Problema unirii românilor din Transilvania cu biserica Romei

În conglomeratul de state şi popoare care era imperiul, catolicismul venea să se adauge la celelalte elemente de coeziune, care erau dinastia, absolutismul monarhic, puterea militară comună, birocraţia. El era menit să dea nu numai un cheag spiritual imperiului, ci mai ales să-i servească de instrument politic de dominaţie şi unificare, suplinind, măcar în acest fel, lipsa lui de unitate naţională. Dar în Transilvania tocmai catolicismul rămăsese cel mai slab. Naţiunile politice (inclusiv masele lor populare) erau în proporţii covârşitoare protestante. Trebuia deci neapărat schimbat raportul de forţe; trebuia eludat textul diplomei leopoldine, care condamna religia catolică doar la egalitate cu celelalte trei religii recepte.

Acţiunea începu prin acte de protejare: favoruri, restituiri de moşii pierdute, danii noi, înzestrări cu venituri, restituiri de biserici, uneori chiar cu concurs militar. Catolicii putură relua astfel mai multe biserici; în Cluj luară de la unitarieni biserica mare din piaţă. Reintrară în ţară şi iezuiţii, reîncepându-şi cu zel activitatea. Dar naţiunile politice, atât de masiv protestante, neputând fi convertite, cu asemenea mijloace nu se putea asigura supremaţia catolică decât doar într-un viitor îndepărtat şi cu riscul de a rupe pactul încheiat cu ele. Trebuiau găsite şi altele.

Raporturile din Transilvania ofereau într-adevăr teren şi pentru altă încercare. Constituţia Transilvaniei, întemeiată pe trei naţiuni politice şi patru religii recepte, excludea din cadrele ei un întreg popor, în termenii timpului o întreagă naţiune şi o religie: poporul român şi religia lui ortodoxă, socotite doar „tolerate”. Aşa le declarau legile ţăriiNoţiunea medievală de naţiune (naţio), designând grupuri, sociale sau etnice, privilegiate, a evoluat, primind înţeles naţional, în raporturile sociale existente însă, cuprinzând în naţiune întregul popor, dar excluzând de la drepturi politice pe cei neliberi.

Cele trei naţiuni unite în 1437, nobilii, secuii şi saşii, nobilimea fiind, fie prin origini, fie prin asimilare, în covârşitoare parte maghiară, au devenit ungurii, secuii şi saşii. Noile naţiuni şi-au delimitat şi teritoriile, şi-au împărţit între ele toată întinderea ţării: scaunele secuieşti le socotesc „pământul secuiesc”, pământul regesc „pământul săsesc”, iar comitatele, în stăpânirea nobilimii, „pământ unguresc”.

Constituţia excludea dintre naţiunile Transilvaniei şi lăsa fără „pământ” propriu, fără „terra”, tocmai poporul care era în majoritate absolută şi răspândit pe întreg cuprinsul ţării (diploma leopoldină nici nu-l pomeneşte cu nici un cuvânt!). Câştigând pe români pentru catolicism, s-ar crea nu numai preponderenţa catolică de care imperiul are nevoie pentru a-şi consolida puterea, dar şi instrumentul cu care să constrângă la fidelitate naţiunile politice.

Şi, în acelaşi timp, s-ar tăia şi un fir puternic care leagă poporul român din Transilvania de Ţara Românească şi de Moldova (pentru cazul că nu ar cădea şi ele sub stăpânire austriacă) şi de lumea ortodoxă în genere. În consecinţă, unirea lor ar putea juca un însemnat rol politic în această zonă de întâlnire a lumii catolice cu cea ortodoxă.

Se puseră în mişcare astfel iezuiţii, ostaşii religioşi, dar şi politici ai imperiului, cu armele lor binecunoscute. În spate cu generalii imperiali, se puteau mânui cu succes acum şi armele persuasiunii, ademenirii, înşelăciunii, dar şi cele ale presiunii la nevoie. Planul era realizarea deocamdată a unei uniri asemănătoare cu a rutenilor. Uniţii îşi păstrau ritul, canoanele şi calendarul lor ortodox, dar recunoşteau cel puţin cele patru puncte, stabilite încă de conciliul din Florenţa (1439) ca fiind principalele deosebiri între biserica răsăriteană şi apuseană (papa, capul întregii biserici creştine, purgatoriul, cuminecătura şi cu pâine nedospită, purcederea duhului sfânt şi de la fiul).

