Procesul de trecere de la feudalism la capitalism

Înţelegerea atitudinii adoptate de Tudor Vladimirescu faţă de jugul boieresc este îngreuiată de insuficienta elucidare a procesului de trecere de la feudalism la capitalism în ţările române. S-ar părea că, la 1821, lupta antifeudală se confunda cu cea antiotomană, fiindcă regimul feudal era apărat de stăpânirea turcească. Monopolul turcesc asupra produselor noastre împiedica dezvoltarea economiei de mărfuri; în această situaţie, condiţia primordială a lichidării feudalităţii - argumentează Andrei Oţetea - era răsturnarea dominaţiei otomane; Tudor a trebuit să-şi propună: fie să lupte mai întâi împotriva turcilor, şi apoi împotriva boierilor, fie să declanşeze o revoluţie integrală.

E vădită legătura între câştigarea independenţei şi progresul societăţii româneşti. Însă e incontestabil şi faptul că raportul dintre factorii interni şi externi ai evoluţiei nu se reduce la o schemă simplă, atunci când trebuie luate în considerare împrejurări ca acestea: Trecerea la capitalism s-a desfăşurat nu prin înlăturarea prealabilă şi definitivă a dominaţiei otomane, pentru ca să rămână, după aceea, câmp liber evoluţiei capitaliste. Dimpotrivă, destrămarea vechii orânduiri a decurs - încetinită - în condiţiile suzeranităţii turceşti, care a slăbit treptat, în perioada dintre 1774 (pacea de la Kuriut-Kamargil şi 1877 (războiul pentru independenţă).

Amintim argumentaţia lui Nicolae Bălcescu, în legătură cu etapele revoluţiei în ţările române (cuprinsă în Mersul revoluţiei în istoria românilor, şi în scrisoarea către Alexandru Golescu, din 4 martie 1850). Dată fiind autonomia Principatelor, recunoscută de Turcia şi Rusia, singura modalitate realistă pentru revoluţionarii români de a înainta spre emanciparea socială şi naţională a poporului, era de a-şi dezvolta acţiunea imediată în condiţiile respectării tratatelor dintre marile puteri. În mare măsură, această emancipare precede - şi condiţionează - câştigarea independenţei depline a ţării.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Principate, cu toată lipsa unei burghezii destul de puternice spre a conduce acţiunea de răsturnare a feudalismului, societatea n-a fost stagnantă, şi masele s-au angajat cu hotărâre în lupta antifeudală. Un factor hotărâtor al evoluţiei a fost, desigur, intrarea ţărilor române în circuitul pieţei europene: pe măsură ce ele au câştigat mai multă autonomie faţă de Imperiul otoman, au putut să-şi orienteze economia aerară spre producţia pentru piaţă, răspunzând cererii de export agricol către lumea capitalistă.

În Principate, modul de producţie capitalist n-a succedat, pur şi simplu, celui feudal, ci elemente caracteristice celor două orânduiri au coexistat multă vreme, strâns împletite. Limitarea (apoi desfiinţarea) monopolului turcesc asupra comerţului a favorizat dezvoltarea pieţei interne. Însă creşterea producţiei de mărfuri a avut loc paralel cu - şi prin - intensificarea exploatării moşiereşti: spre a obţine cereale-marfă, boierii au mărit obligaţiile iobăgiste ale ţăranilor, - claca şi dijma. De asemenea, ei au căutat să-şi sporească în continuare domeniile, acaparând sate libere şi transformându-le în sate de clăcaşi (ţărani dependenţi).

Să examinăm mai îndeaproape felul cum s-a înrăutăţit situaţia ţărănimii, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Contradicţia socială fundamentală a epocii continuă să fie aceea dintre boieri şi ţăranii dependenţi (clăcaşi; iobagi, în sens larg), proprie feudalismului. Ne aflăm în perioada feudalismului târziu (a feudalismului în destrămare). Este adevărat că iobăgia - rumânia - fusese desfiinţată, ca instituţie juridică, de către Constantin Mavrocordat, la 1746 în Ţara Românească şi la 1749 în Moldova.

Însă - aşa cum a explicat Nicolae Bălcescu - „soarta ţăranilor nu se îmbunătăţi prin emancipaţia lor...”; „servagiul (robia) este o urmare neapărată a clăcii...”; „ţăranii avură a suferi atunci şi toată povara birurilor, de care mai nainte, ca robi, erau scutiţi. Aşa, numai prin păstrarea clăcii, libertatea ţăranilor se făcu iluzoară, robia se păstră şi starea lor merse din rău în mai rău...”, „până la 1821, când desperarea lor izbucni”.

