Proclamarea independenţei României

Declaraţia făcută, în numele guvernului, de Mihail Kogălniceanu la sfârşitul lunii aprilie 1877 că între România şi imperiul otoman a survenit starea de război a constituit un nou pas important pe calea afirmării de sine-stătătoare a poporului nostru. Înşişi termenii în care a fost formulată această declaraţie, ca şi aceia ai moţiunii votate de Cameră şi Senat la 29 aprilie / 11 mai şi 30 aprilie / 12 mai exprimau ideea că România se considera dezlegată de orice obligaţii şi angajamente aparţinând vechii stări de dependenţă faţă de Poartă.

Totuşi, judecate în lumina dreptului internaţional, nici declaraţia guvernamentală, nici moţiunea parlamentară nu au reprezentat propriu-zis o proclamaţie de independenţă. Căci guvernul român, nedisociindu-se formal de orientarea anterioară, a constatat că exista o nouă stare de fapt între România şi imperiul otoman, fără a accentua expres concluziile care decurgeau logic în privinţa statutului internaţional al ţării noastre şi, mai ales, a raporturilor ei cu Poarta.

Este semnificativ, în acest sens, că instrucţiunile date de Mihail Kogălniceanu la 2/14 mai 1877 agenţilor României acreditaţi pe lângă puterile garante au vizat exclusiv problema cauzelor care conduseseră la starea de război, nepunând pentru moment în discuţie chestiunea independenţei: „Suntem siliţi a lua chiar de azi măsuri, astfel precum le cere situaţiunea creată de însăşi Turcia, pentru a respinge prin forţă actele de agresiune la care este expusă România din partea armatelor otomane. Tari de dreptul nostru şi de justiţia cauzei noastre şi comptând pe solicitudinea puterilor garante pentru noi, vom face tot ce datoria noastră către ţară ne impune pentru a apăra pământul nostru, pentru a salva instituţiunile noastre şi pentru a asigura existenţa noastră politică”.

Actul istoric din 9 mai

Ceasul istoriei bătuse însă şi pentru împlinirea marelui act visat atâtea secole de toată suflarea românească: obţinerea independenţei depline faţă de imperiul otoman. În rândurile opiniei publice şi ale cercurilor politice din vremea aceea a existat conştiinţa limpede că, odată angajat războiul împotriva imperiului otoman, nimic nu mai justifica amânarea proclamării independenţei.

Faptul că guvernul nu folosise prilejul oferit de interpelările produse în Cameră şi Senat la sfârşitul lunii aprilie pentru a proclama oficial independenţa a provocat unele nemulţumiri în opinia publică românească, extrem de nerăbdătoare să vadă înlăturate imediat orice vestigii ale dependenţei faţă de Poartă. Din aceleaşi motive, unele gazete au formulat critici deschise la adresa guvernului.

În editorialul din 4/16 mai 1877 ziarul „Românul” deplângea modul „în care s-a dezbătut în Cameră marea chestiune a războiului, adică independenţa absolută” şi aprecia că o serie de deputaţi nu fuseseră atunci „la înălţimea subiectului ce aveau să trateze”. În realitate guvernul nu avea deloc intenţia să tărăgăneze proclamarea independenţei; motivele reale ale scurtei amânări au fost atât de ordin internaţional (sensul proclamării independenţei şi necesitatea ei nu se reduceau - şi nici nu ar fi fost oportun să fie prezentate străinătăţii aşa - la acelea ce rezultau strict, ca de la cauză la efect, din conjunctura stării de război), cât şi intern (obţinerea consensului opoziţiei conservatoare; în subsidiar - dorinţa de a contopi data proclamării independenţei cu evenimentul marcat în ziua următoare).

