Probleme şi izvoare privind orânduirea capitalistă

Revoluţia de la 1848 a constituit unul din principalele obiective ale cercetărilor istorice din România. În răstimp de peste un veac, a apărut un mare număr de lucrări memorialistice, culegeri de documente, studii monografice, articole. Astfel, cu prilejul semicentenarului revoluţiei, a fost pregătită o amplă colecţie de documente Anul 1848 în Principatele Române (vol. I-VI) (1898-1910) şi mai multe studii monografice, dintre care mai important al lui C. Colescu-Vartic, 1848. Zile revoluţionare (1898).

În lucrarea sa în două volume Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, (1890) George Bariţiu a reuşit să dea o bogată informaţie asupra revoluţiei din 1848 în Transilvania. În Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, (1915) Nicolae Iorga a sesizat faptul că masele populare au constituit factorul principal al revoluţiei. Un vast material documentar despre aceeaşi revoluţie se găseşte în volumele lui Silviu Dragomir Studii şi Documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849 (vol. I-IV) (1944-1946). Începând ou anul aniversării centenarului revoluţiei (1948), s-a manifestat un viu interes pentru studierea ştiinţifică a revoluţiei burghezo-democratice din 1848.

Istoriografia nouă a definit şi a evidenţiat cauzele, programul şi caracterul revoluţiei, însemnătatea participării maselor în diferite etape ale revoluţiei, rolul şi semnificaţia activităţii desfăşurate de principalii fruntaşi revoluţionari. Totodată, cercetările mai noi au analizat şi au relevat obiectivele comune de luptă şi particularităţile revoluţiei în cele trei ţări române, complexitatea fenomenelor social-politice şi economice. Informarea istorică edita s-a îmbogăţit cu noi volume de documente: Anul revoluţionar 1848. I. În Moldova (1950), Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova (1960) şi Documente privind revoluţia din Ţara Românească (1963). Capitolele referitoare la revoluţia de la 1848 cuprinse în vol. IV din Tratatul de Istorie a României şi în vol. II Din istoria Transilvaniei, reprezintă primele sinteze ştiinţifice de proporţii ale acestor mari evenimente.

Dintre lucrările de amploare publicate în ultimii ani menţionăm valoroasele monografii Avram Iancu (Silviu Dragomir), Adunarea naţională de la Blaj (V. Cheresteşiu), George Bariţiu, viaţa şi activitatea sa (Vasile Netea) şi Revoluţia de la 1848-1849 în Banat (I. D. Suciu). O lucrare de proporţii, care se bazează pe bogate surse documentare interne şi externe edite şi mai ales inedite este aceea a Corneliei Bodea despre Lupta românilor pentru unitate naţională 1834-1849 (1967).

Alte numeroase articole şi studii elaborate în ultimii ani şi publicate în revistele de specialitate au adus o importantă contribuţie la clarificarea etapelor, momentelor şi problemelor cele mai de seamă ale anului revoluţionar 1848. În atenţia istoriografiei noastre se află întocmirea unei ample lucrări monografice consacrate marelui eveniment.

Atât vechea cât şi noua istoriografie au considerat Unirea din 1859 şi prefacerile din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza ca probleme fundamentale ale Istoriei României şi de aceea le-au acordat o deosebită atenţie. Scrierile istorice din trecut au adus în circuitul ştiinţific şi didactic un vast material documentar şi o serie de aprecieri juste, temeinic argumentate şi analizate. Altele însă, datorită unor cercetări incomplete şi lipsite de temeiul unei concepţii ştiinţifice, se caracterizează în genere printr-o prezentare vădit tendenţioasă şi neconvingătoare.

În acest fel de lucrări Unirea din 1859 este înfăţişată fie ca opera unor cercuri restrânse ale burgheziei şi boierimii liberale, fie ca rezultat al unor împrejurări externe prielnice. Iată pentru ce noua istoriografie a trebuit să cerceteze cu atenţie şi să explice temeinic rădăcinile social-economice şi ideologice ale marelui eveniment, evoluţia şi raportul factorilor de unitate, poziţia diferitelor clase şi pături sociale, atitudinea puterilor europene, rolul maselor populare şi al personalităţilor în înfăptuirea Unirii, prefacerile social^politice care au urmat şi însemnătatea lor.