Contradicţia socială amintită se ascute pe măsură ce ţărănimea va fi tot mai mult apăsată de sarcinile feudale noi, decurgând, paradoxal, din extinderea economiei de schimb. Cu toată calitatea lor de stăpâni feudali, boierii promovează instaurarea noului mod de producţie; ieşind din cadrele economiei naturale şi transformându-şi produsele de pe moşiile lor în mărfuri, ei se angrenează în procesul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Raporturile agrare se complică prin fenomenul arendăşiei.

O nouă pătură de exploatatori vine să se interpună între stăpânii de moşie şi clăcaşi, iar setea ei de câştig va fi îndestulată tot prin stoarcerea ţărănimii. Când în gospodăria moşierească intră arendaşul, el provoacă agravarea exploatării feudale, înmulţind obligaţiile ţăranilor. În acelaşi timp, el apare ca un agent al dezvoltării capitaliste în agricultură. Producţia de cereale pentru piaţă se măreşte tocmai prin aceea că ţăranul era silit să producă şi pentru stăpânul de moşie şi pentru arendaş.

La începutul secolului al XIX-lea, creşterea exploatării moşiereşti constituia o puternică tendinţă economică, ce şi-a prelungit şi intensificat acţiunea în epoca de după 1821, nefiind sfărâmată nici de revoluţia de la 1848. Iată un document edificator pentru factorii care întreţineau această tendinţă: În 1805, boierii moldoveni s-au plâns Porţii, printr-un arzmahzar, de puţinătatea zilelor de clacă, fixate la cel mult douăsprezece pe an, şi au cerut modificarea legii clăcii, spre a putea obţine de pe moşiile lor mai multe produse, pentru vânzare: „...Suntem strâmtoriţi şi păgubiţi cu această puţină slujbă care nu ne poate ajuta... la lucrarea de peste an a pământului, ca să putem face zăhărele de ajuns şi pentru casele noastre, [şi] să ne prisosească şi pentru vânzare la neguţitorii împărătescului capan...”.

Actuala lege a clăcii - spun boierii - putea fi acceptată atunci când nu se dezvoltase comerţul, „în vremea aceea când ţara nu era bine locuită, toate locurile pământeşti nu avea nici un preţ, şi petrecerea caselor noastre era înlesnită cu ieftinătatea ţării...”. De altfel, - susţin ei - „această obişnuinţă” de a se lucra numai 12 zile de clacă este recentă: „Că au fost rânduiala slujbei ţării mai mult decât 12 zile nu este îndoire, ţiind minte şi unii din bătrânii noştri”.

Un alt argument în sprijinul cererii lor îl găsesc boierii în comparaţia cu situaţia din ţările vecine: „Această împuţinare a slujbei nu are asemănare cu rânduielile altor părţi”, căci „în ţări străine ce se megieşesc cu noi şi două zile pe săptămână, şi cel mai puţin o zi pe toată săptămâna... sunt îndatoriţi sătenii a lucra stăpânului moşiei”. În consecinţă, boierii ar dori triplarea numărului zilelor de clacă: „după cuviinţa dreptăţii”, „locuitorii satelor noastre”, „ca unii ce se hrănesc pe moşiile noastre”, ar trebui să clăcuiască „o zeciuială a zilelor”, adică a zecea parte din numărul zilelor anului (36 zile în loc de 12). Astfel, orientarea domeniului boieresc spre producţia agricolă pentru piaţă, premisă a evoluţiei spre capitalism, atrăgea după sine agravarea condiţiei clăcaşului.

Codicele de legi al lui Al. Ipsilante (Pravilniceasca Condică, 1780), Legiuirea lui Caragea (1818) şi Regulamentul organic (1831) marchează, prin prevederile lor, trei etape ale înrăutăţirii condiţiei ţărănimii, ca urmare a dezvoltării schimbului de mărfuri. Îndatoririle ţăranilor către stăpânii de moşie, relativ reduse în Pravilniceasca Condică de la 1780, au fost majorate de legiuirile ulterioare. Pravila lui Ipsilante limita obligaţia clăcii la cel mult 12 zile pe an, lăsând libertatea de a se încheia învoieli între moşieri şi clăcaşi pentru un număr mai mic de zile. Pentru dijma porumbului, legea din 1780 stabilea să se dea stă pinului a zecea parte din recoltă („din zece băniţi, una”).