Trebuia câştigată, fireşte, mai întâi preoţimea română, iar pentru a o câştiga, trebuiau să i se ofere neapărat avantaje materiale. Oferta fu foarte ademenitoare: egalitatea cu preoţimea catolică; privilegiile, adică scutirile şi, prin urmare, şi veniturile ei. Preotul român, iobag sau aproape iobag, ar sălta cu aceasta deodată din starea lui umilă la o stare privilegiată, vecină cu nobleţea; toleratului i s-ar deschide, în consecinţă, chiar barierele constituţiei ţării, închise pentru el până aici.

În asemenea condiţii fu primită, la insistenţele iezuitului Paul Baranyi, unirea, mai întâi de mitropolitul Teofil şi de sinodul din februarie 1697 de la Alba Iulia. Celor adunaţi aici, unirea le fu înfăţişată nu numai ca o binefacere, ci şi ca o salvare a bisericii româneşti de „ciuma ereziei” cu care au „inficiat-o” protestanţii, de calvinii care i-au necinstit credinţele (se invocară umilirile la care au supus pe mitropolitul Sava). Cel puţin aşa pretind textele.

E interesant că încă în aceste prime texte, alături de hotărârea de a nu primi nimic mai mult peste termenii în care se uneau, refuzând orice schimbare în ritul lor ortodox, apare revendicarea ca uniţii să nu mai fie socotiţi toleraţi, ci ca fii recunoscuţi (recepţi) ai patriei, românii mireni imiţi să fie promovaţi în orice funcţii ca şi membrii celorlalte naţiuni şi religii recepte, fiii lor să fie primiţi fără deosebire în şcolile catolice. Din primul moment deci revendicările româneşti ne apar luând şi un caracter politic: încetarea stării de „toleraţi” şi introducerea lor în cadrele constituţiei ţării, indicând şi o conştiinţă politică, existenţa unui strat social sau unor elemente capabile să conceapă sau să tragă consecinţele politice ale unui asemenea act.

Unii istorici ridică contestaţii împotriva autenticităţii acestor prime acte - actele păstrate sunt în redacţie iezuită şi iezuiţii, în urmărirea scopului, sunt gata la răstălmăciri, contrafaceri. Ceea ce nu exclude faptul însuşi: primirea unirii încă de Teofil sau, cel puţin, înţelegerea asupra condiţiilor în care ea ar putea fi primită. Căci, încă la sfârşitul aceluiaşi an, statusul catolic cerea printr-un memoriu Curţii din Viena aprobarea unirii românilor cu biserica Romei. Discutată într-o conferinţă ministerială, propunerea fu primită, dar, la insistenţele cancelarului şi ale guvernatorului (calvin), în sensul ca românii să se poată uni cu oricare dintre religiile recepte.

Astfel decretul din 14 aprilie 1698, adresat guvernului Transilvaniei, promite preoţilor români care vor recunoaşte, păstrându-şi altfel ritul grecesc, pe papa, privilegiile preoţilor catolici, celor care se vor uni cu altă religie recepta, privilegiile aceleia; cei care nu se vor uni cu nici una rămânând în starea în care trăiesc. Războiul cu turcii nu se isprăvise şi curtea nu provoacă făţiş pe protestanţi, deşi acţiunea tindea la unirea numai cu catolicii. Manifestul cardinalului Kollonich din 2 iunie 1698, adresat clerului român, nici nu mai prevede asemenea alternativă; vorbeşte doar de „întoarcerea”la biserica romană, dar condiţionează privilegiile bisericii catolice de primirea celor patru puncte.

Teofil murise încă în iulie 1697 şi urmaşul său fu Atanasie Anghel, hirotonit mitropolit ortodox de patriarhul Ierusalimului şi de mitropolitul Ţării Româneşti, la Bucureşti. Acţiunea reluată, în temeiul promisiunilor din decretul imperial, un nou sinod din Alba Iulia primi unirea. Actul românesc, datat 7 octombrie 1698, e semnat de 38 de protopopi.

