Probleme şi izvoare privind Evul Mediu

Pentru perioada evului mediu sau a feudalismului timpuriu dispunem de izvoare scrise (narative şi documentare) şi de izvoare arheologice. Dintre izvoarele narative, scriitorii bizantini Kadrenos, Skylitzes, Kekaumenos, Constantin Porfirogenetul, Ana Comnena şi Nicetas Choniates sunt cei mai importanţi pentru ştirile ce le conţin lucrările lor. La aceştia trebuie adăugată cronica rusă cu titlul Povestea vremurilor trecute (Povest vremennih let), Viaţa Sf. Gerard (Vita sancti Gerhardi) şi Faptele Ungurilor (Gesta Hungarorum), scrisă, aceasta din urmă, de notarul regelui Ungariei Bela al III-lea, cunoscut sub numele de Anonymus.

În legătură cu autorul şi valoarea acestei lucrări s-au purtat lungi discuţii. Unii socoteau că autorul ei a fost notarul regelui Bela al II-lea, alţii al regelui Bela al IV-lea. Unii contestau valoarea istorică a lucrării, acordându-i doar o valoare literară, alţii o socoteau demnă de încredere până în cele mai mici amănunte. Cei mai buni specialişti îl consideră pe Anonymus notar al regelui Bela al III-lea, dar în ultima vreme se ridică din nou voci în favoarea regelui Bela al II-lea. Lucrarea sa, scrisă pe la sfârşitul secolului al XII-lea, dar pe baza unor izvoare din secolul al XI-lea şi care relatează evenimentele petrecute la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor, este demnă de toată încrederea.

Dintre izvoarele documentare, mai importante sunt cele referitoare la Transilvania şi dintre acestea mai ales Registrul de la Oradea, care cuprinde 389 de procese verbale ale judecăţilor dezbătute în faţa capitlului orădean între anii 1208- 1235. Izvoarele documentare sunt cuprinse în colecţia Documente privind istoria României, secolele XI-XIII (Bucureşti, 1952-1953), iar cele documentare şi narative mai semnificative în Crestomaţia pentru studiul istoriei statului şi dreptului, publicată de Şt. Pascu şi Vl. Hanga, vol. II (Bucureşti, 1958).

Izvoarele arheologice constau din descoperirile unor aşezări săteşti şi altele întărite, ca cele de la Garvăn, Păcuiul lui Soare etc. din Dobrogea, Bucov, Dridu, Ciurel, Târgşor etc., în Ţara Românească, Hlincea, Răducăneni, Voineşti etc. În Moldova, Dăbâca, Moreşti, Biharea etc. În Transilvania. Pentru această perioadă încă nu există o lucrare fundamentală, care să cuprindă toate problemele. Lucrările speciale sunt mai ales filologice, ca aceea a lui N. Drăgan, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticei (Bucureşti, 1933) şi a lui E. Petrovici, Dacoslava (în Dacoromania, 1943). Lucrările arheologice sunt de fapt prelucrarea rezultatelor săpăturilor. O lucrare monografică este Dinogeţia, sub redacţia prof. G. Ştefan (1967).

Dintre studiile de cercetare istorică propriu-zisă pot fi amintite acelea ale lui A. Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european (Bucureşti, 1933) şi lucrarea lui K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII (Bucureşti, 1958). Studiile lui Nemeth Gy. şi Gyorffy Gy. cu privire la secui n-au lămurit pe deplin această problemă atât de discutată. Cronicarii medievali erau convinşi de originea hunică a secuilor. Istoriografii secolului al XVIII-lea îi socoteau rămăşiţe ale pecenegilor şi cumanilor, pentru ca istoriografii secolului XIX să-i considere unii maghiari, alţii huni, alţii avari etc. Cercetările mai noi ii consideră pe secui o populaţie rezultată din contopirea, prin asimilare, a unor populaţii de limbă turcică, care s-a alăturat uniunii de triburi maghiare încă înainte de aşezarea acestora în Pannonia.