Poarta, prin refuzul continuu de a lua în consideraţie imperativele timpului şi aspiraţiile legitime ale poporului român, barase definitiv calea unei rezolvări care să fie obţinută prin negocieri pe plan politico-diplomatic; în aceste condiţii României nu-i mai rămăsese decât alternativa proclamării unilaterale a independenţei sale. Pe de altă parte, puterile garante - de la care se aşteptase două decenii o înţelegere realistă a punctului de vedere românesc şi un sprijin eficace pentru a determina modificarea poziţiei negativiste a Porţii - se dovediseră, la rândul lor, nereceptive, dacă nu ostile, aspiraţiilor de independenţă ale românilor; în consecinţă, ar fi fost cu totul iluzorie speranţa că aceste puteri aveau să opereze, cel puţin în decursul ostilităţilor, o schimbare sensibilă a atitudinii manifestate până atunci.

Toate acestea explică faptul că guvernul român, în acord cu voinţa şi aspiraţiile naţiunii, a socotit necesar să pună la ordinea zilei problema proclamării independenţei fără a mai aştepta asentimentul prealabil al puterilor garante sau sfârşitul războiului. Marele eveniment a avut loc, după cum se ştie, în după-amiaza zilei de 9 mai 1877. Deşi, oficial, Adunarea deputaţilor şi Senatul s-au întrunit în şedinţe obişnuite de lucru, vestea că în ziua aceea parlamentul avea să proclame independenţa s-a răspândit rapid în rândurile populaţiei capitalei. Ca urmare, tribunele rezervate publicului erau arhipline, iar mii de cetăţeni care nu mai încăpuseră în incinta înaltului for se masaseră în jurul edificiului.

Adunarea deputaţilor, ora 13,30. Într-o atmosferă solemnă care cuprinsese întreaga asistenţă s-au deschis lucrările acelei şedinţe istorice care încununa strălucit secole de luptă şi jertfe pentru păstrarea fiinţei naţionale şi statale româneşti. În incintă erau prezenţi mulţi bărbaţi de seamă al căror trecut se contopise în ultima jumătate de veac cu emanciparea patriei şi ale căror fapte începeau să treacă - încă în timpul vieţii lor - în istorie.

Printre ei, C.A. Rosetti, preşedintele Adunării deputaţilor, I.C. Brătianu, primul ministru, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe. Alături de aceştia, o întreagă pleiadă de oameni politici ridicaţi din tânăra generaţie care, în vremea din urmă, se afirmaseră ca urmaşi şi continuatori demni ai operei iluştrilor predecesori ce ţinuseră sus steagul revoluţiei române de la 1848 şi al unirii din 1859.

În această ambianţă, preşedintele Adunării deputaţilor a dat cuvântul lui Nicolae Fleva - figură marcantă a Partidului Liberal - pentru a-şi dezvolta interpelarea adresată băncii ministeriale. Redactată din timp - şi, de altfel, deja cunoscută guvernului - interpelarea se rezuma la două întrebări: „1. Dacă guvernul a comunicat oficial tutulor puterilor ruperea legăturilor noastre cu Turcia şi, prin urmare, independinţa absolută a României. 2. Dacă, în starea de rezbel în care ne găsim, în urma provocaţiunei Turciei, d. ministru de Externe a rechemat pe agentul român din Constantinopoli şi dacă s-a comunicat, în mod oficial, puterilor această stare de rezbel şi dacă s-au luat toate măsurile necesare”.

Răspunsul lui Mihail Kogălniceanu s-a ridicat întru totul la înălţimea momentului. A fost un discurs scăpărător ca formă, impresionant prin încărcătura emoţională transmisă auditoriului, pătruns de la un capăt la altul de responsabilitate pentru destinele ţării, autentic document programatic închinat propăşirii naţiunii române. Răspicat, aşa cum nu se exprimase nimeni până atunci, nici el însuşi, ministrul de Externe a subliniat în repetate rânduri că România devenise, în sfârşit, independentă şi stăpână pe soarta sa, că procesul care condusese la această cucerire istorică era obiectiv şi ireversibil: „în stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător”.

Şi mai departe, aproape cu aceleaşi cuvinte: „Ne întrebaţi acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu înalta poartă sunt rupte, şi când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai-nainte, rău definită, hibridă şi jignitoare atât intereselor României cât şi intereselor Turciei”.

Iar în încheierea discursului: „încă odată vă declar, d-lor, în numele guvernului, că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independinte şi de sine stătător să fie recunoscută în Europa la viitoarea pace, pe care şi guvern, şi dv., şi ţeara întreagă o doreşte să o vază cu o oră mai devreme”. Fiecare reluare a acestor idei a declanşat aplauzele frenetice ale asistenţei, căci deputaţi şi invitaţi simţeau nevoia, deopotrivă, să audă, să ştie, să se convingă că magicul cuvânt independenţă nu mai reprezenta un vis, ci o realitate istorică.

De la tribuna, Mihail Kogălniceanu a găsit alese cuvinte pentru a evoca virtuţile militare ale românilor şi, mai ales, pentru a omagia armata română care era chemată să pecetluiască, prin lupta şi jertfele ei, actul independenţei ţării: „Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune viuă, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificie ca să păstrăm această ţeară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri cari mor la hotare”.

După discursul magistral rostit de ministrul de Externe, deputatul Nicolae Fleva a propus Camerei să adopte următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent, ia act că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială. Şi comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei”. Moţiunea a fost adoptată cu 79 de voturi „pentru” şi două abţineri.

Senatul, ora 15. Lucrările au început, sub preşedinţia lui Manolachi Costache Epureanu, cu o oră şi jumătate mai târziu decât acelea ale Adunării deputaţilor, pentru a se da posibilitate membrilor guvernului să ia parte la ambele şedinţe. Actul proclamării independenţei a avut, şi aici, aceeaşi rezonanţă şi s-a desfăşurat după un ceremonial aproape identic: senatorul Alexandru Orăscu a interpelat guvernul asupra urmărilor votului dat de Senat la 30 aprilie / 12 mai; luând cuvântul pentru a doua oară în ziua aceea, ministrul de Externe a reafirmat hotărârea guvernului român de a acţiona în aşa fel încât independenţa ţării să fie recunoscută şi respectată; un grup de senatori a propus să se adopte textul unei moţiuni asemănătoare cu aceea deja votată de Cameră; „aplauze prelungite în Senat şi în tribune” (cum consemnează stenograma oficială) au marcat momentul solemn când preşedintele a anunţat rezultatul votului: 32 de bile albe, nici un vot „contra” şi nici o abţinere.

Proclamarea independenţei s-a înfăptuit, aşadar, prin votul aproape unanim al reprezentanţei naţionale. Şi se cuvine subliniat faptul că o unanimitate ca aceasta nu se mai înregistrase până atunci în istoria parlamentului României unite. Astfel, mult dezbătută chestiune a alegerii momentului proclamării independenţei îşi aflase în sfârşit dezlegarea firească, potrivit intereselor statului şi poporului român şi cursului inexorabil al devenirii istorice. Un nou pisc în ascensiunea românilor spre culmi mai înalte ale progresului, pentru afirmarea lor de sine-stătătoare în concertul popoarelor lumii moderne fusese cucerit după secole nesfârşite de lupte şi prin voinţa generaţiei de la ’77, care a avut curajul să-şi asume răspunderea săvârşirii acelui act decisiv pentru destinele naţiunii.

Ecoul intern şi extern al proclamării independenţei

După-amiază până noaptea târziu depeşele telegrafice au răspândit pretutindeni ştirea că independenţa României fusese proclamată. O bucurie imensă a cuprins ţara. Întreaga populaţie - de la vlădică până la opincă - a participat încă din cursul nopţii de 9 spre 10 mai şi în zilele următoare la nenumărate manifestaţii închinate proclamării independenţei, şi-a exprimat deplina adeziune la votul parlamentului şi a dat glas, în variate forme, hotărârii de a nu precupeţi nici un sacrificiu pentru a face ca neatârnarea României să fie recunoscută în afară.