Scurt, simplu, în textul lui protopopii se unesc cu biserica Romei cu condiţia să se bucure şi ei de toate privilegiile de care se bucură „mădularele” şi preoţii bisericii catolice, dar numai aşa ca „pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul bisericei noastre a răsăritului să nu ne clătească”… „Şi aşa ne unim aceşti ce-s scrişi mai sus - îşi întăresc ei încă odată condiţia la sfârşit, acum chiar cu scrisul mitropolitului - cum toată legea noastră, slujba besearecii şi carindariul, leturghia şi posturile şi darul nostru să stea pre loc, iară de n-ar sta pre loc aceale, nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră”.

Protopopii se uneau deci nu dintr-o nevoie spirituală - dimpotrivă, condiţionează unirea de păstrarea ritului lor şi nici măcar cele patru puncte nu apar, textul lor vădind tocmai o respingere a oricărei mărturisiri de credinţă catolică - ci pentru a se bucura de privilegiile preoţimii catolice. Primeau unirea nu pentru catolicism, ci numai pentru perspectivele de ridicare pe care ea le deschidea. Trebuiră să se interpună iarăşi iezuiţii: în versiunea lor latină (sau poate în forma propusă care n-a fost primită), episcopul şi protopopii se unesc „primind, mărturisind şi crezând ceea ce primeşte, mărturiseşte şi crede ea (biserica romană), şi mai ales cele patru puncte în care ne-am deosebit până acum”. În schimb, se omite, fireşte, rezerva protopopilor privind păstrarea ritului lor.

În urma acestor texte, fundamental contradictorii, mărturii vii ale luptei între ceea ce noul regim căuta să impună şi ceea ce preoţimea română putea primi, apăru prima diplomă leopoldină (16 februarie 1699), punând o bază legală unirii, prima diplomă a unirii. Diploma cuprindea nu numai pe români, ci şi pe greci şi pe ruteni, din toată Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Transilvania.

Cei care se vor uni cu biserica romană, primind cele patru puncte - prevedea ea - biserica lor, persoanele bisericeşti şi lucrurile lor se vor bucura de aceleaşi imunităţi ca şi cele ale bisericii catolice. Pe preoţii lor uniţi nimeni să nu cuteze să-i trateze ca pe iobagi, să-i pună la robote, munci sau prestaţii iobăgeşti, să le ia onorarii, să-i despoaie de veniturile lor sau să-i mişte din parohie pentru unire.

Acţiunea catolică trezi repede reacţiuni puternice. Mai întâi din partea naţiunilor politice, adică a claselor stăpânitoare, din partea dietei şi a guvernului. Dieta observă primejdia şi atacă sensul politic şi social al unirii. În hotărârea sa din 23 noiembrie roagă pe împărat să nu acorde „naţiunii române” libertate mai mare decât a avut până acum, căci ea ar fi spre batjocura, întristarea şi prejudiciul celor trei naţiuni. Înaintaşii n-au „recipiat” niciodată acea naţiune şi pe preoţii ei, şi cu atât mai puţin i-au făcut părtaşi pe români şi pe preoţii lor la aceeaşi libertate.

Iar guvernul Transilvaniei, la 14 iulie 1699, caută să convingă pe împărat că unirea poporului român e departe de a fi de vreun folos religiei catolice; românii sunt doar un popor barbar şi fără religie (!). Unirea ţinteşte doar la răsturnarea legilor Transilvaniei, la trecerea sarcinilor preoţeşti pe umerii celorlalţi contribuabili; provoacă în schimb agitaţii din partea principilor vecini de lege grecească. Românii prin unire nu devin catolici, ci doar eliberaţi de dări şi de iobăgie şi porniţi să lupte împotriva stăpânilor lor de pământ.

O altă reacţiune veni din partea lumii ortodoxe. Se ridicară împotriva ei mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie, patriarhul Dositei al Ierusalimului, patriarhul Calinic al Constantinopolului, care afurisiră pe Atanasie; se împotriviră Constantin Brâncoveanu, Cantacuzinii, sfătuitorii lui politici. Dar reacţiunea cea mai puternică veni din partea poporului român din Transilvania. Se ridicară împotriva ei mai ales românii din sud, braşovenii, făgărăşenii, sibienii, hunedorenii, cei din jurul Albei-Iulii, dar şi din alte părţi.

