Proclamarea independenţei României (9 mai 1877)

Încă la 25 aprilie / 7 mai, „Românul” cerea proclamarea independenţei. A doua zi, 26 aprilie / 8 mai, artileria română răspundea la Calafat bombardamentului turcesc, trăgând asupra Vidinului. Se ajunsese la starea de război cu Turcia. În masele largi, agitaţia pentru independenţă se intensificase. «Nu vă faceţi idee - scria în această vreme din Bucureşti Farcy, corespondentul ziarului parizian „Le Constitutionnel” - de indignarea care domneşte în Bucureşti contra turcilor. Lumea e hotărâtă la cele mai mari sacrificii pentru a cuceri independenţa». Chiar în rândurile deputaţilor şi senatorilor, curentul pentru proclamarea imediată a independenţei şi a stării de război creştea.

La 27 aprilie / 9 mai s-au ţinut două consfătuiri intime, în care, raportează agentul diplomatic austriac la Bucureşti, „se pleda în cuvântări pătimaşe că poporul român n-ar trebui să lase să-i scape ocazia binevenită de a culege rodul copt al independenţei sale politice şi, în acelaşi timp, să se apere cu arma în mână contra îndrăznelii turceşti”. Sub presiunea opiniei publice, Partidul Conservator şi-a modificat atitudinea.

La 26 aprilie / 8 mai, ziarul său oficial, „Timpul”, unde Titu Maiorescu înceta de a mai fi redactor principal, publica o declaraţie în care se afirma că ratificarea convenţiei cu Rusia şi intrarea armatelor ruse în ţară au creat o situaţie nouă, care impunea conservatorilor, din motive patriotice şi de oportunitate, să nu facă guvernului dificultăţi în problemele externe, în realitate, guvernul încetase de fapt urmărirea judiciară a foştilor miniştri conservatori, aşa încât aceştia, încetând acţiunea de sabotare a politicii sale externe, căutau să prezinte opiniei publice modificarea atitudinii lor ca determinată de înţelegerea patriotică a situaţiei, nu de acordul secret cu adversarii lor.

La 29 aprilie / 11 mai, un grup de deputaţi liberal-radicali, sprijiniţi de un partizan al lui Mihail Kogălniceanu, a propus în Adunare - o moţiune în care se cerea ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Turcia şi proclamarea stării de război cu aceasta şi se declara că România, „ca stat de sine stătător, are dreptul la o viaţă proprie a sa”. Se exprima încrederea în simţămintele de dreptate ale puterilor garante şi în hotărârea guvernului de a lucra patriotic şi cu bărbăţia reclamată de situaţie. Mihail Kogălniceanu, înaintea depunerii moţiunii, răspunzând unei interpelări, se pronunţase pentru „cea mai mare cumpănire” înainte de a se ajunge la proclamarea independenţei, dar, pentru că Turcia declarase război României, românii trebuiau să se apere, deşi guvernul nu se considera în stare de război cu turcii.

Mai departe, el recomanda prudenţa şi prevederea, dar şi hotărârea de a apăra cu orice preţ „drepturile şi existenţa politică a statului român”, care avea dreptul de a se despărţi de Turcia. Un alt grup de deputaţi, majoritatea liberal-moderaţi şi fracţionişti, a propus o moţiune de aprobare a declaraţiei ministrului Afacerilor Externe şi de trecere la ordinea de zi fără nici o hotărâre în privinţa proclamării independenţei. Discuţia a fost reluată. Partizanii neutralităţii au fost combătuţi, Poarta acuzată că jefuieşte averile ţării şi-i bombardează şi arde oraşele. Când s-a cerut ca guvernul să se pronunţe pentru una din moţiuni, primul ministru a declarat că guvernul voia să cunoască pulsul naţiunii, pentru a cumpăni până unde să meargă, când şi cum.