În schimb, Legiuirea lui Caragea (1818) înăspreşte prevederile privitoare la clacă şi la dijma porumbului etc. Sarcina clăcii se ridica la 14 zile, adăugându-se la cele 12 zile de muncă în general, o zi de plug şi o zi pentru căratul lemnelor. Clăcaşul trebuia să dea un car de lemne la Crăciun şi să le transporte unde avea stăpânul trebuinţă. Nu se mai admitea în viitor micşorarea clăcii prin învoieli particulare. Pentru dijmuirea porumbului se legaliza o dispoziţie care lovea din greu pe clăcaşi: în loc să se ia zeciuială din cantitatea produsă, se prevedea perceperea dijmei la pogon, adică după suprafaţa însămânţată, indiferent de recolta ce se putuse obţine.

Regulamentul organic va reflecta o etapă nouă, de intensificare extremă, a exploatării moşiereşti. Având în vedere faptul că tendinţele economico-sociale ce acţionau în preajma anului 1821 se lămuresc pe deplin abia în deceniile următoare, e necesar ca, în paragraful de faţă, care analizează aspecte ale procesului de trecere de la feudalism la capitalism, să ne referim la o perioadă largă: prima jumătate a secolului trecut. Numai astfel vom putea aprecia măsura în care programul lui Tudor a fost în concordanţă cu tendinţele obiective ale epocii, şi vom înţelege legătura între revoluţiile de la 1821 şi 1848, subliniată de Nicolae Bălcescu.

Regulamentul a urmărit să impună clăcaşilor circa 60 de zile de clacă, prin normarea suprafeţei ce trebuia lucrată: „Ziua de lucru a locuitorului s-a socotit pe mărimea pământului ce poate lucra un locuitor...”. După evaluarea făcută de Bălcescu, pentru Muntenia, numărul anual al zilelor de clacă în epoca Regulamentului organic se ridica, efectiv, la 56 - în loc de 12 -, prin introducerea nartului, normă de muncă zilnică, obligatorie. Într-o proclamaţie a Guvernului provizoriu de la 1848 se afirmă că din zilele anului, săteanul lucrează „în clacă şi iobăgie cel puţin 60”.

Nicolae Bălcescu şi Ion Ionescu de la Brad au definit această legiuire „carta sărăciei mulţimii poporului în favorul boierilor”, iar K. Marx a caracterizat-o drept „codice al muncii de clacă”: în perioada anterioară Regulamentului organic - notează autorul Capitalului - „se dezvoltară relaţii de iobăgie [ca rezultat al muncii de clacă], dar numai în fapt, nu în drept, până ce Rusia [ţaristă], liberatoarea lumii, sub pretextul că desfiinţează iobăgia, îi dădu putere de lege. Codicele muncii de clacă, proclamat în 1831 de generalul rus Kiseleff, a fost, bineînţeles, dictat de înşişi boierii”. Mai departe, Marx defineşte Regulamentul drept „o expresie pozitivă a goanei după supramuncă, goană pe care fiecare paragraf o legalizează...”.

Când producţia şi comerţul Principatelor se eliberează deci de îngrădirile impuse de stăpânirea otomană (pe deplin, în urma tratatului de la Adrianopol, 1829), forţele descătuşate ale pieţei, în loc să distrugă iobăgia, o întăresc (utilizăm termenul de iobăgie în accepţiunea - largă - de stare de dependenţă a ţăranului fată de domeniul boieresc). Acest amestec de capitalism incipient şi de feudalism ce înregistrează un nou triumf - prin înăsprirea clăcii şi a dijmei - se observă clar în epoca regulamentară. Cultivarea extensivă a pământului în vederea exportului de grâne şi, pe de altă parte, subjugarea mai accentuată a ţăranului faţă de proprietatea boierească, apar ca două laturi solidare ale economiei epocii.

În epoca regulamentară, aservirea ţăranilor, decurgând din obligaţia clăcii, a însemnat legarea lor mai strânsă de domeniul moşierului - unde ei erau necesari ca forţă de muncă -, ceea ce împingea spre destrămarea gospodăriei ţărăneşti independente; delniţele sătenilor se micşorează, deoarece proprietarii moşiilor ţin să-şi rezerve lor o suprafaţă arabilă cât mai mare. Această stare de „iobăgie” deschidea drumul capitalismului, pentru că ţăranii erau deposedaţi treptat de pământ, principalul mijloc de producţie. Lenin a arătat că „producerea de grâne de către moşieri în vederea vânzării, producere care s-a dezvoltat mai ales în ultima perioadă a existenţei iobăgiei, a fost un prevestitor al destrămării vechiului regim”.