Studiile lui G. Muller şi K. Schunemann au reuşit, în parte doar, să lămurească de unde şi în ce împrejurări a fost adusă populaţia germanică în Transilvania. Pe baza particularităţilor de grai şi a unor menţiuni documentare, astăzi se crede că grupul numit flandrensi a venit din Flandra, cel numit teutonici de pe valea râurilor Rin şi Mosella şi cei numiţi saxoni din Saxonia. Cât priveşte cauzele plecării populaţiei germanice din locurile ei de aşezare, teoria calamităţilor naturale (secetă, inundaţie) a fost înlocuită cu o explicaţie mai plauzibilă: plecarea de teama şerbirii a unora şi de greutăţile şerbiei a altora.

Problema formării statelor feudale româneşti este înfăţişată de izvoarele documentare - dintre care cel mai important este Diploma ioaniţilor din 1247 - şi de cele narative interne: letopiseţele muntene şi moldovene, şi externe: Cronica pictată de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense) şi Cronica rimată austriacă (Osterreichische Reimchronik) a lui Ottokar de Stiria. Studierea atentă a acestor izvoare se datorează mai ales lui D. Onciul, Originile Principatelor Române (Bucureşti, 1899), iar mai nou lui B. Câmpina, Le probleme de l’apparition des etats feodaux roumains (Bucureşti, 1955).

În legătură cu formarea ţărilor române, multă vreme a fost în circulaţie teoria ,,descălecatului” lui Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi a lui Dragoş din Maramureş. O afirmă Letopiseţele din vremea lui Ştefan cel Mare, apoi Grigore Ureche pentru Moldova. Letopiseţul Cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti pentru Ţara Românească. Cantemir, Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor şi Şincai, Hronica românilor şi o mai multor neamuri admit descălecatul cu oarecare rezerve, pentru ca Bălcescu şi Kogălniceanu să se îndoiască. Discuţiile contradictorii au continuat până aproape de zilele noastre. Unii admiteau descălecatul aşa cum îl înfăţişa tradiţia cronicărească (Xenopol, G. Brătianu), alţii aduceau amendamente (Onciul, Iorga, Lapedatu, Panaitescu) fără să găsească explicaţia cea justă întrutotul.

Problema „descălecatului” cred că trebuie înţeleasă astfel: atât între Carpaţi şi Dunăre cât şi la est de Carpaţi existau formaţiuni politice dezvoltate, în plin proces de unificare şi închegare într-un singur stat. În timpul desfăşurării procesului au trecut din Făgăraş. În ultimul deceniu al secolului al XIII-lea, şi din Maramureş, în deceniul al 5-lea al secolului al XIV-lea, pentru a scăpa de iobăgire, grupuri însemnate de populaţie sub conducerea unor voievozi (Negru, Dragoş). Aceştia s-au integrat în societatea în plină prefacere de la sud şi est de Carpaţi, aducându-şi aportul demografic şi politic, contribuind la grăbirea procesului de constituire a statelor româneşti (cf. Şt. Pascu, Răscoalele ţărăneşti în Transilvania, Cluj, 1947).

Feudalismul dezvoltat este cu mult mai bine documentat şi cercetat. Izvoarele documentare se înmulţesc fiind cuprinse în mai multe colecţii, dintre care se cuvine a fi cunoscută cel puţin colecţia Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, care publică mai ales documente externe, în original, apoi cele două volume publicate de M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, şi unul de P.P. Panaitescu, Documentele Ţării Româneşti, în care se publică originalele însoţite da traduceri.

În colecţia Documente privind istoria României, seriile A. (Moldova), B. (Ţara Românească) şi C. (Transilvania) se publică numai traducerile. Izvoarele narative sunt de asemenea mai bogate. Cele 5 letopiseţe din vremea lui Ştefan cel Mare cuprind ştiri numeroase şi pentru perioada precedentă, după cum conţine asemenea ştiri şi Letopiseţul lui Ureche (pentru Moldova), Letopiseţul Cantacusinesc şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti (pentru Ţara Românească). Cele mai importante izvoare documentare şi narative sunt cuprinse în vol. II şi III ale Crestomaţiei, publicată de Şt. Pascu şi Vl. Hanga (Bucureşti, 1958-1963).

Pe baza acestei documentări bogate s-au realizat şi studii numeroase pentru toate domeniile. Situaţia social-economică e înfăţişată în mai multe lucrări, dintre care mai cuprinzătoare este cea a lui P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova (Bucureşti, 1964), a lui D. Mioc, H. Chircă şi Şt. Ştefănescu, L’evolution de la rente feodale en Valachie et en Moldavie (Bucureşti, 1960), a lui Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul XVI (Bucureşti, 1954), a lui C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea (Bucureşti, 1967).

Istoria politică s-a bucurat de atenţie mai mare din partea cercetătorilor. Lucrări valoroase au publicat I. Minea. Principatele române şi politica orientală a împăratului Sigismund (Bucureşti, 1919), P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân (Bucureşti, 1944), Şt. Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în secolele XIII-XIV (Sibiu, 1944) etc. Răscoala de la Bobâlna s-a învrednicit de o cuvenită atenţie, publicându-se originalele celor două înţelegeri dintre ţărani şi nobili, precum şi două lucrări speciale: Şt. Pascu, Bobâlna (Bucureşti, 1964) şi Demeny L., Az 1437-38-as, babolnai nepi felkeles (Răscoala populară din 1437-1438 de la Bobâlna, Bucureşti, 1960).

Pe baza acestor studii s-au putut scrie capitolele de sinteză din Istoria României (vol. II, Bucureşti, 1962), cele Din istoria Transilvaniei (vol. I, Bucureşti, 1963), lucrarea lui V. Costăchel, P.P. Panaitescu şi V. Grecu, Viaţa feudală în Ţara. Românească şi Moldova, secolele XIV-XVII (Bucureşti, 1957) şi manualul de Istorie medie a României, întocmit de Şt. Pascu şi colectivul (Bucureşti, 1966).

Perioada luptelor victorioase pentru apărarea independenţei ţărilor române s-a bucurat de o atenţie cu totul deosebită. Colecţii de documente au fost publicate cu privire la domnia lui Ştefan cel Mare, ca aceea a lui Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, 2 vol. (Bucureşti, 1913). Cronici speciale au fost închinate lui Iancu de Hunedoara, ca aceea a lui Gaspar Heltai, Două istorii frumoase despre Ioan Huniade (Ket szep historia ... az Hunyadi Janosrol, 1580), lui Vlad Ţepeş, ca aceea din cercurile săseşti duşmănoase (Povestirile despre Dracula Vodă) şi cealaltă din anturajul său, favorabilă (Povestire despre Vlad Ţepeş), lui Ştefan cel Mare, cronica oficială, de curte, păstrată în 5 variante (Letopiseţul anonim, Letopiseţul de la Putna, Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă), partea principală din Letopiseţul lui Ureche, părţi importante din cronica polonezului Jan Dlugosz etc.

Faptele eroice ale acestor viteji conducători de oaste au atras luarea aminte a istoricilor începând cu Bălcescu şi până azi. Dintre lucrările mai vechi şi mai noi cu privire la această epocă pot fi amintite: I. Minea, Vlad Dracul şi vremea sa (Iaşi, 1928); Elekes L., Hunyadi (Budapesta, 1952). C. Mureşan, Ioan de Hunedoara şi vremea sa (Bucureşti, 1968), Şt. Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara (Cluj, 1957). Domnia şi personalitatea lui Vlad Ţepeş au format obiectul unor lungi şi contradictorii discuţii.

Pornind de la naraţiunile germane tendenţioase, unii istorici burghezi, străini dar şi români, l-au socotit o problemă psihologică şi chiar un caz patologic. Alţii, luând în considerare numai vitejia sa în războiul din 1462, l-au considerat un erou fără nici o scădere. Vlad Ţepeş a fost fără îndoială un viteaz şi un bun patriot, care şi-a iubit ţara şi a luptat pentru libertatea ei. Era însă, în acelaşi timp, o fire iute şi din această cauză săvârşea uneori acţiuni sângeroase. Despre activitatea acestui domn a scris în ultima vreme B. Câmpina, Victoria oştilor lui Ţepeş asupra sultanului Mehmed al II-lea (Bucureşti, 1962).