S-a propus o nouă moţiune, susţinută de unii reprezentanţi ai celor două grupuri care propuseseră moţiuni diferite. Se arăta că Turcia a rupt legăturile ce uneau România cu ea, s-a pus în stare de război cu statul român, care a răspuns cu tunul „declarării de război” a ei. Moţiunea aproba atitudinea guvernului faţă de agresiunea otomană, recomanda sprijinul puterilor garante şi autoriza guvernul „să pună toată stăruinţa şi să ia toate măsurile spre a apăra şi a asigura existenţa statului român, astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu o poziţiune politică bine definită şi naţiunea de sine stătătoare să poată împlini misiunea sa istorică”.

Pusă la vot, noua moţiune a fost aprobată de 58 de deputaţi contra 29 şi 5 abţineri. Ea proclama starea de război cu turcii şi recomanda guvernului să acţioneze în aşa fel, încât la terminarea războiului să se recunoască independenţa României. A doua zi Senatul a votat o moţiune similară. Se deschisese calea proclamării independenţei, dar se lăsase libertate guvernului, aşa cum ceruse primul ministru, să hotărască cum şi când aceasta se va face. În realitate, în timp ce Mihail Kogălniceanu, atent la atitudinea marilor puteri, nu voia să bruscheze lucrurile, Carol ţinea să lege proclamarea independenţei de aniversarea sosirii sale la Bucureşti, în vederea întăririi sentimentului dinastic.

Punând în aplicare politica sa de prudenţă, mai curând decât moţiunea votată de Corpurile legiuitoare cu puţin înainte, la 1/13 mai Mihail Kogălniceanu a trimis agenţilor diplomatici români de pe lângă puterile garante o lungă notă în care justifica tardiv semnarea convenţiei de la 4/16 aprilie 1877 cu Rusia şi afirma că „nu intră de fel în vederile noastre de a rupe legăturile noastre cu Imperiul Otoman”, dar că bombardarea de către turci a oraşelor şi satelor noastre „ne lasă puţină speranţă că ne-ar fi posibil să conservăm o atitudine de care noi n-am fi vrut să ne depărtăm cu nici un preţ”. În felul acesta, continua el, „noi suntem în război cu Turcia” şi războiul „ne-a fost declarat de însăşi Sublima Poartă”. Ea avea deci răspunderea pentru situaţia creată, în partea finală, nota lăsa să se întrevadă că guvernul român va acţiona pentru obţinerea independenţei, fără iminenţa proclamării acesteia.

Aflând că independenţa n-a fost proclamată în mod formal, ci numai starea de război cu Imperiul Otoman, masele populare au fost profund indignate. Făcându-se ecoul nemulţumirii lor, editorialul din 4/16 mai al ziarului „Românul” deplângea „modul în care s-a dezbătut în Cameră marea chestiune a războiului, adică independenţa absolută”. Apoi blama atitudinea unora dintre deputaţi, arătând că mai mulţi dintre ei „n-au fost cu această ocazie la înălţimea subiectului ce aveau să trateze”.

Ducând mai departe campania pentru proclamarea imediată a independenţei, acelaşi ziar ataca a două zi în editorialul său - datorit desigur, ca şi precedentul, lui C.A. Rosetti - pe deputaţii care ezitaseră să proclame „independenţa absolută” a ţării şi se mulţumiseră numai cu recunoaşterea stării de război. „Dar omul vechi, omul trecutului, raiaua secolului trecut, sofistul fanariotizat, poate chiar şi tipicarul plin de arguţii - biciuia autorul editorialului - a luat-o şi în modul acesta pe dinainte în clasa cea cultă de la noi, în haină albastră”. Ultimul cuvânt nu era încă rostit în această chestiune. Milioane de români „cu opincă”, cu arma pe umăr „sânt acei care mâine-poimâine, când vor înfrânge ca odinioară ordiile turceşti”, vor şti să proclame „că ţara lor, România, apărată cu pieptul lor, este şi va rămâne pururea un stat de sine stătător...”.

Elementele radicale ale burgheziei mijlocii şi mici, în special intelectualii, au sprijinit cu entuziasm mişcarea de masă pentru independenţă, văzând în aceasta deschiderea căii pentru democratizarea ţării şi pentru înfăptuirea deplină a unităţii naţionale. Radicalismul acestor pături sociale era însă frânat de conducătorii lor, care nu voiau să se despartă de marea burghezie şi de unele elemente liberal-radicale ale moşierimii mici, fapt observat în articolul de fond al primului număr al gazetei Socialistul, apărut la 26 mai / 7 iulie 1877.

Presiunea maselor indignate a încurajat gruparea liberal-radicală din Adunare de a relua atacul pentru proclamarea neîntârziată a independenţei. La 9/21 mai, N. Fleva a adresat în Adunare interpelarea: 1) dacă guvernul a adus la cunoştinţa tuturor puterilor ruperea legăturilor de dependenţă ale ţării faţă de Poartă şi independenţa absolută a României, 2) dacă, în urma stării de război provocate de Turcia, ministrul Afacerilor Externe a rechemat pe agentul român de la Constantinopol.

Guvernul a fost solicitat de asemenea, să răspundă categoric dacă votul din 29 aprilie / 11 mai al Adunării a avut o consacrare oficială. Tribunele Adunării erau arhipline cu un public nerăbdător să participe la şedinţa hotărâtoare în care guvernul era presat să-şi clarifice atitudinea. Clădirea Adunării era înconjurată de o mare mulţime, venită să încurajeze pe deputaţii partizani ai proclamării imediate a independenţei.

Răspunzând interpelării, Mihail Kogălniceanu, în calitatea lui de ministru al Afacerilor Externe, a declarat că el considera că moţiunile votate de Adunare şi Senat la 29 şi 30 aprilie „au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu înalta Poartă...”, prin urmare, continua ceva mai departe, „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…”. Iar în mod concluziv, accentua în entuziasmul general: „... nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”.

Pentru închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votul de la 29 aprilie / 11 mai anul curent, ia act că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială. Şi, comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei”.

Au votat pentru moţiune 79 de deputaţi şi s-au abţinut 2, fracţionistul N. Ionescu şi fostul devotat al lui I. Eliade, N.B. Locusteanu. În aceeaşi zi Senatul a votat o moţiune asemănătoare. Rezultatul votării moţiunii a fost primit cu vii aplauze şi cu un mare entuziasm atât în incinta Adunării, cât şi de către mulţimea ce înconjura clădirea acesteia şi staţiona pe străzile apropiate. Poporul a manifestat până târziu noaptea proclamarea independenţei patriei sale.

Prin votul Corpurilor legiuitoare şi hotărârea guvernului se făcuse un pas important către cucerirea suveranităţii statului. Marele eveniment, înfăptuit în condiţiile colaborării cu Rusia, era determinat de năzuinţa de veacuri a poporului român către o viaţă de sine stătătoare. Proclamarea independenţei era prima etapă a luptei pentru cucerirea suveranităţii statului. Mai trebuia ca forţele militare ale Imperiului Otoman să fie înfrânte pe câmpul de război şi puterile garante să recunoască noul statut internaţional pe care-l cerea independenţa.

Istoricii burghezi, între care D.A. Sturdza, Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, adulând dinastia şi desconsiderând voturile Corpurilor legiuitoare, au legat în mod tendenţios proclamarea independenţei României de ziua de 10/22 mai 1877, ziua de aniversare festivă a sosirii la Bucureşti a lui Carol I, pentru a face să se creadă că independenţa se datora acestuia. În realitate, aşa cum s-a arătat, independenţa a fost proclamată cu o zi înainte, la 9/21 mai, de către Corpurile legiuitoare, sprijinite de popor, singurele în drept să ia o hotărâre de o importanţă aşa de mare.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …