Prinderea şi omorârea lui Tudor Vladimirescu

Ieşind cu trupele sale înaintea lui Tudor Vladimirescu şi cerându-i să accepte o întrevedere, Iordache Olimpiotul a izbutit să oprească marşul armatei pandurilor spre Râmnicu Vâlcea. Faptul s-a petrecut la 18 mai, la satul Goleşti, iar la 21 mai, Tudor a fost arestat de Iordache.

O versiune asupra desfăşurării acestor evenimente ne prezintă M. Raybaud, cu asigurarea că o deţine de la martori oculari: „Iordache l-a arestat pe Tudor la a doua întâlnire avută cu el. La prima întrevedere, Iordache i-a arătat nişte scrisori interceptate, ce dovedeau relaţiile lui Tudor cu turcii. Tudor n-a negat faptul, dar s-a apărat spunând «că el a căutat să obţină pe calea negocierilor şi, în acelaşi timp, fără a depune armele, o îmbunătăţire a soartei compatrioţilor săi; că nu s-a gândit deloc să-i trădeze pe greci; că, dacă grecii ar trece Dunărea, aşa cum trebuiau s-o facă - soarta lor neputându-se decide în Valahia -, le va fi uşor după aceea ca, în caz de neizbândă, să se retragă în această provincie, unde el, oricum, va putea să le păstreze un azil»”.

Iordache s-ar fi declarat de acord cu poziţia neutrală adoptată de Tudor faţă de războiul dintre turci şi eterişti. El avea interesul ca Vladimirescu să se îndepărteze cu tabăra sa de eterişti, pentru a nu-i putea ataca pe neaşteptate. Însă, între timp, „arestarea [de către eterişti] a unui al doilea curier [ce purta corespondenţa între Tudor şi turci] şi citirea scrisorilor găsite asupra lui, au aruncat o lumină nouă asupra conduitei lui Tudor, dovedind lui Iordache că intenţia acestuia nu era doar de a păstra o neutralitate cu arma-n mână, după cum declarase, neutralitate cerută de interesele celor două provincii, dar că plănuia de asemenea să facă cauză comună cu turcii, cel puţin provizoriu, pentru a alunga şi a nimici pe principe şi armata sa. Atunci Iordache a hotărât să pună mâna pe Tudor”.

Nimic mai raţional decât poziţia afirmată de Vladimirescu la întâlnirea cu Iordache, în ziua de 18 mai (aşa cum a fost descrisă de M. Raybaud, ca şi de Liprandi): Tudor a explicat faptul că politica sa faţă de turci nu poate fi identică cu a eteriştilor, întrucât el, deşi e gata de luptă cu otomanii, trebuie să caute a negocia cu ei, în folosul compatrioţilor săi; ca atare, nu se uneşte cu eteriştii, dar nici cu turcii; pe cei dintâi, fără ostilitate, îi invită să părăsească teritoriul românesc, aducându-le argumentul că soarta lor nu se poate decide în Valahia: ei vor trebui să lupte în Imperiul otoman, pentru eliberarea Greciei, iar la nevoie vor găsi azil în Ţara Românească. Reiese că întâlnirea de la Goleşti, din 18 mai, s-a încheiat printr-un fel de acord, care n-a însemnat însă îmbrăţişarea de către Tudor a cauzei eteriste, unirea sa cu Alexandru Ipsilanti.

M. Raybaud adaugă şi o informaţie contestabilă: Abia după prima întâlnire de la Goleşti, adică în zilele de 19-21 mai, Iordache a urmărit înlăturarea lui Tudor, descoperind faptul că şeful pandurilor persista în corespondenţa sa secretă cu turcii, îndreptată împotriva eteriştilor. Tocmai această parte a relaţiunii lui M. Raybaud a fost reţinută în sinteza lui Andrei Oţetea, unde se afirmă: „Dar prinderea unui al doilea curier, trimis de Tudor chiar de la Goleşti lui chehaia-bei, dovedi lui Iordache că scena înfrăţirii n-a fost decât o comedie şi că intenţia lui Tudor era de a face cauză comună cu turcii pentru a alunga pe Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară”. Lucrurile s-au precipitat repede: „acordul lui Tudor cu turcii, interceptarea corespondenţei sale de către eterişti (sau poate trădarea ei de către turci), arestarea, judecarea şi executarea lui Tudor - toate acestea în răstimp de câteva zile”.

Vom constata neajunsurile acestei interpretări. Este, mai întâi, cu totul îndoielnic că în zilele de 18-20 mai Tudor a expediat scrisori turcilor şi că trimisul său la chehaia-bei a căzut în mâinile eteriştilor. Liprandi consideră că aceste afirmaţii despre interceptarea corespondenţei lui Tudor, în ultimele zile ale acţiunii sale, sunt absurde: simple zvonuri puse în circulaţie de eterişti. Ilie Fotino le dezminte indirect, susţinând că abia în momentul arestării lui Tudor, când eteriştii i-au răscolit cancelaria, s-a găsit o scrisoare ce urma să fie trimisă turcilor, şi pe care a luat-o Iordache.

Admiţând că Vladimirescu a continuat şi la Goleşti corespondenţa sa cu turcii, e uşor de observat că nu acest fapt a determinat urzirea complotului eterist şi că, în orice caz, Iordache avea să-şi schimbe atitudinea împăciuitoare afişată la 18 mai (când - cum spune Cioranu - „grecii [ofiţerii eterişti], văzând că nu pot a ţinea piept, îndată au alergat la viclenie, şi s-au înduplecat la toate cum au cerut Tudor”), pentru a căuta, în zilele următoare, să-l prindă pe Tudor.

E locul să amintim că şefii eterişti se străduiau de multă vreme să-l înlăture pe Vladimirescu. Încă de la începutul revoluţiei din Ţara Românească, ei erau nemulţumiţi de comandantul pandurilor, nereuşind să-l pună sub ascultarea lor. Drept urmare, au încercat, măi întâi, să-i îngrădească acţiunea, prin Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan. Au urmărit apoi să-i ademenească oştirea şi nu o dată s-au gândit să-l suprime.

Înainte de venirea „Adunării norodului în Bucureşti, Iordache şi Farmache constituiau deja „o partidă gonitoare a lui Tudor” (relatează Chiriac Popescu). Disensiunea se datora faptului că, la Ţânţăreni, Iordache a întâmpinat din partea lui Tudor „o netă împotrivire”, cu privire la ideea unirii pandurilor cu eteriştii. Pentru moment, conflictul s-a putut aplana, „şiretul de Iordache” acceptând, în aparenţă, poziţia lui Tudor (potrivit relatării lui Liprandi), dar luând măsuri de întărire a supravegherii acestuia.

Execuţia de la Oteteliş, pentru acte prădalnice, a doi căpitani de arnăuţi, Iova şi Ienciu, oameni de încredere ai lui Iordache - unul dintre ei fiindu-i nepot -, a sporit şi mai mult ura Olimpiotului împotriva lui Tudor. După Chiriac Popescu, „aceasta a fost pricina cea mai de căpetenie de vrăjmăşie, şi au păzit vreme căpitan Iordache, până când au pus mâna pe dânsul şi şi-au pus în lucrare scopul său”. Acelaşi autor susţine că Tudor ar fi mărturisit căpitanilor săi, în timpul retragerii din faţa turcilor, cât de încordate erau relaţiile dintre el şi Iordache: „De multe ori gândesc că v-am zis că Iordache îmi este vrăjmaş... şi că dânsul îmi vrea moartea”.

Încercări de cumpărare a unei părţi din oştirea lui Tudor au făcut Hagi Prodan, cu bani primiţi de la Constantin Samurcaş, şi Iordache, cu bani daţi de Ipsilanti: Astfel, la sfârşitul lui februarie, Hagi Prodan a împărţit bani şi a făcut făgăduieli sârbilor din Adunarea norodului, „cu cuvânt ca să-i tragă de la mine şi să-i aducă la dumneavoastră” - mărturiseşte Tudor, în scrisoarea către Constantin Samurcaş din 28 februarie.

La sfârşitul lui martie, în preajma întrevederii dintre Vladimirescu şi Ipsilanti, colonelul eterist C. Ducas „a pregătit câteva sute din cai mai buni soldaţi ai avangărzii şi a plecat la Colentina, cu hotărârea să atace pe Tudor”, în momentul când va veni la întâlnire. Ipsilanti însă s-a opus, spunând că speră să-l câştige pe Tudor de partea sa şi că n-ar dori să piardă pe Sava, care se afla deja ca ostatic în tabăra pandurilor, cerut de Tudor spre a împiedica „o eventuală ucidere a sa”. În urma acestei întrevederi, văzând că nu-l poate îndupleca pe Vladimirescu să treacă de bună voie de partea sa, Ipsilanti „a căutat să cumpere, cu ajutorul lui Iordache, pe căpitanii lui [Tudor], dar şi aceasta fără nici un succes vizibil”.