Domnia şi personalitatea lui Ştefan cel Mare au constituit, pe bună dreptate, subiecte de studiu şi cercetare. De la monografia lui Nicolae Iorga, bine documentată şi frumos scrisă: Istoria lui Ştefan cel Mare (Bucureşti, 1904, o nouă ediţie 1966) şi până azi, istoricii au scos la lumină noi date si fapte, au adus noi puncte de vedere. Fără să o anuleze pe a lui Iorga, monografia lui I. Ursu, Ştefan cel Mare (Bucureşti, 1925), a însemnat un alt moment important în studierea acestei mari personalităţi.

O contribuţie valoroasă reprezintă lucrarea lui Fr. Babinger, Mahomat II le Conquerant et son temps (Paris, 1954), în care istoria Moldovei e încadrată în istoria sud-estului european. Puncte de vedere noi se găsesc în lucrarea lui B. Câmpina, Cercetări cu privire la baza socială a domniei lui Ştefan cel Mare (Bucureşti, 1956), I. Cupşa, Arta militară a Moldovenilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea (Ştefan cel Mare) (Bucureşti, 1959). Arta şi cultura vremii lui Ştefan cel Mare sunt cuprinse în lucrările: Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare (Bucureşti, 1958) şi Cultura din Moldova în vremea lui Ştefan cel Mare (Bucureşti, 1964).

Problemele social-economice şi social-politice ale secolului al XVI-lea sunt cuprinse în hotărârile dietelor Transilvaniei: Monumenta comitialia regni Transylvaniae (vol. I, Budapest, 1875), în colecţia lui A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti (Bucureşti, 1929-1935) şi în vol. II al Crestomaţiei ... publicată de Şt. Pascu şi Vl. Hanga (Bucureşti, 1958). Dintre studiile de istorie socială mai vechi, sunt utilizabile cu folos ale lui C. Giurescu, Studii de istorie socială (ed. II. Bucureşti, 1943), al lui Acsadi I., Istoria iobăgimii maghiare (Magyar jobbagysag tortenete) (Budapest, 1906), şi ale lui Marki S., Dozsa Gybrgy (Budapest, 1913).

Dintre cele mai recente, lucruri noi aduc studiile lui Şt. Pascu, Răscoale ţărăneşti în Transilvania (Cluj, 1947), al lui Szabd I., Studii privitoare la istoria ţărănimii maghiare (Tanulmanyok a magyar parasztsdg tortenetebol, Budapest, 1948), al lui Szekely Gy., Literatura răscoalelor ţărăneşti maghiare (A magyar paraszthaboruk irodalma, 1437-1514, Budapest, 1950), ale lui Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania (Bucureşti, 1954) şi Războiul ţărănesc din 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja (Bucureşti, 1959), al lui R. Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul, secolele XIV-XVI (Bucureşti, 1965), şi al lui D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul XVI, vol. I-II (Bucureşti, 1967).

Raporturile ţărilor române cu Poarta după instaurarea dominaţiei otomane asupra ţărilor române se găsesc expuse în lucrările lui Şt. Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea (Sibiu, 1944) şi Transilvania în epoca principatului, 1541-1699 (Cluj, 1948), în a lui M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele XV-XIX (Bucureşti, 1957), în a lui Dinu Giurescu, Ioan Vodă cel Viteaz (Bucureşti, 1963). Unele instituţii au fost studiate de St. Pascu, Les institutions centrales des Pays Romains a l’epoque feodale (Strasbourg 1967, Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească (Bucureşti, 1965) şi N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (Bucureşti, 1968) etc.