În Bucureşti, capitala ţării, 21 de salve de artilerie trase „la revărsatul zorilor” au deschis lanţul de manifestaţii care a culminat, după lăsarea întunericului, prin ample demonstraţii populare cu torţe. Delegaţii ale parlamentului, corpului judecătoresc, clerului, studenţimii, cetăţenilor din judeţele Argeş, Bacău, Roman etc. s-au prezentat la Palat ca mesagere ale entuziasmului stârnit în toate straturile sociale de evenimentul istoric petrecut în ajun.

Vremea nefavorabilă nu a putut împiedica populaţia oraşului Turnu Severin să-şi exprime, pe străzi şi în grădina publică, bucuria că dependenţa ţării luase sfârşit. La Târgovişte, vechea cetate de scaun a Ţării Româneşti, s-a înregistrat o participare masivă a populaţiei la întrunirile publice, serviciile religioase şi festivităţile organizate ad-hoc în cursul serii.

Străzile Iaşilor, vechea cetate de scaun a Moldovei, au fost teatrul unor entuziaste demonstraţii la care, alături de cetăţenii oraşului, au luat parte şi numeroase delegaţii venite de pe întregul cuprins al judeţului. Cu acelaşi entuziasm a fost primit marele eveniment în cetatea banilor - Craiova: „bucuria este la culme - telegrafia prefectul de Dolj -, uliţele sunt pline de lume şi strigăte frenetice de ura se înalţă până la cer”.

Despre starea de spirit a locuitorilor din Brăila vorbea, în pitorescul grai al acelei epoci, prefectul judeţului într-o telegramă adresată guvernului: „Oraşul în picioare, cu steaguri, torţe şi muzici în cap, transportat de fericire, a venit la mine, capul administraţiei acestui judeţ, zicându-mi: [...] Spune, d-le prefect, d-lui prim-ministru ca-l rugăm să spue domnitorului nostru şi camerilor adevărata expresiune a ţărei, că Brăila a primit cu fericire, cu încredere nuvela acestui mare act naţional, independenţa ţărei, spuneţi şi la ceilalţi d-ni miniştri că România le va fi recunoscătoare. Faceţi-vă, d-le ministru, interpretul voinţei oraşului, voinţă puternică căpătată după o lungă şi matură cugetare, că rezbelul declarat Turciei este cererea unanimă a naţiunii”.

În acele zile s-au dat publicităţii numeroase telegrame şi mesaje - unele purtând sute de semnături - din toate colţurile ţării: Târgu Jiu, Bacău, Ploieşti, Bolgrad, Râmnicu Sărat, Caracal, Bârlad, Cahul, Râmnicu Vâlcea, Vaslui, Reni, Piatra Neamţ, Dorohoi etc. Lectura acestor depeşe este interesantă nu numai prin faptul că atestă convingător adeziunea naţională la actul proclamării independenţei, ci şi pentru că relevă înţelegerea matură manifestată de masele populare pentru marile eforturi - îndeosebi militare - necesare spre a obţine consfinţirea ei pe câmpul de luptă. Într-o telegramă pe care 48 de cetăţeni din Vaslui au adresat-o primului ministru se arăta: „Suntem mândri a ne asocia cu votul parlamentului care, proclamând independinţa ţărei, a realizat dorinţa cea mai scumpă a românilor; vasluienii, amintindu-şi de vechile fapte glorioase străbune, sunt gata a apăra cu viaţa lor libertatea ţărei”.

Locuitorii din Caracal scriau: „Cu această fericită ocazie nu putem a nu ne manifesta entuziasmul şi frenetica bucurie ce am simţit, văzând că atât înaltul guvern cât şi onor. Corpuri legiuitoare, cunoscând unanima şi legitima dorinţă a întregului popor român, au votat independenţa absolută a statului nostru şi rezbelul între înalta poartă şi România este legalmente declarat; dreptatea este în partea noastră şi Dumnezeu ajută totdeauna pe cel drept; sperăm că juna, dar brava noastră armată va triumfa şi va ieşi victorioasă din acest rezbel”. Un conţinut asemănător avea şi depeşa cetăţenilor din Piatra Neamţ: „[...] suntem gata, dacă trebuinţa ar reclama, a ne da până chiar şi viaţa pentru fericirea patriei noastre. Acum este timpul să vază Europa din nou cine sunt românii; avem să fim biruitori căci Dumnezeu ne ajută. Trăiască România liberă şi independinte”.

Ample manifestaţii de adeziune la actul proclamării independenţei au avut loc şi în unităţile militare, care au participat, de altfel, în numeroase localităţi la demonstraţiile şi festivităţile cetăţeneşti, înfrăţite cu întreaga populaţie şi înconjurate pretutindeni de dragostea şi stima acesteia. Comandanţii Diviziei 1 miliţii, Brigăzii mixte Romanaţi, garnizoanei Râmnicu Vâlcea, Diviziei 2 infanterie şi altor unităţi militare au dat expresie, în depeşe adresate domnitorului şi guvernului, hotărârii armatei de a reînvia gloria străbună pe câmpul de luptă şi de a sluji cu devotament interesele poporului român.

Survenită la scurt timp după declanşarea războiului împotriva imperiului otoman, proclamarea independenţei a găsit, de asemenea, un puternic ecou în rândurile populaţiei româneşti din provinciile istorice care continuau să se afle sub stăpânire străină. Cu toate măsurile represive la care era supusă în epoca aceea, populaţia românească a găsit, totuşi, anumite forme pentru a-şi manifesta aderenţa sufletească la marele eveniment în care vedea şi un nou pas spre propria eliberare.

Gazetele româneşti au difuzat în masa conaţionalilor ştiri despre actul de la 9 mai şi, utilizând un limbaj adecvat pentru a putea trece de foarfecele cenzurii, au lansat îndemnuri la solidaritate cu „fraţii din ţara liberă”. Diverse comitete de iniţiativă şi asociaţii patriotice au intensificat acţiunile pentru colectarea de bani şi ofrande destinate armatei române.

Comitetul Central al Crucii Roşii din România a primit, în cursul lunii mai şi la începutul lunii iunie 1877, o serie de colete şi sume de bani adunate pe liste de subscripţie lansate în numeroase localităţi din provinciile aflate sub stăpânire străină. Amplele manifestaţii populare desfăşurate pe întregul teritoriu statal de atunci al României, ca şi în ţinuturile româneşti de sub dominaţie străină au confirmat şi au consolidat votul dat de parlament actului proclamării independenţei. Retrospectiva vădeşte că aceste manifestaţii au avut semnificaţia unui original referendum naţional: proclamarea independenţei a întrunit sufragiile tuturor claselor şi categoriilor care alcătuiau societatea românească a vremii, nicăieri nefiind consemnate în acele zile luări de poziţii potrivnice actului de la 9 mai.

Climatul politic intern a înregistrat, ca urmare a proclamării independenţei, un curs nou, caracterizat printr-o mai pronunţată concentrare a energiilor naţionale în vederea soluţionării gravelor probleme cu care ţara era confruntată pe plan extern, în primul rând pentru că, odată împlinit actul de la 9 mai, devenise fără obiect îndelungata dispută dintre liberali şi conservatori pe tema oportunităţii proclamării independenţei - dispută care generase, alături de alţi factori, fricţiuni ascuţite şi crease confuzii în opinia publică; independenţa devenise o realitate şi nimeni nu se mai putea sustrage de la îndatorirea de a acţiona pentru consolidarea ei fără a-şi atrage oprobriul întregului popor.

În al doilea rând, pentru că proclamarea independenţei a proiectat, cu o uriaşă forţă, în conştiinţa naţiunii caracterul drept, de eliberare al războiului angajat; ducerea acestui război cu toate forţele şi mijloacele materiale şi umane se înscria ca o condiţie obligatorie a consolidării cuceririi istorice de la 9 mai. Astfel, prin proclamarea independenţei s-a dat un puternic impuls accelerator procesului obiectiv de trecere în prim plan a intereselor comune de ordin naţional, peste deosebirile şi contradicţiile de clasă care se manifestau în societatea românească.

Actul de la 9 mai 1877, rezultat din propria voinţă a poporului român, a pus puterile garante în faţa unui fapt împlinit. Dar nu existau nici un fel de temeiuri - cunoscută fiind ostilitatea continuă a acestor puteri faţă de cererile insistente ale românilor de a se recunoaşte independenţa patriei lor - ca să se creadă că ele aveau să accepte uşor situaţia ce se crease fără ştirea şi împotriva voinţei lor.

Însuşi faptul că un popor mic îşi îngăduise să decidă, după propria-i vrere, într-o chestiune majoră ca aceea repugna statelor garante, căci contravenea mentalităţii de mare putere specifică lor şi, nu mai puţin, calculelor pe care ele şi le făcuseră pentru viitoarea conferinţă de pace. Chiar din primele ştiri primite de la Londra, Paris, Berlin, St. Petersburg şi Viena guvernul român s-a putut convinge că actul proclamării independenţei nu găsise ecou favorabil la nici una din marile puteri.

Aceasta l-a determinat pe ministrul de Externe Kogălniceanu să ceară agenţilor diplomatici acreditaţi în statele respective - printr-o notă circulară din 22 mai / 3 iunie 1877 - de a face demersuri stăruitoare pentru a obţine, dacă nu recunoaşterea imediată a actului de la 9 mai, cel puţin o atitudine mai binevoitoare şi „promisiuni liniştitoare pentru viitorul politic al României”. Dar şi aceste demersuri s-au soldat cu rezultate negative: oficialităţile franceze au deplâns faptul că „ne-am eliberat de garanţiile care ne apărau şi ne-am luat libertate de acţiune pentru viitor”.

Ministrul de Externe al Franţei, ducele Decazes, a evitat să primească personal nota prezentată de agentul român, ceea ce era mai grăitor decât un discurs. Guvernul englez, mergând şi mai departe, a apreciat că puterile europene trebuiau să adopte măsuri energice pentru a pedepsi România. Germania, prin von Bulow, a declarat că problema independenţei României nu putea fi rezolvată decât la încheierea păcii, când poziţia guvernului său avea să depindă de satisfacerea pretenţiilor grupului financiaro-industrial Strousberg.

„Uimită” de hotărârea ce se luase la Bucureşti - după cum afirma contele Andrassy -, Austro-Ungaria nu numai că şi-a manifestat deschis ostilitatea, dar a cerut şi celorlalte puteri să nu se pronunţe asupra independenţei României înainte de sfârşitul războiului. Rusia a considerat că actul de la 9 mai crease o stare de facto, nu de jure, rezervându-şi, ca şi celelalte mari puteri, libertatea de a se pronunţa asupra acestei chestiuni după război.

Concertate mai dinainte sau independent unele de altele, puterile garante au rămas surde la demersurile guvernului român; ele nu şi-au ascuns intenţiile de a transforma problema independenţei poporului nostru într-o sursă de tranzacţii şi piesă de schimb la masa tratativelor postbelice. România s-a găsit, astfel, într-o situaţie complexă, confruntată cu ostilităţi ce-i puteau fi deosebit de primejdioase şi pândită de pofte a căror întindere era imposibil de evaluat.

Totuşi, în pofida reacţiilor negative ale puterilor garante, actul de la 9 mai 1877 a determinat apariţia unor elemente noi în situaţia externă a României, care, în timp, au înrâurit pozitiv climatul internaţional în direcţia recunoaşterii independenţei naţionale a poporului român. În acest sens, în primul rând, în ciuda poziţiei lor, toate puterile europene cu care România întreţinea relaţii diplomatice, economice, militare sau de altă natură au trebuit să trateze în practică guvernul de la Bucureşti ca exponent al unui stat de sine-stătător şi suveran.

În această situaţie, în conştiinţa contemporană s-a accentuat procesul complex de asimilare a realităţii că statul român era o entitate politică exterioară imperiului otoman, ale cărei probleme nu puteau - sau nu mai puteau - să fie tratate în bloc cu acelea ale fostei puteri suzerane. În al doilea rând, proclamarea independenţei a fixat mai clar şi mai trainic raporturile cu Rusia pe temelia prevederilor înscrise în convenţia din aprilie 1877, ceea ce şi-a pus vizibil amprenta asupra relaţiilor întreţinute după 9 mai atât de guvernele celor două state, cât şi de comandamentele şi trupele lor angajate în operaţiile militare îndreptate contra adversarului comun, în al treilea rând, actul de la 9 mai 1877 şi evenimentele care i-au urmat au demonstrat în practică viabilitatea statului român independent care, pentru a fiinţa, nu avea nevoie de nici un fel de protecţie sau tutelă străină, fie ea sub forma caducă a suzeranităţii otomane, fie sub aceea a unei garanţii colective exercitate de marile puteri europene.

Guvernul român a apreciat lucid situaţia internaţională existentă după 9 mai 1877, în care se manifestau atât tendinţe pozitive, corespunzătoare aspiraţiilor legitime ale poporului nostru, cât şi tendinţe negative ce constituiau tot atâtea greutăţi în calea recunoaşterii independenţei României. Sub direcţia premierului Ion C. Brătianu şi a ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu diplomaţia românească a acţionat în lunile următoare cu perseverenţă şi elasticitate pentru a crea condiţii cât mai prielnice ţării noastre în perspectiva deciziilor care aveau să fie adoptate la conferinţa de pace.

La Paris diplomaţia românească a invocat insistent prietenia tradiţională dintre popoarele român şi francez, originea lor latină comună, ca garanţie că România independentă nu avea să promoveze o politică contrarie intereselor Franţei. La Berlin au intrat în joc legăturile de rudenie ale domnitorului Carol cu familia imperială şi, mai ales, avansurile de ordin economic făcute cercurilor de afaceri germane. La Viena s-au depus mari eforturi pentru a reduce suspiciunile că statul independent român avea să formuleze revendicări teritoriale faţă de Austro-Ungaria.

În ansamblul metodelor şi mijloacelor prin care guvernul a căutat să obţină consolidarea independenţei şi recunoaşterea ei de jure pe plan internaţional locul principal a revenit, însă, de la început participării armatei române la război alături de armata rusă. Căci prin această participare România îşi asigura noi temeiuri pentru a-şi susţine interesele şi aspiraţiile în faţa puterilor europene bizuindu-se nu pe apelul la eventuala bunăvoinţă a acestora, ci pe meritele incontestabile ce aveau să fie dobândite, datorită tributului de sânge şi jertfe în războiul drept, de eliberare.

Iată de ce contemporanii - cercurile politice conducătoare şi masele largi ale poporului, deopotrivă - au avut în vremea aceea conştiinţa deplină că războiul în care se angajase ţara era just, era dus pentru independenţa statului naţional român. Istoriografia, mai târziu, nu a făcut altceva decât să consacre această denumire, deja încetăţenită în epocă.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Instaurarea regimului boieresc în Moldova şi Ţara Românească. Sfârşitul războiului. Restaurarea dominaţiei otomane (începutul secolului al XVII-lea)

Războiul antiotoman nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continuă până …

Însemnătatea istorică a cuceririi independenţei României

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste …

Marea Britanie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al doilea război …

Independenţa de stat a României şi unirea Dobrogei

După Pacea de la Adrianopol (1829), vasalitatea românilor faţă de turcise materializa în plata tributului …