Una din principalele colecţii documentare referitoare la această perioadă este aceea a lui D.A. Sturdza, Acte şi documente privitoare la istoria renaşterii României (1889-1909, vol. I-X). O importanţă deosebită pentru lărgirea sursei de informare o are noua colecţie de Documente privind Unirea Principatelor vol. I-III, (1959-1963, pregătită în cadrul Institutului de istorie „Nicolae Iorga”, al Academiei Republicii Socialiste România). Istorici de valoarea lui A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga au rezervat Unirii un loc special în vasta lor operă istoriografică: A.D. Xenopol în Istoria partidelor politice în România, vol. I (1910) şi Domnia lui Cuza Vodă, vol. I-II (1903) şi Nicolae Iorga, în vol. IX din Istoria românilor (1938).

Frontul cercetării istorice s-a lărgit foarte mult şi a fost deosebit de productiv cu prilejul aniversării Centenarului Unirii (1959). Aspecte multiple ale acestui eveniment crucial din istoria patriei au fost tratate şi elucidate în numeroase articole, unele dintre ele fiind cuprinse în revistele de specialitate sau în volumul omagial Studii privind Unirea Principatelor (1960).

De asemenea, în vol. IV din Istoria României (1964), în spiritul concepţiei materialismului istoric, este înfăţişată imaginea de ansamblu a formării statului naţional român modern. O monografie reprezentativă a epocii lui Alexandru Ioan Cuza, care se bazează pe o apreciabilă informare, o constituie lucrarea despre Viaţa şi opera lui Cuza a lui C.C. Giurescu (1966). Principala reformă înfăptuită în timpul domniei lui A.I. Cuza este temeinic şi multilateral analizată în studiul monografic Legea rurală din 1864 de N. Adăniloaie şi D. Berindei (1967).

Cucerirea independenţei de stat în 1877, etapă necesară a procesului desăvârşirii unităţii naţionale, a determinat - cum era şi natural - elaborarea a numeroase lucrări istorice. Problema independenţei României în perioada imediat premergătoare cuceririi ei, izbucnirea crizei orientale şi poziţia României, încercările de a obţine independenţa pe calea garantării neutralităţii absolute, încheierea convenţiei româno-ruse, acţiunile politice şi militare ale României în preajma proclamării independenţei României, desfăşurarea operaţiunilor militare la sudul Dunării, recunoaşterea independenţei României sunt tot atâtea aspecte care au determinat o serie întreagă de articole, publicaţii documentare, monografii şi opere de sinteză ale cercetătorilor români, toate laolaltă constituind un capitol din cele mai importante ale istoriografiei noastre.

Vechea istoriografie a prezentat în ansamblu faptele în mod veridic, dar în numeroase lucrări nu s-a acordat atenţia cuvenită rolului precumpănitor al maselor populare şi al armatei în obţinerea victoriei, insistându-se în mod exagerat asupra meritelor unor personalităţi politice. De asemenea, a fost prezentat insuficient şi rolul burgheziei în dobândirea independenţei.

Lucrările de sinteză privind istoria patriei tratează sub diferite aspecte evenimentele din 1877-1878. În volumul X al Istoriei românilor. Întregitorii (1939) Nicolae Iorga încadrează pentru prima dată războiul de independenţă în contextul general european. Dintre lucrările istoricilor militari, deosebit de utile sub raportul documentelor se remarcă Istoricul războiului din 1877-1878. Participarea României la acest război, lucrare elaborată de un colectiv de ofiţeri (vol. I, II, III, 1897-1898) şi Luptele românilor în răzbelul din 1877-1878 (vol. I, II, 1886-1887) de T.C. Văcărescu.

Cu prilejul semicentenarului cuceririi independenţei de stat a României a apărut un ciclu de conferinţe publicate în volumul Războiul neatârnării (1927). Tot în acest timp a fost publicată lucrarea monografică a lui Nicolae Iorga Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, care constituie cea mai amplă şi mai obiectivă prezentare a vechii istoriografii asupra războiului de independenţă.

În anii regimului popular, istoriografia română a trecut la cercetarea exhaustivă a izvoarelor şi la publicarea lor. Această activitate desfăşurată de către un colectiv larg de istorici a avut ca rezultat publicarea unei culegeri de Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, în 10 volume (1952-1955). Bogatul material informativ oferă cercetătorului posibilitatea adâncirii multiplelor aspecte legate de proclamarea independenţei, de mersul războiului şi dezvoltarea României în ultimul pătrar al secolului trecut.

În rândul lucrărilor apărute în ultimul timp despre 1877 se înscrie volumul Pagini din lupta poporului român pentru independenţă naţională (documente şi texte social-politice) (1967) sub îngrijirea unui colectiv de autori şi studiul Războiul pentru independenţa naţională a României, (1967) de N. Adăniloaie şi I. Gheorghe Cupşa. Volumul de documente şi texte social-politice amintit cuprinde cuvântări, scrieri, note diplomatice ale unor fruntaşi ai vieţii politice româneşti şi de peste hotare, rapoarte ale comandanţilor militari, extrase din presă şi cărţi, memorii ale luptătorilor de pe front. Din lectura lor apare cu pregnanţă atitudinea diferitelor categorii sociale şi a grupărilor politice, eroismul ostaşilor români şi al maselor largi populare, urmările esenţiale ale acestui eveniment de mare însemnătate istorică.

Studierea principalelor aspecte şi momente ale istoriei moderne a României din perioada 1878-1918 atestă o dată mai mult importanţa concepţiei materialismului istoric. Timp îndelungat, istoriografia din trecut, cu unele excepţii, nu i-a acordat atenţia necesară, iar când a abordat-o nu a ajuns la concluzii întrutotul ştiinţifice, din cauza unor interese politice şi de clasă care o împiedicau în mod obiectiv şi subiectiv de la aceasta. Progresele remarcabile realizate de poporul nostru în decursul întregii sale istorii, înfruntând toate vitregiile şi vrăjmăşiile, constituie un izvor de mândrie patriotică.

O atenţie deosebită s-a acordat înfăţişării procesului apariţiei şi creşterii proletariatului în România, fenomenul cel mai important al istoriei noastre moderne. Cercetarea realităţilor din România duce la concluzia că România constituia obiectul de împărţire şi pradă a imperialismului mondial, iar o parte însemnată a teritoriului său, Transilvania, se afla sub ocupaţie străină. Totodată se cer studiate mai temeinic probleme ca dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi socialiste, procesul desăvârşirii unităţii statului naţional român, rolul burgheziei etc.

Izvoarele principale ale acestei perioade sunt în primul rând informaţiile care se păstrează în arhivele centrale şi locale şi în colecţiile de documente publicate (răscoalele de la 1888, 1907, mişcarea muncitorească, diferite legi mai importante etc.) ca şi în presa timpului şi în memoriile unor personalităţi (Titu Maiorescu, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Ion Slavici, Al. Marghiloman, Ioan Raţiu, Valeriu Branişte etc. - ultimul în curs de apariţie). Ca izvor statistic mai cuprinzător necesar studiului istoriei economice, amintim „Ancheta Industrială” din anul 1901-1902, iar pentru cercetarea vieţii politice - colecţia de dezbateri parlamentare. Cunoaşterea istoriei pe baza izvoarelor de diferite categorii (directe şi indirecte, publicate şi inedite etc.) se întregeşte eu lucrările de interpretare - generale ou caracter de sinteză sau speciale, tratând o anumită problemă sau un anumit eveniment.

Reviste mai importante de istorie sunt „Studii”, Revue Roumaine d’Histoire” editate de Academia Republicii Socialiste România, „Magazin istoric” publicată prin grija Societăţii de ştiinţe istorice etc. Diferite aspecte ale mişcării muncitoreşti şi socialiste din România sunt ilustrate de numeroase studii monografice precum şi de articole publicate în revista „Anale de istorie” etc. Afirmarea crescândă a clasei muncitoare pe arena istoriei a ridicat pe o treaptă superioară nivelul luptei de clasă - motorul dezvoltării sociale. În acelaşi sens, mişcările ţărăneşti, culminând cu marea răscoală din 1907, au stat şi ele în centrul atenţiei, ca urmare a însemnătăţii problemei agrare în viaţa societăţii româneşti a timpului.

Începuturile mişcării muncitoreşti din România sunt consemnate într-o lucrare care reuşeşte în bună măsură să cuprindă principalele etape în dezvoltarea clasei muncitoare până la primul război mondial (N.N. Constantinescu, Din istoricul formării şi dezvoltării clasei muncitoare din România până la primul război mondial, 1959). Crearea primelor cluburi socialiste şi apoi a cercurilor muncitoreşti, constituirea celor dintâi asociaţii de ajutor reciproc, începuturile mişcării greviste, sunt sintetic prezentate în această lucrare.

Odată cu crearea primului partid al proletariatului, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) muncitorimea începe să desfăşoare ample acţiuni organizate care consemnează creşterea numerică şi prezenţa sa activă în viaţa politică a ţării. Perioada cuprinsă între 1893, anul creării PSDMR, şi sfârşitul secolului al XIX-lea, momentul dezorganizării vremelnice a acestuia, este competent tratată într-o culegere de studii al cărei conţinut îi conferă mai degrabă caracterul unei lucrări monografice (Mişcarea muncitorească din România 1893-1960, 1965). Această lucrare este continuată, sub raport cronologic, de studiul monografic referitor la refacerea mişcării muncitoreşti si crearea PSDMR În anul 1910 (N. Copoiu, Refacerea PSD din România, 1900-1910, 1966).

În ceea ce priveşte teritoriul românesc de peste Carpaţi, Transilvania, aflat sub dominaţia imperiului austro-ungar, studierea istoriei mişcării muncitoreşti s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea cercetătorilor I. Cicală, A. Egyed, L. Vaida, A. Deac, V. Curticăpeanu etc. Şi în legătură cu studierea istoriei mişcării muncitoreşti cercetătorii s-au preocupat de pregătirea instrumentelor de lucru indispensabile desfăşurării unei activităţi ştiinţifice competente.

Pe lângă volumul selectiv de documente apărut în urmă cu peste douăzeci de ani Documente din mişcarea muncitorească 1872-1916, (1947) care cuprinde unele din izvoarele referitoare la începuturile mişcării muncitoreşti până spre sfârşitul primului deceniu al secolului nostru, în ultimii ani au fost pregătite, prin grija cercetătorilor de la Institutul de studii istorice şi social-politice alte noi volume (Presa muncitorească şi socialistă din România, vol. I-III, 1964-1968; Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1893-1900; 1910-1915; 1916-1921, 1965-1969), ce răspund actualelor necesităţi de studiu.

Problema agrară este tratată într-o suită aproape neîntreruptă de studii. După ce în 1957 a apărut volumul de Studii şi referate privind răscoalele ţăranilor din 1907, (1957) urmat de o serie de studii de mai mică amploare şi valoare privind desfăşurarea răscoalei în diferite regiuni ale ţării, zece ani mai târziu, după o asiduă şi minuţioasă cercetare de arhivă, un colectiv de istorici aparţinând Institutului de istorie „Nicolae Iorga” şi Institutului de studii istorice şi social-politice, au realizat o amplă lucrare monografică privind cel mai tragic episod din lupta ţărănimii române pentru pământ (Marea răscoală a ţăranilor din 1907, 1907).

Tot în legătură cu problema agrară la începutul secolului al XX-lea trebuie semnalată lucrarea lui D. Hurezeanu, Problema agrară şi lupta ţărănimii din România 1904-1906, (1960). Se cuvine amintită monografia privind evoluţia relaţiilor agrare şi a luptei ţărănimii pentru pământ până în anul 1921, anul elaborării legii de reformă agrară care avea să împroprietărească marea majoritate a ţărănimii române. (V. Liveanu, N. Rusenescu, Tr. Lungu, M. Iosa, I. Kovaci, V. Bozga: Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România, 1908-1921, 1967).

Istoria Transilvaniei în epoca modernă poate fi studiată, din punct de vedere-documentar, în unele colecţii ca aceea publicată de T. Păcăţian („Cartea de aur”) sau în culegeri maghiare şi germane, iar din punct de vedere al bibliografiei mai recente de specialitate - în lucrări ca Din istoria Transilvaniei, vol. II, Destrămarea monarhiei austro-ungare. Studiile care au apărut cu prilejul sărbătorii naţionale a împlinirii unei jumătăţi de secol de la Unirea Transilvaniei cu România tratează pentru prima oară, în mod ştiinţific, acest mare eveniment, care reprezintă încununarea întregii istorii moderne a patriei noastre.

Lupta de eliberare naţională a românilor transilvăneni, intrată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea într-o nouă fază, s-a încheiat odată cu desăvârşirea unităţii statului naţional român. În semn de cinstire a luptei desfăşurate de cei mai buni fii ai poporului român pentru realizarea acestui deziderat de veacuri,, istoricii români au făcut să apară mai multe lucrări elaborate pe baza unei largi documentări. (Destrămarea monarhiei austro-ungare, 1900-1918, sub redacţia acad. C. Daicoviciu şi prof. univ. M. Constantinescu, (1964).

Semicentenarul unirii Transilvaniei cu România a fost marcat de asemenea de apariţia mai multor lucrări din care amintim: Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea. Transilvaniei cu vechea Românie (sub redacţia prof. univ. M. Constantinescu şi Şt. Pascu, autori: M. Constantinescu, Şt. Pascu, L. Banyai, V. Curticăpeanu, I. Gheorghiu, C. Gollner, I. Kovaci, C. Nuţu, I. Oprea, V. Popeangă, Al. Porţeanu (1963), Unitate şi continuitate în istoria poporului român (sub redacţia prof. D. Berciu, (1968); Adunarea de la Alba Iulia (de Şt. Pascu).

Un capitol mai puţin cercetat până nu de mult de noua istoriografie românească, a fost acela al vieţii politice. Abordarea cercetărilor în legătură cu această problemă a permis elaborarea unor studii care au văzut în ultimii ani lumina tiparului (Tr. Lungu, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului al XIX-lea (1888-1899), (1967) sau sunt în curs de apariţie. Cercetările efectuate în aceasta direcţie au darul să urmărească printre altele, originile şi dezvoltarea burgheziei, rolul jucat de aceasta în crearea şi consolidarea statului modern român, creşterea ponderii burgheziei în viaţa politică a ţării, frământările care au avut loc în sinul burgheziei şi moşierimii între diferite grupuri şi cercuri dizidente.

În sfârşit, pentru a încheia prezentarea cercetărilor privind istoria modernă a României, semnalăm insuficienta preocupare a istoriografiei marxiste româneşti faţă de problematica primului război mondial. Istoricii români au datoria să analizeze împrejurările de ordin intern şi extern care au determinat şi au permis trecerea regatului român dintr-un sistem de alianţe în celălalt sistem, să dovedească contribuţia adusă de armatele române la victoria Antantei în primul război mondial „precum şi legătura obiectivă ce a existat între participarea României la primul război mondial şi lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania”. Tradiţiile glorioase ale luptei poporului român pentru dreptate socială şi libertate naţională vor fi ridicate pe noi culmi prin crearea Partidului Comunist Român şi vor fi corespunzător tratate în istoriografia epocii următoare.

Check Also

Procesul de trecere de la feudalism la capitalism

Înţelegerea atitudinii adoptate de Tudor Vladimirescu faţă de jugul boieresc este îngreuiată de insuficienta elucidare …