Problemele de cultură prea mult neglijate, în ultima vreme atrag tot mai mulţi cercetători. Dintre lucrările mai vechi pot fi consultate cu folos Istoria literaturii româneşti de Nicolae Iorga (vol. I, Bucureşti, 1925), Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines a la fin du XVIII-e siecle de N. Drăgan (Bucureşti, 1938), Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi (Bucureşti, 1942-1945), N. Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800 (Blaj, 1944) Alexandru Piru, Literatura română veche (Bucureşti, 1961), G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I (Bucureşti 1966) etc. Însemnatul moment al scrisului în limba română a fost studiat de P.P. Panaitescu, Începuturile şi izbânda scrisului în limba română (Bucureşti, 1964).

Pentru problemele de artă sunt folositoare valoroasele sinteze: V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I (Bucureşti, 1958) şi Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I (Bucureşti, 1963), Istoria artelor plastice în România, sub redacţia lui G. Oprescu (Bucureşti, 1968). O altă epocă glorioasă cu realizări de însemnătate istorică deosebită: independenţa şi unitatea ţărilor române, epoca lui Mihai Viteazul, a fost în atenţia sporită a istoricilor.

Pe lângă colecţiile mari de documente amintite, această epocă s-a învrednicit de tomuri speciale, cum sunt acelea din colecţia lui Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, cele publicate de acelaşi istoric sub titlul: Acte relative la războaiele şi cuceririle lui Mihai Viteazul în vol. XII din col. Hurmuzaki (Bucureşti, 1903), Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul publicate de P.P. Panaitescu (Bucureşti, 1936) şi multe altele.

Sunt foarte numeroase şi bogate de asemenea şi izvoarele narative, cele interne şi cele externe. Mai întâi letopiseţele interne, cele incluse în cele două mari compilaţii de cronici muntene Letopiseţul Cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti, scris unul de un boier iar celălalt de logofătul Teodosie Rudeanul, acesta bucurându-se şi de o versiune latină în prelucrarea lui Balthasar Walter.

Doi greci, Stavrinos şi Palamedes au închinat viteazului domn câte un poem. Dintre cronicarii transilvăneni, cel ce se ocupă mai pe larg de această epocă este Ştefan Szamoskozi în Opere istorice şi după el W. Bethlen, în Historia de rebus Transylvanicis. Memoriul foarte cuprinzător trimis de Mihai Viteazul ducelui Toscanei poate fi socotit o adevărată cronică autobiografică.

Şi mai bogată este literatura istorică a acestei epoci. De la clasica lucrare a lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Vodă Viteazul, lucrările se succedă fără întrerupere. Le amintim pe cele mai importante, care aduc contribuţii noi: Szadeczky L., Istoria Transilvaniei şi a lui Mihai Viteazul (Erdely es Mihaly Vajda tortenete, Timişoara, 1899), I. Sârbu, Istoria lui Mihai Viteazul (2 vol. Bucureşti, 1904-1907); Nicolae Iorga, Mihai Viteazul (2 vol., Bucureşti, 1935, o nouă ediţie 1968), P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul (Bucureşti, 1936); E. Dragomirescu-Buzne şi I. Cupşa, Consideraţiuni critice asupra principalelor operaţiuni militare ale lui Mihai Viteazul (Timişoara, 1936) etc.

Cercetările mai noi au pus în lumină aspecte mai puţin studiate din timpul domniei lui Mihai Viteazul: Şt. Pascu, Mişcări ţărăneşti prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (Bucureşti, 1956); P.P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al ţăranilor în ţările române (Bucureşti, 1956); I. Donat, Satele lui Mihai Viteazul (Bucureşti, 1960); I. Ionaşcu, Mihai Viteazul şi autorii tratatului de la Alba Iulia (Cluj, 1962) etc.

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor e bine documentat, atât prin izvoarele interne cât şi prin cele externe. Cele mai multe dintre ele sunt cuprinse în colecţiile mari, amintite la cap. precedente: Hurmuzaki, Iorga, Veress, Monumenta Comitialia, Documente privind istoria României etc. Mai poate fi adăugat volumul de documente publicate de I. Lupaş, Documente istorice transilvane (Cluj, 1940).