Braşovenii cerură ajutorul mitropolitului Teodosie, al lui Constantin Brâncoveanu, al stolnicului Constantin Cantacuzino şi al spătarului Mihai Cantacuzino. „Iară legea, au rea avem au bună, nemica nu vom mişca, nici avem a primi mai mult, până nu va fi cu voia şi a tuturor mireanilor, nu numai a popilor. Iar, de primeaşti sfinţia-ta, şi popii, numai voi să fiţi, iar noi nu vom fi… Noi pentru nemişugul popilor n-om primi mai mult de ce avem dat, cum au trăit pân-acuma, trăiască”, - îi scria lui Atanasie negustorul din Sibiu, Pater Ianoş.

Nobilul român Gavril Nagyszegi (de Noţig), încredinţat de ortodocşii din Alba Iulia să-i reprezinte, se credea îndreptăţit să vorbească împotriva unirii în numele tuturor ortodocşilor din Transilvania. El fu închis, dar agitaţiile împotriva unirii sporeau mereu. Unirea o făcuseră doar episcopul, protopopii, nici măcar preoţii toţi, necum poporul. Ceea ce dovedi şi ancheta întinsă întreprinsă de guvern, la care poporul se declară în masă împotriva unirii. El n-avea să conceapă perspectivele mai îndepărtate, politice sau culturale ale unirii; erau evidente, în schimb, consecinţele ei imediate pentru el: primejdia schimbării legii şi a ruperii de marele tot al românilor şi de lumea ortodoxă, şi sarcinile materiale în plus pe care le implicau beneficiile preoţimii sale unite.

Curtea, îngrijorată de soarta unirii, trimise un nou misionar iezuit în Transilvania, un misionar militar (missionarius castrensis), Carol Neurautter, care să funcţioneze pe lângă generalul Rabutin. Cu noul misionar împreună, episcopul fu chemat la Viena - actele iezuite pretind că după ce în septembrie ţinuse un mare sinod la Alba Iulia, care ar fi întărit din nou unirea, sinod la care ar fi fost chemaţi şi ţărani - unde, pus sub presiune de cardinalul Kollonich, judecat şi adus pe calea dorită, fu numit apoi şi hirotonit, după ritul catolic, de cardinalul însuşi, episcop al „naţiunii române”.

Odată cu numirea, curtea emise şi o nouă diplomă, a doua diplomă leopoldină, cu data de 19 martie 1701. În cele 15 puncte ale ei, diploma asigura încă odată biserica şi preoţimea unită de privilegiile bisericii catolice, preoţii uniţi având să fie scutiţi de orice dări, robote şi alte prestaţii iobăgeşti, să fie scutiţi de vămi, dijme, ca şi alţii care se bucură de „prerogative nobiliare”. Pentru fiii uniţilor urmează să se ridice şcoli în Alba Iulia, Haţeg şi Făgăraş.

Episcopului însă, drept ajutor în cele canonice şi spirituale, i se dă acum un „teolog” catolic, de fapt un supraveghetor, fără sfatul şi consimţământul căruia el să nu poată face nimic. După legământul pe care a trebuit să-l facă episcopul la Viena, teologul avea să-i controleze toate actele, scrisorile, numirile, judecăţile de preoţi, cheltuielile, să-i cenzureze cărţile. Şi, fireşte, teologul trebuia să ţină la curent curtea cu toată activitatea episcopului.

Dar diploma vine şi cu altceva. În punctul 3 ea prevede ca nu numai preoţii, ci şi mirenii şi cei de stare plebee (saeculares et plebeae conditionis homines) care se vor uni, să fie cuprinşi în statul catolic şi să fie socotiţi între stări (inter status computentur), bucurându-se de legile ţării şi de toate beneficiile ei, să nu mai fie ca până acum numai toleraţi, ci să fie reaşezaţi în rândul celorlalţi fii ai patriei. După insuccesul de până aci, punctul era menit să fie o nouă ispită pentru unire, nu numai a preoţilor, ci chiar a maselor populare, care se dovediseră atât de recalcitrante.

Textul lui extinzând acum beneficiile unirii şi asupra mirenilor, inclusiv asupra celor de stare plebee, nu ridica, desigur, pe iobagul român unit (dacă „starea plebee” îl cuprindea şi pe el) din starea de iobăgie, favoriza însă desprinderea individuală din iobăgie, deschidea noi posibilităţi de ridicare, culturală sau politică, elementelor libere sau devenite libere, mai ales păturii de sus româneşti astfel sporite.

Dar, ceea ce e şi mai important, el deschidea poporului român însuşi (în condiţiile raporturilor sociale existente, fireşte) perspectiva politică de a nu mai fi socotit doar tolerat, de a putea face parte din naţiunile politice, de a putea intra, nu ca naţiune separată încă, în cadrele constituţiei ţării şi de a putea beneficia deci de aceleaşi posibilităţi de ridicare politică şi culturală, de a-şi putea lua, în consecinţă, treptat, locul care i se cuvenea în viaţa ţării.

Nu ştim cum s-a ajuns la un asemenea text. El vădeşte înainte de toate, desigur, starea disperată în care se găsea unirea; doar această stare a putut determina curtea la asemenea concesie. Curtea însăşi se va fi convins că pentru a atrage la unire poporul român nu e suficient să fie câştigată preoţimea, că trebuie mers mai adânc. Şi poate şi episcopul a contribuit la această convingere.

În tratarea şi formularea textului trebuie neapărat să-i atribuim un rol, prin urmare şi o conştiinţă politică, o conştiinţă a consecinţelor politice care se pot trage în schimb din unire, dacă ea trebuie primită, lui Atanasie însuşi, care l-a obţinut. Textul exprima şi năzuinţe proprii de ridicare. Unirea, instrument de stăpânire politică, impusă ca un fapt extern, se transforma în fapt intern, pus în serviciul propriilor nevoi, propriilor aspiraţii.

În tot cazul, textul obţinut e de o importanţă capitală; un text care putea avea consecinţe politice neprevăzute. Numai că el nu s-a aplicat niciodată. Curtea nici ea nu a făcut concesia cu gândul de a o şi pune în practică în litera ei; a făcut-o de nevoie. Dar şi cu intenţie politică. Textul concesiei făcute putea avea un îndoit avantaj: putea constitui, pe de o parte, o nouă momeală pentru români, de care ei îşi legară noi nădejdi, pe de alta o nouă ameninţare pentru naţiunile politice, pe care ele au şi simţit-o numaidecât. În consecinţă, diploma a fost „publicată” în dietă fără mult zgomot şi apoi trecută sub tăcere. Originalul ei pe urmă a dispărut; a fost ascuns pentru a nu se mai putea servi nimeni de el. Stările au reuşit, desigur, să convină cu curtea asupra trecerii sub tăcere a acestei „greşeli” politice. Textul va avea totuşi importante consecinţe.

Diploma nu s-a aplicat în acest punct şi nici în celelalte. S-a aplicat, în schimb, în punctul privind pe teolog: episcopul de aci încolo trebuie să suporte pe teologul care-l urmează ca propria-i umbră, îl sfătuieşte şi îi controlează toate acţiunile. Unirea fu totuşi din nou împinsă înainte, stârnind noi valuri de agitaţie, provocând la noi rezistenţe masele populare. La motivele multe de nemulţumire, de agitaţie, de răzvrătire, se adaugă astfel şi cel stârnit de unire, sporind ostilitatea maselor populare faţă de noul regim. Agitaţii, mişcări masive de populaţie ilustrează aceşti ani. Proporţii mari ia mai ales fuga, pribegia iobagilor, emigrările spre Banat, spre Ungaria, spre Ţara Românească şi Moldova.

Fugarii pe multe locuri se constituie în cete de haiduci, ţin mereu în alarmă autorităţile. sunt deosebit de activi mai ales în Hunedoara, Munţii Apuseni, munţii secuieşti, Maramureş, pe Mureş în sus, pe Târnave. Iar regiunea Chioar, Satu Mare, Baia Mare o ţine sub presiune haiducul Gligor Pintea. În 1702, după Cserei, „o teribilă veste a tâlhăriei a cutreierat toată ţara”; erau, desigur, înaintemergătorii mişcării curuţeşti iscate în anul următor - socoteşte el. În această atmosferă grea izbucni răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea.

Check Also

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …