti de către statele creştine din vecinătate precum şi creşterea îngrijorării marilor puteri pentru echilibrul european, implicit a interesului lor faţă de Principate. Această conjunctură a oferit elitei româneşti posibilitatea să acţioneze pentru modificarea statutului internaţional al Principatelor, având ca fundal proiecţia statului român modern.

Emancipare naţională şi modernizare. Program şi acţiune politică

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor certe ale modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Elita politică constituită în „partida naţională”, receptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică şi ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică.

Au fost adresate marilor puteri aflate în conflict cu Poarta, numeroase memorii prin care se solicita modificarea statutului politic internaţional al Principatelor. Patruzeci dintre acestea solicitau înlăturarea domniilor fanariote, iar zece obţinerea independenţei. Totodată au fost concepute numeroase proiecte de reformă care urmăreau să aşeze societatea pe baze moderne şi să întemeieze un stat constituţional.

Dintre acestea reţin atenţia Constituţia cărvunarilor, întocmită în 1822 de Ionică Tăutu şi Aşezământul politicesc semnat de Simion Marcovici. Primul susţinea „monarhia mărginită şi moştenitoare” iar al doilea organizarea statului pe baza separării puterilor. Proiectele de reformă au inspirat Regulamentele Organice, primele acte constituţionale, impuse Principatelor române de Rusia în calitate de putere protectoare, după tratatul de la Adrianopol (1829).

Acestea aşezau statul pe principiile moderne ale suveranităţii poporului, separării puterilor, bugetului de stat, introduceau instituţii moderne (tribunalele, corpul de avocaţi, procuratura, notariatele, arhivele etc.), reorganizau sistemul fiscal, limitau puterea Domnului, dar menţineau monopolul politic al boierilor, privilegiile fiscale şi sociale ale acestora.

Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program de reforme şi de emancipare naţională, care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluţiilor din 1821 şi 1848, precum şi ale societăţilor politice secrete dintre cele două revoluţii au contribuit la clarificarea acestui proiect. Pe fondul unor importante transformări interne şi într-o conjunctură externă menită să încurajeze un grup de iniţiaţi la o revoltă antiotomană care ar fi avut sprijinul Rusiei, mişcarea din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a acţionat cu prudenţă şi a conturat un program de reforme interne care a menţinut-o în limite legale. Cererile norodului românesc întemeiau statul pe principiul suveranităţii poporului, reprezentat de Adunarea Norodului şi reclamau anularea legilor abuzive adoptate fără acordul acesteia.

Domnul trebuia să fie ales de ţară, privilegiile boiereşti desfiinţate, promovarea în funcţii să se facă după merit şi veniturile din slujbe să se desfiinţeze; se încredinţa mănăstirilor întreţinerea unei armate de 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi „cu leafa uşoară”; reforma fiscală ar fi înlocuit dările vechi printr-un impozit unic plătibil în patru rate, desfiinţând categoriile privilegiate ale scutelnicilor şi posluşnicilor. Nu lipsea nici anularea vămilor interne, în vederea unificării pieţei naţionale.

Dar Sfânta Alianţă nu putea să accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la Viena (1815). Mişcarea era dezavuată de Rusia şi reprimată de Imperiul Otoman. Totuşi, înlăturarea domniilor fanariote (1822), confirmarea autonomiei, introducerea protectoratului rus „de jure” (1829) şi impunerea Regulamentelor Organice (1831, 1832) au reprezentat succese ale elitei româneşti pe linia modernizării şi emancipării Principatelor.

Societăţile politice secrete care au acţionat între 1821 şi 1848 au diversificat proiectele pentru statul român modern. Moment crucial în evoluţia societăţii româneşti spre un stat modera, revoluţia din 1848-1849, a încununat un secol de mutaţii produse în plan economico - social, politic şi în mentalul colectiv, a marcat afirmarea naţiunii române şi exprimarea opţiunii pentru „modelul occidental”. Pentru românii aflaţi sub suzeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei (Principatele române) sau sub dominaţia habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emancipării politice naţionale era greu de realizat.

Conştienţi de aceasta, fruntaşii revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-şi solicitările în limite „legale”: respectarea autonomiei Principatelor în conformitate cu vechile tratate şi unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un „ducat autonom”, cu recunoaşterea drepturilor naţiunii române. Programele de la Braşov şi Cernăuţi au solicitat deschis probleme ca: înlăturarea Regulamentelor Organice şi Protectoratului rus, unirea şi independenţa românilor, probleme ce reuneau înjurai lor toate forţele sociale şi politice româneşti.

Concepţia despre stat şi instituţiile sale, despre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prezentă în documentele programatice din 1848, dovedeşte schimbarea mentalităţilor şi receptarea ideilor occidentale. Suveranitatea poporului, organizarea statului pe baze constituţionale, responsabilitatea domnului, organe politice reprezentative şi responsabile, desfiinţarea privilegiilor, egalitatea în faţa legilor şi libertatea personală sunt obiective prezente în toate programele.

Ceva mai avansat este modelul politic din Proclamaţia de la Islaz, care preconiza o formă de guvernare quasi republicană, cu un domn responsabil ales din 5 în 5 ani. Deşi înfrântă prin intervenţia militară a imperiilor vecine, revoluţia din 1848-1849 a reuşit să stabilească direcţiile principale de acţiune pentru făurirea României moderne.

Constituirea statului naţional român

Analizând „mersul revoluţiei în istoria românilor”, Nicolae Bălcescu scria în 1850 la Paris că „revoluţia viitoare va fi o revoluţie naţională”. Activitatea emigraţiei române îşi concentra eforturile pentru a impune”cauza românească” în atenţia opiniei publice şi cabinetelor europene. Ocazia care a permis împlinirea aspiraţiei românilor de a-şi întemeia un stat naţional a fost oferită de un nou moment de „criză orientală”, războiul Crimeii (1853-1856). Început ca un război ruso-turc, conflictul a devenit european prin intervenţia Franţei şi Angliei de partea Imperiului otoman.

Congresul de la Paris din 1856 a pus problema „statului tampon”, rezultat prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, ca soluţie a „problemei orientale”. Opoziţia Austriei şi Turciei, poziţia ambiguă a Angliei, a făcut ca Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) să prevadă doar înlocuirea protectoratului rus asupra Ţărilor Române cu garanţia colectivă a marilor puteri, retrocedarea judeţelor din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail, Bolgrad - la Moldova şi consultarea populaţiei din Principate în legătură cu unirea prin Adunări ad-hoc.

În anul 1857 românii solicitau, prin rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, autonomie, unirea Principatelor române într-un stat numit România, prinţ străin care să-şi crească moştenitorii în religia ţării, neutralitatea pământului românesc, adunare obştească aleasă din toate categoriile sociale, domn responsabil şi garanţia colectivă a marilor puteri.

Conferinţa puterilor garante de la Paris din 1858, adopta Convenţia care avea să stea la baza organizării Principatelor. Marile puteri acceptau doar o unire formală, sub forma unei confederaţii numită Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Principalele instituţii (domnia, adunările legislative, guvernele) rămâneau separate, dar existau două instituţii comune la Focşani (Comisia Centrală, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie). Noul stat se organiza pe baza separării puterilor, deputaţii în Adunarea legislativă erau aleşi prin vot cenzitar, privilegiile boiereşti desfiinţate, se decreta egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi accesul liber în funcţiile publice şi se recomanda reglementarea raporturilor dintre ţărani şi proprietari.

Convenţia oferea românilor şansa de a realiza unirea deoarece nu interzicea explicit alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate. Românii l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn în Moldova, la 5 ianuarie 1859 şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859.

Pierderi teritoriale româneşti (secolele XVIII-XIX)

Războiul/ tratatul de pace Pierderi teritoriale
Austro/turc (1683-1699), Karlowitz Transilvania trece sub dominaţia Austriei
Ruso/turc, 1710-1711), Vadul Huşilor Hotinul - raia turcească
Austro-turc (1716-1718), Passarowitz Banatul şi Oltenia - stăpânire austriacă
Austro-turc (1735-1739), Belgrad Oltenia revine Ţării Româneşti
Ruso-turc 1768-1774), Kuciuk-Kainargi Instituirea de facto a protectoratului rus 1775 - Austria ocupă Bucovina
Ruso-austro-turc (1787-1791/1792), Şitov(1891) Iaşi (1792) Rusia anexează teritoriul de la est de Nistru
Ruso-turc(1806-1812), Bucureşti Rusia ocupă Basarabia

Check Also

Lupta lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului la sfârşitul secolului al XV-lea

Situaţia internă Ultima perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare cunoaşte şi ea o intensă …

Moldova în timpul dominaţiei tătare şi formarea statului feudal Moldova

Dominaţia tătarilor în Moldova s-a exercitat mai puternic decât la sud de Carpaţi şi în …

Apariţia relaţiilor sclavagiste şi a statului începător sclavagist dac

Desigur că înflorirea culturii materiale dacice din Transilvania în cursul secolelor I î.Hr. şi I …

Formarea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească

Problema formării statelor feudale Moldova şi Ţara Românească este una din cele mai însemnate din …

Formarea statelor medievale Transilvania şi Ţara Românească

De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei Convieţuirea româno-slavă din secolele VIII-IX …