Prevederile Regulamentului organic, înăsprind iobăgia, reprezintă - am spus mai sus - culminarea unui proces început din secolul al XVIII-lea, odată cu apariţia unor condiţii mai favorabile pentru exportul de cereale. Ţărănimea s-a opus însă cu dârzenie, în toată această perioadă, la intensificarea exploatării şi îndeosebi la înmulţirea zilelor de clacă. Un aprig conflict de clasă marchează astfel trecerea de la feudalism la capitalism. Deosebit de semnificativ pentru stările de lucruri din Principate este faptul că slăbirea dominaţiei turceşti n-a adus ţăranilor vreo uşurare.

Sporirea treptată a producţiei agricole şi înflorirea comerţului (după abolirea monopolului otoman) s-au realizat cu preţul unor condiţii înrobitoare pentru ţărănime, impuse de clasa boierească, în „goana-i după supramuncă” şi legiferate de Regulamentul organic. Protestul ţărănimii împotriva asupririi boiereşti a luat adeseori forma fugii de pe moşii şi chiar a strămutării în altă ţară. E de reţinut exodul birnicilor şi clăcaşilor în Turcia, fenomen de masă ce s-a produs decenii în şir, înainte şi după mişcarea lui Tudor.

Într-un raport înaintat divanului de isprăvnicatul de Ialomiţa se relatează că doi slujbaşi au fost trimişi în ostroavele Dunării să întoarcă nişte fugari; însă băjenarii, ameninţând pe oamenii stăpânirii cu moartea, au răspuns că ei „turci se vor face, iar în ţinutul Valahiei nu se vor întoarce”. Locuitorii unui sat din Romanaţi se plâng, în decembrie 1822, la căimăcămia Craiovei de cruzimea arendaşului, care „ne cere toate... îndoit”, iar noi „nu avem să-i împlinim toate cererile lui”: „Şi când nu vom avea milă nici de la dumneavoastră, poate să se spargă tot satu acum pă zăpadă”, căci - arată jeluitorii - şase case au fugit deja peste Dunăre.

Aşadar, jugul otoman nu se confunda cu cel boieresc, iar revolta ţăranilor se îndrepta mai mult împotriva boierimii, decât împotriva turcilor. Căci, pe când dominaţia otomană începea să se modereze, asuprirea venită din interior, de la dregătorii fanarioţi şi de la boierii pământeni - iar după 1821, numai de la aceştia din urmă - lua forme nu o dată sălbatice.

De vreme ce exportul de cereale era însă un factor de progres, şi dacă e reală condiţionarea lui (până la prăbuşirea feudalismului) de înmulţirea zilelor de clacă şi de creşterea dijmei, se pune întrebarea dacă rezistenţa ţărănimii la mărirea obligaţiilor ei împovărătoare nu venea în sprijinul menţinerii economiei naturale, întârziind evoluţia spre capitalism. Care trebuiau să fie obiectivele luptei revoluţionare în această perioadă, când instituţia tipic feudală a clăcii, în loc să fie desfiinţată, era pusă în slujba producţiei de cereale pentru piaţă şi, prin urmare, a dezvoltării agriculturii? în ce direcţie trebuia orientată revolta maselor ţărăneşti, atunci când mersul spre capitalism se asocia, în mod necesar, cu creşterea exploatării moşiereşti?

Să examinăm unele interpretări ce s-au dat evoluţiei societăţii noastre spre capitalism (situaţia din prima jumătate a secolului trecut). Analizând procesul de transformare a economiei rurale în vederea producţiei de cereale-marfă, Andrei Oţetea a demonstrat că „marea exploatare agricolă, bazată pe clacă, a constituit condiţia prealabilă pentru dezvoltarea modului de producţie capitalist în ţările din răsăritul Europei”.

Când s-au deschis debuşee pentru cereale, stăpânii de moşie „au început să exploateze la maximum sistemul de muncă iobagă, înmulţind mereu zilele de clacă... şi înglobând în rezerva domenială tenurele [loturile] ţăranilor şi păşunile colective...” (proces de aservire a ţăranilor faţă de proprietatea moşierească şi care a dus la despuierea lor de mijloacele de producţie, favorizând acumularea de capital). „Lipsiţi de capital, de cunoştinţe tehnice... (etc.)..., stăpânii feudali [din răsăritul Europei] n-au ştiut decât să pună economia iobagă în serviciul producţiei de cereale pentru piaţă”.

S. Columbeanu ajunge la acelaşi rezultat, afirmând mai explicit ideea că înăsprirea regimului clăcii a fost o necesitate obiectivă, în condiţiile de la noi, de dinainte şi de după 1821: Pentru mărirea slabei producţii agricole, boierii nu aveau la dispoziţie alte mijloace decât să intensifice obligaţiile feudale ale ţăranilor, - renta în muncă, în produse şi în bani. „Felul în care evoluau cele trei forme ale rentei feudale ducea, oricât de paradoxal ar părea, spre o agricultură capitalistă”. „Claca şi dijma, dar mai ales claca mărită, care va fi legiferată de Regulamentul organic”,... „erau folosite de clasa boierească în vederea transformării unei economii agrare feudale, dominată de ideea de subzistenţă, într-o economie agrară capitalistă, întemeiată pe producţia de cereale marfă”.

Autorul constată că pe numeroase moşii numărul zilelor de clacă prestate era mai mic decât acela prescris de lege, şi găseşte în aceasta „o explicaţie pentru slaba dezvoltare a agriculturii în epoca premergătoare Regulamentului organic”. „În anii 1822-1831 pe multe moşii, datorită numărului mic de zile de clacă şi datorită produsului mic al dijmei... producţia agricolă continua să fie dominată de ideea de subzistenţă, adică să se producă atât cât e nevoie pentru întreţinerea stăpânului, a curţii sale şi a familiilor ţăranilor clăcaşi de pe moşie”.

Această idee, „extrem de perimată pentru secolul al XIX-lea, secol al dezvoltării comerţului pe scară mondială”, a fost depăşită datorită schimbărilor aduse de tratatul de la Adrianopol (care a proclamat libertatea comerţului), precum şi datorită Regulamentului organic (care a agravat obligaţiile ţăranilor, instituind o aspră lege a clăcii). Regulamentul organic e definit de autor ca fiind „instrumentul legal care a sprijinit dezvoltarea capitalismului în agricultură prin mijlocirea instituţiilor feudale”.

Dacă mărirea rentei feudale a fost prima condiţie a producerii de cereale pentru piaţa externă şi, astfel, a dezvoltării capitaliste a agriculturii, cum trebuie interpretată împotrivirea ţărănimii la acest proces? Examinarea problemei e necesară, întrucât, identificând în fenomenul de agravare a exploatării o tendinţă spre capitalism, nu se înţelege, de la început, în ce fel ridicarea maselor ţărăneşti la lupta de clasă, împotriva „robiei clăcii”, a putut sluji, obiectiv, aceluiaşi proces de trecere de la feudalism la capitalism.

Desigur, prin intensificarea exploatării clăcaşului s-a putut ieşi din cadrul economiei naturale, obţinându-se produse agricole pentru vânzare. Dar, cu forţa de muncă iobagă nu se îndestulau cerinţele crescânde ale pieţei. Sistemul înapoiat al muncii bazate pe clacă era incompatibil cu marea producţie de cereale-marfă şi frâna dezvoltarea forţelor de producţie. Lenin a subliniat că atâta timp cât nu se înlătură cu totul rânduielile iobăgiste de la sate - claca, dijma, relaţiile de aservire -, nu poate fi vorba de dezvoltarea largă a capitalismului.

Împotrivirea ţăranilor la asuprirea boierească, în perioada când comerţul şi pieţele începeau să se dezvolte, nu înseamnă deloc voinţă de întoarcere la economia naturală, căci mica gospodărie ţărănească era ea însăşi angrenată în procesul schimburilor comerciale. Numai dispunând de produse pentru vânzare, ţăranii îşi puteau achita dăjdiile. Ei preferau chiar să-şi răscumpere în bani obligaţia clăcii, rămânând să muncească în gospodăria lor, decât să lucreze gratuit la boier.

Pe alocuri, neefectuarea clăcii, şi convertirea ei în bani - sub presiunea ţăranilor -, silea pe stăpâni să recurgă la muncă salariată, cu alte cuvinte, să accepte noi relaţii de producţie. Spre exemplu, în 1820, administratorul unei moşii de la Islaz (D. Sachelarie) scrie proprietarului că din cauza nesupunerii locuitorilor la clacă, a fost nevoit să îndeplinească munca la vie cu lucrători plătiţi.

Cei angajaţi - după cum reiese din textul scrisorii - nu erau oameni veniţi din altă parte, ci chiar clăcaşi ai moşiei, lucrând contra plată. Era o depăşire a rânduielilor, încă generale în agricultura vremii, potrivit cărora boierii luau bani de la ţărani, fără ca ei să plătească în bani lucrul pământului: „Am pus oameni angajaţi cu bani, cu câte 40 parale pe zi, la via domniei voastre, ca s-o lucreze. Unii nu voiau să vină, de frică să nu socotesc zilele lucrate drept clacă, şi până nu le-am dat banii în mână, n-au vrut să vină”.

Boierii aveau nevoie de clacă pentru cultivarea „rezervei” (partea de moşie reţinută pentru folosul exclusiv al stăpânului, spre deosebire de loturile individuale, date în folosinţa clăcaşilor, în schimbul rentei). Prin refuzul de a face clacă, ţăranii au îngreuiat constituirea rezervei, au subminat tendinţa spre marea exploatare agricolă, bazată pe munca gratuită a iobagilor, şi au căutat să-şi apere gospodăriile individuale de destrămare. Un studiu relativ recent al lui Ilie Corfus (Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea), găsind aceste stări de lucruri esenţiale pentru evoluţia agriculturii româneşti dintre 1800-1850, ajunge la concluzii opuse concepţiei lui Andrei Oţetea despre trecerea de la feudalism la capitalism.

Ilie Corfus a descris, pe baza unei întinse documentaţii de arhivă, rolul activ jucat de masele ţărăneşti în perioada de trecere de la feudalism la capitalism în ţara noastră (prima jumătate a secolului al XIX-lea), aportul lor la progresul economico-social al ţării şi lupta neîntreruptă pe care au dus-o împotriva jugului boieresc. Stăpânii de moşie nu puteau extinde şi valorifica pentru piaţă rezerva seniorială, fără sprijinul clăcaşilor, obligaţi s-o lucreze.

Însă interesul acestora era altul: să-şi lărgească, în detrimentul rezervei, loturile de pământ individuale şi să scape de „robia clăcii”. Ţăranii n-au consimţit să lucreze o parte din moşie în beneficiul exclusiv al boierului; ei voiau să cultive pământul pentru ei, acceptând în schimb să dea dijmă din produse. Astfel, zilele de clacă au rămas adeseori neefectuate, rezerva nu s-a dezvoltat şi n-a generat o nouă şerbie.

Spre deosebire de Andrei Oţetea, după care rezerva seniorială a constituit baza producţiei de cereale pentru piaţă (mai ales pentru export), Ilie Corfus susţine că stăpânii de moşie şi arendaşii puneau în vânzare produsele ţărăneşti, stoarse ca dijmă, şi că aceasta din urmă, iar nu claca, a reprezentat forma predominantă a rentei feudale în perioada descrisă. Mica gospodărie ţărănească, mai mult decât rezerva domeniului feudal, a contribuit la dezvoltarea unei agriculturi cu caracter comercial: „Participarea producţiei cerealiere a rezervei la volumul schimburilor pe piaţă a fost foarte redusă”; a existat „un primat al producţiei ţărăneşti de mărfuri asupra producţiei rezervei”.

Chiar şi în epoca regulamentară, rezerva s-a dezvoltat foarte încet, din cauza refuzului ţăranilor de a primi legislaţia boierească şi de a presta claca cerută de stăpâni. Pentru ca boierii să-şi poată mări proprietăţile, prin îngustarea delniţelor folosite de clăcaşi, s-a legiferat redistribuirea prin măsurătoare a loturilor ţărăneşti. Însă clăcaşii au opus Regulamentului organic „o rezistenţă dârză şi constantă” (arată Ilie Corfus).

Într-un fel, „ei au ieşit învingători în această luptă fără precedent: s-a ajuns ca şi partea de moşie rămasă proprietarului după distribuirea pogoanelor legale la clăcaşi să fie folosită tot de ei şi pentru ei sub formă de prisoase, iar nu de proprietari sau arendaşi sub formă de rezervă. Urmarea a fost că moşiile au rămas mai departe nemăsurate, adică la dispoziţia clăcaşilor”.

Cu alte cuvinte, ţăranii n-au putut fi forţaţi să lucreze pământul pentru boier, iar în urma rezistenţei lor la obligaţia muncii de clacă pe rezervă, li s-a recunoscut posibilitatea de a lua de la moşier, peste loturile ce li se cuveneau prin lege, suplimente de pământ în arendă. Profitând de nevoia de pământ a clăcaşilor, boierii au făcut din arendarea „prisoaselor” un mijloc sălbatic de exploatare. Ei au urcat preţul arenzii până la sume exorbitante, iar ţăranii au fost nevoiţi să accepte învoielile impuse, sub presiunea ameninţărilor cu munca normată pe rezervă şi cu „măsurătoarea” moşiei şi înjumătăţirea pogoanelor lor de pământ.

Astfel, în condiţiile unei încleştări dramatice între ţărani şi clasa stăpânitoare, gospodăria clăcaşului a reuşit totuşi să se menţină şi să evite anchilozarea, producţia ei dirijându-se tot mai mult spre piaţă. Cercetătorul stabileşte că, la mijlocul secolului al XIX-lea, terenurile agricole ale ţării nu erau cultivate în cadrul rezervelor boiereşti (decât în foarte mică măsură), ci ele se găseau, în cea mai mare parte, la dispoziţia clăcaşilor. Baza producţiei de cereale a ţării era producţia - cu caracter predominant comercial - a micii gospodării ţărăneşti.

Respingând, decenii în şir, robia clăcii pe rezerva boierească, ţărănimea română a combătut vechiul mod de producţie şi agravarea exploatării din perioada de declin a feudalismului. Acţiunea revoluţionară de la 1821 apare, astfel, ca produsul unei epoci în care ţărănimea s-a aflat într-o continuă stare de împotrivire faţă de asupritorii ei. Studiul lui Ilie Corfus oferă argumente în sprijinul interpretării mişcării lui Tudor ca o ridicare antiboierească (cum o priveau Xenopol şi V.A. Urechiă), ca „un episod ... de iniţiativă şi organizare ţărănească” (cum spunea Nicolae Iorga) şi nu ca o răscoală organizată de Eterie; căci „noua clacă (instituită de legiuirea lui Caragea) cu noile ei obligaţii, ... a contribuit cel mai mult la izbucnirea răscoalei din 1821”. În timpul mişcării, „pravila boierilor a fost călcată vijelios în picioare” şi mulţi ţărani s-au făcut stăpâni pe moşiile boiereşti.

Cercetarea lui Andrei Oţetea despre trecerea de la feudalism la capitalism ajunsese la încheierea că „marea exploatare agricolă bazată pe clacă” a fost „calea de pătrundere a capitalismului în agricultură”, în ţările române, ca în toate ţările din centrul şi răsăritul Europei; acumularea primitivă a capitalului a fost, şi la noi, favorizată de „deposedarea parţială a ţăranilor de pământ şi de ruinarea industriei casnice”; relaţiile capitaliste n-au putut pătrunde în agricultură „decât în urma transformării marelui domeniu feudal în mare exploatare agricolă pe bază de clacă, care a adoptat treptat elemente ale producţiei capitaliste, salariaţi pentru anumite munci agricole, maşini şi diferite procedee tehnice înaintate”. În epoca regulamentară; „centrul de greutate al producţiei de cereale a trecut de la delniţele sătenilor la rezerva domenială”; „evoluţia tinde spre ruinarea gospodăriei independente a ţărănimii...”.

Acestei teze, Ilie Corfus îi opune constatarea „rezistenţei ţărănimii dependente la munca pentru boieri”. În ciuda legislaţiei pe care au instituit-o, boierii n-au izbutit să-şi rezerve o parte din moşie, adică s-o separe net de loturile micşorate ale ţăranilor, ca s-o exploateze numai pentru ei, prin forţa de muncă a clăcaşilor, în vederea producţiei de cereale pentru piaţă. „Clăcaşii, atât înainte, cât şi după Regulamentul organic, n-au prestat claca în muncă, ci de obicei în bani”.

Autorul afirmă că, în faţa vastului material documentar dat la iveală prin cartea sa, teoretizările lui Andrei Oţetea „cad de la sine”. Totuşi, ele nu „cad”, de vreme ce însuşi Ilie Corfus recunoaşte că „la extinderea culturilor de grâu a început să ia din ce în ce mai frecvent parte, către sfârşitul celui de al doilea deceniu al perioadei regulamentare, şi rezerva boierească, folosind forţa de muncă clăcaşă”.

Descrierile contrastante pe care ni le oferă Andrei Oţetea şi Ilie Corfus, cu privire la evoluţia spre capitalism a societăţii agrare româneşti din prima jumătate a secolului trecut, nu se exclud, ci se întregesc, fiindcă ele surprind două tendinţe opuse, existente în realitatea obiectivă. Atunci când, sub acţiunea unui complex de factori interni şi externi, economia agrară s-a orientat spre producţia pentru piaţă, cele două clase antagoniste ale vechii orânduiri, stăpânii de moşie şi clăcaşii, au generat fiecare o altă cale de trecere la noul mod de producţie.

Atraşi de beneficiile comerţului, boierii urmăreau lărgirea producţiei de cereale; pentru aceasta, ei înţelegeau să menţină şi să înăsprească iobăgia (în sens larg), accentuând dependenţa ţăranului de proprietatea boierească. Interesele moşiereşti cereau exproprierea treptată a ţăranilor în vederea consolidării domeniului boieresc şi a transformării lui într-o mare întreprindere agricolă, bazată pe clacă.

Această „acomodare” de bună voie a boierimii la modul de producţie capitalist nu putea fi decât un proces foarte lent; abia după trecere de decenii, siliţi de evoluţia istorică, proprietarii de moşii vor ajunge să accepte înlocuirea clăcaşului (iobagului) prin argat. Cu totul altă cale de evoluţie spre capitalism se deschidea prin împotrivirea ţăranilor faţă de starea lor de şerbie. Dar, era nevoie ca o burghezie capabilă de acţiune revoluţionară să se aşeze în fruntea maselor populare, pentru ca lupta lor pentru pământ şi libertate să aibă ca rezultat desfiinţarea proprietăţilor moşiereşti.

Aşa cum a arătat Lenin, dat fiind faptul că germenii evoluţiei spre capitalism se ivesc atât în gospodăria moşierească, cât şi în cea ţărănească, în perioada de destrămare a feudalismului iau naştere două tipuri de evoluţie agrară burgheză, se conturează o cale moşierească şi o cale ţărănească de evoluţie agrară (două direcţii care se opun). Dezvoltarea capitalistă a agriculturii are loc în interesul moşierilor sau în interesul masei ţărăneşti; ea se bazează fie pe latifundiile feudale, transformate treptat în proprietăţi de tip burghez, fie pe înflorirea micilor gospodării ţărăneşti, în urma desfiinţării latifundiilor moşiereşti.

Vechea orânduire agrară, de tip feudal, „poate fi distrusă în chip moşieresc sau în chip ţărănesc, distrugerea ei putând netezi drumul pentru un capitalism moşieresc sau pentru un capitalism ţărănesc”. „Cele două curente de evoluţie agrară există... pretutindeni”, iar lupta dintre interesele ţăranilor şi ale moşierilor apare, în această perioadă, ca o „luptă pentru un tip sau altul de evoluţie agrară-burgheză”.

„Dezvoltarea burgheză se poate desfăşura având în frunte marile exploatări moşiereşti, care devin treptat tot mai mult exploatări burgheze, care înlocuiesc treptat metodele iobăgiste de exploatare cu metode burgheze, dar ea se poate de asemenea desfăşura având în frunte micile gospodării ţărăneşti, care îndepărtează din organismul social, pe cale revoluţionară... latifundiile feudale şi se dezvoltă apoi liber fără ele, pe calea fermieratului capitalist.

Aceste două căi de dezvoltare burgheză obiectiv posibile noi le-am numi: calea de tip prusac şi calea de tip american. În primul caz, gospodăria moşierească-iobăgistă se transformă treptat într-una burgheză, iuncherească, condamnând pe ţărani la decenii de chinuitoare expropriere şi aservire... În al doilea caz, gospodăria moşierească nu există sau este sfărâmată de revoluţie, care confiscă şi fărâmiţează moşiile feudale. În acest caz precumpăneşte ţăranul, care devine agentul exclusiv al agriculturii şi se transformă în fermier capitalist”.

„În istoria economică a Rusiei se conturează cât se poate de clar amândouă aceste tipuri de evoluţie. Iată, bunăoară, epoca desfiinţării iobăgiei. Se ducea pe atunci o luptă între ţărani şi moşieri în legătură cu modul de înfăptuire a reformei. Şi unii şi alţii erau pentru condiţiile de dezvoltare economică burgheză (fără a-şi da seama de acest lucru); dar moşierii erau pentru o dezvoltare care să asigure menţinerea maximă a gospodăriilor moşiereşti, a veniturilor moşiereşti, a metodelor moşiereşti (înrobitoare) de exploatare. Ţăranii erau pentru o dezvoltare care ar fi asigurat... bunăstarea ţărănimii, desfiinţarea latifundiilor moşiereşti, desfiinţarea tuturor metodelor de exploatare iobăgiste şi înrobitoare, lărgirea proprietăţii funciare ţărăneşti libere”.

Check Also

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Moldova

În vremea în care în Moldova creşteau nemulţumirile populaţiei fata de politica regatului maghiar şi …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Dezvoltarea feudalismului între Carpaţi şi Dunăre în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Când puternicul stat al Asăneştilor manifestă semne de slăbire sub Asan Borilă (1207-1218), urmaşul lui …