Foarte numeroase sunt izvoarele narative: Letopiseţul lui Miron Costin, Letopiseţul Cantacuzinesc, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, Letopiseţul lui Neculce, Descrierea Moldovei a lui D. Cantemir etc., Cronica lui G. Krauss şi a lui M. Milles. O nouă categorie de izvoare preţioase pentru această vreme sunt cele juridice: Cartea românească de învăţătură, îndreptarea legii, Approbatele şi Compilatele. Principalele izvoare diplomatice şi narative în Crestomaţia, vol. III, de Şt. Pascu şi Vl. Hanga (Bucureşti, 1963).

Cu toate că documentarea este relativ bogată, totuşi acest veac de-abia în ultima vreme a început să fie cercetat mai atent. Situaţia meşteşugarilor orăşeneşti s-a bucurat de mai mult interes, elaborându-se studii valoroase: E. Pavlescu, Economia breslelor în Moldova (Bucureşti, 1939); Şt. Olteanu şi C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu (Bucureşti, 1969). Producţia fierului a fost studiată de D. Prodan, Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în secolul al XVII-lea (Cluj, 1958).

De asemenea, D. Mioc a studiat Reforma fiscală din vremea domniei lui Matei Basarab (Bucureşti, 1959). Regimul otoman e reflectat în studiile amintite ale lui Şt. Pascu, Transilvania în epoca principatului şi M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti. Domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu le-a consacrat un studiu V. Motogna, Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu (Iaşi, 1940), iar răscoalelor din 1655, P. Cernovodeanu, Răscoala seimenilor şi a dorobanţilor din Bucureşti, la 1655 (Bucureşti, 1962).

Două studii valoroase au fost închinate lui D. Cantemir: I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir, omul, scriitorul, gânditorul (Iaşi, 1926) şi P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera (Bucureşti, 1959). Domnia lui C. Brâncoveanu a fost studiată de Nicolae Iorga, Viaţa şi domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (Bucureşti, 1914), iar răscoala lui Fr. Rakoczi în Transilvania de Vârkonyi A., Desfăşurarea luptei de eliberare a lui Rakoczi în Transilvania (A Rakoczi szabadsagharc kibontakozasa Erdelyben, Budapest, 1954).

Dintre lucrările de istoria culturii, în afară de cele amintite la veacul al XVI-lea, merită menţionate: Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc (Bucureşti, 1928), E. Stănescu, Studiu introductiv la cronicarii munteni, vol. I (Bucureşti, 1961), I. Chiţimia şi D. Simonescu, Studiu introductiv la Cărţile populare în literatura românească, vol. I (Bucureşti, 1963) şi I. Crăciun şi A. Ilieşiu, Repertoriul manuscriselor de cronici interne secolele XV-XVIII privind istoria României (Bucureşti, 1963).

Domniile fanariote şi stăpânirea habsburgică au fost judecate foarte felurit din veacul al XVIII-lea şi până azi. Unii au socotit domniile fanariote cea mai neagră pagină din istoria poporului român, datorită faptului că autonomia ţării a fost şi mai mult ştirbită, că obligaţiile faţă de Poartă au fost sporite, că fiscalitatea a ajuns punctul său maxim. De asemenea au fost istoriografi care socoteau dominaţia habsburgică foarte spoliatoare şi prepotentă şi regimul austriac ca un regim colonial sau semicolonial.

Fără îndoială că aceste mari neajunsuri au fost reale, dar istoriografii respectivi le-au înnegrit şi mai mult, ignorând că în această vreme s-au înfăptuit, totuşi, şi unele lucruri bune. De pildă, în timpul fanarioţilor şi al Habsburgilor s-a început modernizarea instituţiilor, s-a desfiinţat servitutea personală a ţăranilor şerbi, s-a răspândit cultura şi ideologia luministă. Este adevărat că aceste înnoiri nu sunt doar meritul fanarioţilor şi Habsburgilor, ci în primul rând rezultatul prefacerilor din sânul societăţii, al dezvoltării legice a societăţii, dar un oarecare merit au şi cei ce le-au patronat.

Pentru veacul al XVIII-lea, pe lângă colecţiile de documente amintite, folositoare mai sunt documentele publicate de D. Sturdza-Scheianu, Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, vol. I (Bucureşti, 1907) şi de Nicolae Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine (Bucureşti, 1909-1910).

Dintre izvoarele narative sunt preţioase nu atât cronicile, cât observaţiile unor contemporani, ca F.G. Bauer, Memoires historiques et geographiques sur la Valachie (Frankfurt, 1778), Şt. Raichevich, Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia (Napoli, 1778), I. Benko, Transsilvania sive magnus principatus Transsilvaniae, 2 vol. (Viena, 1778), şi cea mai preţioasă, lucrarea lui Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri (Bucureşti, 1886 şi ediţia din 1967 a lui F. Fugaru). Principalele izvoare diplomatice şi narative în vol. III al Crestomaţiei publicată de Şt. Pascu şi Vl. Hanga (Bucureşti, 1963).

Cel mai vechi studiu consacrat epocii fanarioţilor, al lui A.D. Xenopol, Domniile fanariote (Iaşi, 1893) este dintre cele care exagerează racilele fanarioţilor; judecata este atenuată în ediţia a III-a a marei sale sinteze, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VIII-IX (Bucureşti, 1929). Pentru istoria Transilvaniei sub toate aspectele, vol. I din Părţi alese din istoria Transilvaniei de Gheorghe Bariţiu (Sibiu, 1889) îşi păstrează încă importanţa deplină.

Cea mai atent studiată dintre problemele secolului al XVIII-lea a fost cea ţărănească. Studii întinse, unele şi bine documentate şi destul de just orientate, s-au scris în această problemă: R. Rosetti, Pămintul, sătenii şi stăpânii în Moldova (Bucureşti, 1907), altele suferind din amândouă punctele de vedere: I.C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864 (Bucureşti, 1935).

Preocuparea pentru problema agrară şi ţărănească s-a menţinut în actualitate, alte studii valoroase fiind elaborate în ultimul timp: Toth Z., Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni până la 1848 (Bucureşti, 1955), S. Papacostea, Contribuţii la problema relaţiilor agrare în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea Bucureşti, 1959) şi B. Surdu, Liniile dezvoltării social-economice a Transilvaniei în secolul al XVIII-lea până la răscoala lui Horea (Cluj. 1960).

Dintre cele consacrate dezvoltării economice îşi păstrează valoarea, prin materialul informativ bogat, studiile: Nicolae Iorga, Istoria industriilor la români (Bucureşti, 1927), G. Zane, Economia de schimb în Principatele Române (Bucureşti, 1930) şi E. Pavlescu, Economia breslelor în Moldova (Bucureşti, 1939), iar dintre cele mai noi aceea a lui St. Olteanu şi C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu (Bucureşti, 1969).

Pentru stăpânirea austriacă în Oltenia este studiul lui Al. Vasilescu, Oltenia sub Austrieci, 1716-2739 (Bucureşti, 1929) şi unul mai nou al lui S. Papacostea, Regimul dominaţiei austriece în Oltenia, Bucureşti, 1969, iar pentru reformele lui C. Mavrocordat al lui I. Minea, „Reforma” lui Constantin vodă Mavrocordat (Iaşi, 1927).

Pentru problema religioasă sub unghi ortodox sunt cele două volume ale lui S. Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII (Sibiu, 1920-1930), iar sub unghi greco-catolic lucrarea lui A. Bunea, Episcopul Inocenţiu Micu Klein (Blaj, 1900). Pentru activitatea lui Inocenţiu Micu studiul nou apărut al lui A. Decei, Memoriul (Supplex libellus) lui Inochenţie Micu Klein către regina Maria Tereza, din anul 1744, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj (vol. X, 1967).

Check Also

Tiparul şi cartea în ţările române în timpul Evului Mediu

Între elementele care au jucat un rol important în difuzarea valorilor culturale, cartea a ocupat …

Începutul Evului Mediu şi naşterea relaţiilor feudale pe teritoriul României

Conţinutul şi periodizarea epocii medii sau a orânduirii feudale Până aproape de zilele noastre, mai …