La 1 aprilie, când Ipsilanti a părăsit împrejurimile Bucureştiului pentru a se instala la Târgovişte, el plănuia ca „indiferent prin ce mijloace, să câştige pe Tudor sau să scape de el”. „Sava a fost lăsat la Bucureşti, sub pretext de a forma, chipurile, avangarda eteriştilor; în fapt însă prinţul Ipsilanti îl însărcinase să supravegheze în secret pe Tudor”... La 11 mai, Ipsilanti notează, într-o scrisoare, că Vladimirescu „se poartă foarte rău”. Când a aflat (de la Sava) „că Tudor are de gând să treacă prin Piteşti în cele cinci judeţe”, Ipsilanti a ordonat lui Iordache „să fie foarte atent şi dacă este cu putinţă să pună mâna pe el”.

Spre a-şi atinge scopul, Olimpiotul a căutat să-l oprească cu. orice chip pe Vladimirescu la Goleşti şi să reia legăturile cu el: „Alergând la viclenie - după expresia lui Cioranu -, Iordache s-a înduplecat la toate cum a cerut Tudor”. Incontestabil, complotul eteriştilor fusese urzit: înainte de retragerea Adunării norodului din Bucureşti, de vreme ce Fleischhackl a raportat lui Metternich că Vladimirescu, aflat la Cotroceni, va fi, probabil, „sacrificat” (aufgeopfert) de partidul lui Ipsilanti, care vrea să stăpânească Valahia. A fost remarcat deci, de către unii observatori contemporani, faptul că, încă înainte de venirea turcilor, a existat primejdia pentru Tudor de a fi suprimat de eterişti.

Complotul a putut fi organizat în sânul armatei lui Tudor, datorită ofiţerilor Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan.” Am văzut că în prima etapă a mişcării trupele de arnăuţi ale stăpânirii - care erau în acelaşi timp şi ale Eteriei -, comandate de Iordache Olimpiotul, n-au luptat împotriva lui Tudor. În aparenţă, faptul constituia un sprijin dat de Eterie acţiunii lui Vladimirescu.

În realitate, ajutorul eterist a atras după sine o anumită îngrădire a căpeteniei pandurilor, care a trebuit să accepte anexarea, la oştirea sa, a câtorva detaşamente de arnăuţi. Iordache a potrivit lucrurile în aşa fel, încât în oastea pandurilor să intre şi arnăuţi, iar Tudor să fie secundat de căpitanii Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan. Conducătorii Eteriei, Ipsilanti şi Iordache, s-au gândit că acţiunile neeteriste ale lui Vladimirescu vor putea fi paralizate prin numiţii căpitani.

Poziţia lui Dimitrie Macedonschi şi H. Prodan în răscoală este ambiguă, deoarece ei au executat atât ordinele lui Tudor, cât şi (în cele din urmă) ale lui Ipsilanti şi Iordache, fără să se identifice însă cu nici una din cele două părţi. Cum spune Liprandi: „Macedonschi, H. Prodan şi Iordache, fiecare îşi avea planurile lui”. Pe măsură ce conflictul dintre Vladimirescu şi Eterie a crescut, s-a accentuat şi acţiunea complotistă a lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan; de aceea, Cioranu va spune despre ei că „lucrau neîncetat în oştirea lui [Tudor] contrarevoluţie împotrivă-i”.

Pentru a-şi întări oastea de panduri, Tudor a îndepărtat de la Cotroceni pe arnăuţii comandaţi de Prodan şi Macedonschi, în număr de 600, stabilindu-i la mitropolie; pe de altă parte, a primit în tabăra sa de la mănăstirea Cotroceni noi contingente de panduri veniţi din Oltenia. La plecarea lui Vladimirescu din Bucureşti cu toate forţele sale, trupele lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, neputând fi ţinute mai departe separat, au fost alăturate iarăşi pandurilor. Ilie Fotino ne-a păstrat câteva amănunte în legătură cu complotul căpitanilor de arnăuţi aflaţi în Adunarea norodului.

Hagi Prodan şi alţi căpitani ar fi descoperit că „scopurile şefului lor ţinteau la pierderea lui Ipsilanti”... Conspirară atunci, cu jurământ, să-i dejoace planurile. Chiar din ziua plecării din capitală, Hagi Prodan a început să caute pricină lui Tudor, hărţuindu-l cu cereri de muniţie şi de bani. Răspunsurile semeţe ale acestuia din urmă l-au indignat aşa de mult pe Hagi Prodan, încât, într-un moment, era gata să-l lovească pe Tudor.

„Presimţind însă pericolul la care se expunea - căci Tudor avea de 5 ori aproape mai multă oaste în partea sa - îşi stăpâni mânia şi-şi amină răzbunarea pentru altă ocaziune mai favorabilă. Dar în tot cursul călătoriei lor până la Goleşti, mânia şi nemulţumirea se părea că-i pătrundea, din ce în ce mai mult, pe amândoi. Hagi Prodan, întărâtând şi pe ceilalţi şefi de oaste ai lui Tudor, începură şi dânşii a face într-adins cam tot asemenea stăruitoare cereri către Tudor şi, pretextând diferite cauze, se disputau în toate zilele cu dânsul”. În această situaţie, Vladimirescu a recurs mai des la pedeapsa cu moartea: în fiecare seară, executa câţiva ofiţeri inferiori, pe care-i bănuia de infidelitate.

În acelaşi timp, Tudor s-a arătat necruţător cu manifestările de indisciplină din rândurile oştirii. (Oamenii lui Ipsilanti îndemnau pe panduri la jafuri, cu intenţia de a provoca un conflict între Vladimirescu şi armata sa). După spusele lui Cioranu, între Bucureşti şi Goleşti au fost omorâţi douăzeci şi patru de panduri, pentru diferite furtişaguri, bunăoară, pentru luarea a două trâmbe de pânză de la o casă de ţăran. Cioranu e de părere că „asemenea severe măsuri”, pentru menţinerea disciplinei, erau nepotrivite în momentul acela, când eram „de toate părţile înconjuraţi de inamici” şi când „se lucra de către străini în lagărul nostru o conjuraţie...”.

Ştefan Scarlat Dăscălescu declară că Tudor i-a spus chiar lui şi şătrarului Băjescu (fost ispravnic de Vlaşca sub stăpânirea lui Tudor), la Goleşti, că grecii „s-au arătat vicleni şi s-au încercat a-i debanda oastea”. La Goleşti, şeful pandurilor a vrut să execute patru căpitani de panduri - Oarcă, Cuţuiu, Ienescu şi Urdăreanu -, care refuzaseră să dea semnături de adeziune la măsurile preconizate de el pentru întărirea disciplinei oştirii. Primii doi, ştiind ce-i aşteaptă, au reuşit să se ascundă; ceilalţi însă, când au fost chemaţi de Tudor, s-au înfăţişat îndată.

Urdăreanu a fost spânzurat, iar Ienescu a scăpat, datorită rugăminţilor comandirului artileriei (Cacaleţeanu) şi ale aghiotantului lui Tudor (Cioranu). Spânzurarea lui Urdăreanu - arată Cioranu - a provocat o stare de nemulţumire şi de fierbere în rândurile căpitanilor de panduri. Dimitrie Macedonschi s-a ivit între ei şi a început să-i instige: „El s-a întors către căpitani, dojenindu-i şi numindu-i proşti pentru că sufăr nişte asemenea fapte. Apoi le-a declarat că pandurii sunt în contra lui Tudor, şi cei ce vor rămânea cu Tudor vor pieri împreună cu dânsul”.

Pe de altă parte, Liprandi dă informaţia că Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan s-au luat la ceartă cu Tudor pentru execuţiile ordonate la Goleşti. Ei „îl numeau cu voce tare trădător şi călcător al jurămintelor şi angajamentelor luate faţă de popor şi de divan. Tudor a căutat să dovedească, şi poate nu fără oarecare dreptate, că aceşti căpitani fuseseră cumpăraţi de către eterişti şi că el a poruncit să fie spânzuraţi ca criminali - fără a fi vorba de vreo intenţie de a-i asasina în taină”.

Aceste fapte trebuie raportate la precizările făcute de Thomas Gordon: la 16/28 mai, Alexandru Ipsilanti a scris căpitanului Iordache „să supravegheze mişcările lui Tudor şi să găsească, pe cât va fi cu putinţă, un mijloc spre a-i desăvârşi pieirea. Trebuie să însemnăm aici - continuă Gordon - că eteriştii uneltiseră o conspiraţie împotriva acestui aventurier, chiar în armata lui; ofiţerii lui cei mai de seamă: Hagi Prodan, Macedonschi şi câţiva căpitani de panduri fuseseră iniţiaţi în această conspiraţie; însă, până atunci, nu fuseseră în stare a-i da lovitura, deoarece Vladimirescu se păzea foarte mult şi făcuse ca toţi partizanii săi, a cărora credinţă i se păruse suspectă, să fie executaţi imediat”.

Cum s-a produs arestarea lui Tudor? Iată relaţiunea lui Ilie Fotino: După scăparea de la spânzurătoare a lui Ienescu şi după cearta lui Macedonschi şi Prodan cu Tudor, cei doi capi ai conjuraţiei, împreună cu alţi căpitani, consfătuindu-se între ei, au scris lui Iordache Olimpiotul, la Piteşti, arătându-i că „sunt gata de a dezerta cu toţii de la Tudor şi a se uni cu dânsul [Iordache], spre a combate pe turci, iară nu spre a-i servi cum face Tudor”. „Această adresă se făcu numaidecât, şi toţi căpitanii sârbo-bulgarilor, cum şi câţiva subcăpitani de panduri o subscriseră, o sigilară şi cu într-adins om o trimiseră pe ascuns de la Goleşti la Piteşti, către numitul G. Olimpie”.

Din relatările lui Cioranu şi Liprandi reiese că însuşi Dimitrie Macedonschi a mers la Piteşti, pentru înţelegere cu Iordache. Olimpiotul - continuă Fotino - mai de mult cugeta la împlinirea unei asemenea fapte [înlăturarea lui Tudor] şi pândea să găsească ocaziune. Deci, privind această ocazie mai favorabilă decât oricare alta..., unelti o stratagemă disperată, care era pre atât mai cutezătoare, pre cât era de periculoasă pentru el însuşi”.

La rândul său, Liprandi notează: „Şiretul căpitan Iordache a voit să profite de aceasta şi să dea frâu liber tuturor sentimentelor sale de răzbunare, pe care le nutrea în secret faţă de Tudor. Potrivit unor înţelegeri încheiate, Iordache s-a angajat [faţă de Macedonschi] să-l conducă el însuşi pe Tudor în faţa divanului şi a promis că a doua zi va veni după el la Goleşti: Neavând însă încredere în Macedonschi şi în Prodan, Iordache a luat de la ei o asigurare în scris, că lui personal nu i se va întâmplă nimic la Goleşti”.

„A doua zi, 21 mai - spune mai departe Fotino -, luând G. Olimpie 30 de călăreţi aleşi, împreună cu alţi 200 călăreţi de rând (M. Raybaud susţine că erau 1.000) le ordonă să-l urmeze împărţiţi în grupe depărtate una de alta, ca la o distanţă de un sfert de oră, şi aceasta, ca să nu sosească cu multă lume deodată şi să deştepte bănuieli din partea lui Tudor. Hotărârea lui Olimpie era, sau să prindă pe Tudor viu, sau să-l omoare, şi în urmă să-i tragă oastea în partea sa şi s-o încorporeze cu a lui Ipsilanti”.

Potrivit mai multor izvoare, Iordache Olimpiotul împreună cu ofiţerii cei măi apropiaţi ai săi - Farmache, Ghencea, delibaşă Mihali - şi cu o suită de vreo 50 de călăreţi (- după Gordon; 100 - după Liprandi) au venit la foişorul de la intrarea conacului din Goleşti, unde se afla Tudor. Aici. Iordache a solicitat o nouă convorbire în prezenţa căpitanilor. „Paznicii lui Tudor, văzând că vine căpitan Iordache, îi ziseră: Vine căpitan Iordache. Tudor le zise: Lăsaţi-l să intre, căci a mai venit şi altă dată” (C. Izvoranu). „Tudor i-a primit, fără a bănui nimic şi, după obicei, a început să le servească gustări” (I.P. Liprandi).

Thomas Gordon povesteşte faptele în felul următor: Olimpiotul „se duse la cartierul lui Vladimirescu, însoţit de 50 dintre arnăuţii săi cei mai viteji. După ce s-au salutat, ceru să fie chemaţi toţi căpitanii, întrucât avea de făcut, în faţa lor, o comunicare importantă. Îndată ce s-au adunat, Iordache arătă o învoială între el şi Vladimirescu, scrisă în limba valahă”... Este vorba, potrivit spuselor lui Gordon, de convenţia încheiată la sfârşitul lui decembrie 1820, sau începutul lui ianuarie 1821, prin care Tudor, Iordache şi Farmache se angajaseră să coopereze în lupta cu turcii.

După ce a citit învoiala, „Iordache s-a adresat adunării cu cuvintele: «După acestea, mai puteţi răbda ca, zilnic, unii dintre voi să slujească drept jertfă tiraniei sale?». La aceasta, Hagi Prodan, Macedonschi şi mulţi căpitani de panduri - care fuseseră iniţiaţi în conspiraţie - răspunseră «că nu vor mai urma pe-un conducător atât de însetat de sânge, că-l predau unui tribunal de război şi că doresc să treacă în slujba Olimpiotului». Tudor încercă să-i înduplece şi era gata să-şi tragă sabia, dar glasul lui fu înăbuşit de strigătul general: «Să plece, ticălosul!»”.

Înţelegerea momentului se întregeşte prin cele arătate de Liprandi: „Tudor a voit să se împotrivească, să-şi cheme oamenii. Totul însă fusese pregătit: oamenii pe care Macedonschi nu se putea baza au fost învoiţi de către acesta să meargă la treburile lor la Piteşti (era zi de sărbătoare, Sf. Constantin). Lângă locuinţa lui Tudor se afla numai căpitănia lui Hagi Prodan, alcătuită toată din sârbi (până la 300 de oameni)”, (într-un alt pasaj referitor la acest episod, Macedonschi este numit „trădător”). Frânturi (aproximative) din discuţia lui Tudor cu Iordache, în momentul arestării, pot fi reconstituite din spusele diferiţilor povestitori: „Prinţul mă trimite”..., ar fi început Iordache. „Puţin mă interesează prinţul vostru”..., l-ar fi întrerupt Tudor (după M. Raybaud).

„După ţeremoniile obişnuite, l-au întrebat Iordache pe Tudor cu ce cuvânt a spânzurat pe Urdăreanu şi douăzeci şi cinci de panduri din Bucureşti până la Goleşti. Tudor i-a răspuns că se află cu sabia sa în patria sa” (după M. Cioranu). (Alţi autori fac precizarea că Iordache i-a cerut socoteală lui Vladimirescu pentru ofiţerii de arnăuţi, sârbi şi bulgari, pe care îi executase, ceea ce este mai verosimil). Când i s-a pus întrebarea „cu ce cuvânt a trimes cărţile la turci”, Tudor, fără a tăgădui faptul, „a răspuns că îşi va da cuvântul atunci când va trebui şi către persoanele competente a-l întreba” (după Mihai Cioranu).

Reţinem şi alte informaţii edificatoare (deşi nu le putem socoti decât aproximativ adevărate) date de Ilie Fotino: La un moment dat, Iordache s-a adresat cu aceste cuvinte „către căpitanii prezenţi”: „«Dar voi, cum ziceţi,......fraţilor.? La neînţelegerea ce există între prinţul Ipsilanti, părintele nostru, şi camaradul nostru Tudor, găsiţi voi cu cale ca, în acest moment critic, să meargă Tudor... Şi să se împace cu Prinţul sau nu?» Iar ei, fără a arăta că au nici cea mai mică înţelegere cu dânsul, răspunseră în gura mare şi toţi într-o unire: «Da, da, să meargă, să meargă negreşit! căci altfel suntem pierduţi cu toţii»”. „Nu încape îndoială - comentează Fotino - că Olimpie, temându-se de vreun măcel din partea gărzii şi intimilor lui Tudor, se ferea de orice asprime şi întrebuinţa această stratagemă diplomatică, sigur fiind şi de con-simţământul subalternilor săi [ai lui Tudor], după înştiinţarea ce aceştia îi trimiseră”.

Între timp, Tudor „îşi aruncă ochii pe fereastră şi văzând deodată că ostaşii lui Olimpie luaseră cu repeziciune tunurile şi ierbăriile şi că unii dintr-înşii năvăleau în pilcuri pe scara chioşcului său, îmbrâncind chiar şi străjile de pe la posturile lor, rămase ca trăznit şi atunci începu să înţeleagă cursa în care cădea”. La plecare - afirmă tot Fotino - „Tudor se uită împrejuru-i şi strigă cu un glas duios către căpitanii săi prezenţi: «Eu merg unde ziceţi voi: sufletul meu însă presimte ceva rău, care de mi se va întâmplă, sângele meu să fie asupra voastră şi asupra copiilor voştri»...”.

Olimpiotul i-a cerut lui Tudor să-i dea armele. Apoi, fără a-l lega, l-a luat cu el la Piteşti, pe un cal ai cărui dârlogi îi ţinea Ghencea. La ieşirea în curte, Iordache şi-a arătat încă o dată viclenia. M. Raybaud notează: „Iordache ieşi brusc din sala unde se ţinuse şedinţa, strigând pandurilor, care începeau să se agite: «Copii, vin turcii, să mergem în întâmpinarea lor». Şi încălecând, se îndepărtă, lăsându-i într-o stare de uimire şi dezorientare”. Astfel, Tudor a putut fi înfrânt de eterişti, la Goleşti, fără luptă, pe calea vicleniei, complotului şi trădării. Iordache a fost lăudat de unii eterişti pentru acţiunea de la Goleşti: „Bunul şi vrednicul căpitan Iordache” a ştiut cum să procedeze, căci „cu război niciodată întreg corpul lui Ipsilanti n-ar fi putut să învingă şi să reducă la tăcere pe Tudor” (spune cronica atribuită lui C. Ducas).

O scrisoare expediată din Piteşti, la 22 mai, îl informa cu satisfacţie pe Hagi Ianuş, refugiat la Sibiu, despre prinderea lui Tudor: „În groapa pe care [Tudor] o pregătea tovarăşilor, săi, a căzut el însuşi, ca un trădător. Pe când venea înspre partea aceasta, ca să-şi întindă cursele lui, a fost prins... la Goleşti de căpitanul Iordache şi de ceilalţi şefi într-un chip foarte îndemânatic şi fără să sângereze măcar nasul vreunuia. Ieri l-au trimis... la Ipsilanti; iar oştirea lui, vreo trei mii de oameni, fiind mai mulţi panduri, au luat-o în primire aceştia”. La 23 mai, Alexandru Ipsilanti scria din Târgovişte unui comandant eterist: „Aţi auzit fără îndoială că Theodor Vladimirescu a fost adus ieri aici, fără să se fi vărsat o picătură de sânge. Pentru moment va rămâne aici la închisoare. Avem acum de gând să mergem înainte; de aceea, veniţi aici cât mai repede cu putinţă, cu trupele dvs.”...

Naum Râmniceanu, adversar al acţiunii lui Tudor, socotind sfârşitul acestuia drept pedeapsă dumnezeiască, scrie în cronica sa: „...Gheorgache şi Farmache, prinzându-l cu vicleşug la Piteşti, l-au trimis legat la Târgovişte şi acolo judecându-l Ipsilant după pravila sa ca pe un călcător de jurământ... l-a omorât la 27 mai. Aceasta a făcut-o Ipsilant cu socoteală că ridicând pe Teodor dintre cei vii, de vreme ce nu se unea cu dânsul, să adune pe toţi pandurii subt steagurile lui şi cu dânşii să-şi înmulţească şi să-şi împuternicească oştirile. Dar pandurii cu toată prostimea lor nu s-au înduplecat nici într-un chip a se uni cu străinii [eteriştii], ci trăgându-se înapoi au trecut în părţile de peste Olt”. De ce considera oare Ipsilanti că are dreptul să dispună de puterea armată a Principatelor? - se întreabă Laurencon, şi răspunde: Fiindcă tatăl şi bunicul lui domniseră câtva timp în aceste provincii, şi, în temeiul acestui fapt, el se putea crede prinţ ereditar.

Principalele versiuni ale asasinării lui Tudor Vladimirescu

Iată principalele versiuni asupra asasinării lui Tudor.

Versiunea lui Mihai Cioranu: După ridicarea sa din tabăra de la Goleşti, Tudor a fost dus mai întâi la cartierul lui Iordache, aflat în casele boierului Iancu Mavrodol din Piteşti. Mihai Cioranu, fiind trimis în aceeaşi zi de Macedonschi la Iordache, cu o anume misiune privind deplasarea oastei pandurilor, descrie scena pe care a văzut-o: „Aghiotantul, ajungând seara şi intrând în sala caselor boierului Mavrodolu, a zărit pe Tudor într-o odaie şezând pe un pat şi pe Ghencea păzindu-l cu puşca în mână lângă dânsul, iar căpitanul Iordache se plimba prin odaie”.

Cioranu a înregistrat, printre altele, aceste cuvinte ale lui Tudor: «Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii. Turcii sunt în ţară, dar nu sunteţi în stare, şi nu veţi fi niciodată, a vă bate cu dânşii cu ispravă»... «voi, oameni fără căpătâi şi străini cu totul de această ţară». „Aghiotantul, temându-se a nu fi văzut că ascultă, a intrat în casă şi, închinându-se mai întâi la Tudor, şi-a împlinit misia pentru care se trimesese”...

A doua zi (22 mai), Tudor a fost dus, prin Câmpulung, la Târgovişte, „într-o căruţă de poştie, cu un arnăut înarmat la spate şi alte cinci căruţe după dânsul, cu câte doi arnăuţi în fiecare”. Sosind Tudor în Târgovişte, a fost închis la mitropolie şi dat sub paza lui Vasile Caravia. „Ipsilant, hotărând să-l omoare cu forme, a format un tribunal de nişte boieri ce se ziceau pământeni, ca Geartol şi ca alţi asemenea lui, ca să-l judece şi să-l osândească. Dar, până a se face acestea, doi aghiotanţi ai lui Ipsilant, Lasani şi Scufi (care, mai în urmă, a furat casa Eteriei greceşti şi a fugit cu dânsa în Braşov, unde a mâncat-o, pentru care Ipsilant prin scris public l-a afurisit) veneau şi-l chinuiau”... „Ipsilant s-a temut de vreo răscoală a pământenilor şi a poruncit lui Caravia de l-au omorât noaptea pe taină în Târgovişte, pe malul iazului ce curge pe lângă oraş, şi i-au aruncat cadavrul într-un puţ de lângă grădina lui Geartol”.

Versiunea lui Ioan Dârzeanu: „...După eczamenu cercetătorilor, au poruncit prinţipu Ipsilant ca să-l omoare, chinuindu-l asupra uciderii ca sa-şi mărturisească averea. După care s-au şi orânduit arnăuţi cu săbiile scoase în mâini, carii luându-l la mijloc l-au dus noaptea până la malu Ialomiţii, unde îngenunchindu-l au început să-l împungă unul dintr-o parte, altul dintr-alta cu săbiile, cercetându-l pentru avere, până au iurudisit (= s-au năpustit) toţi cu săbiile, lovindu-l de l-au omorât şi l-au aruncat în apa Ialomiţii. Acest fel sunt sfârşiturile celor ce arădică apostasii înprotiva stăpânirii...”.

Versiunea lui Maxime Raybaud: „Sfârşitul lui Tudor a fost povestit în moduri diferite. Sigur este faptul că Tudor a fost predat nu unui consiliu de război, ci săbiei câtorva ofiţeri, care l-au masacrat laş”. A fost omorât de secretarul lui Ipsilanti (este Vorbă probabil de Lasanis sau Scufos) şi de doi aghiotanţi ai săi (probabil Orfanos şi Cavaleropulos ori Garnovschi), care l-au luat din mâinile lui Caravia şi l-au dus afară din oraş, până în faţa unei gropi” săpate de curând. „«Unde mă duceţi?» întrebă Tudor. «La ai tăi», îi răspunse unul cu ironie”...

„Când unul dintre ei, O[rfanos], şi-a tras sabia, Tudor şi-a acoperit capul cu mantaua şi a zis numai atât: «N-aveţi nici unul pistol?» L-au lovit din plin, dar moartea i-a fost lentă în mâinile acestor asasini stângaci. Respira încă, deşi era sfâşiat în bucăţi. După această execuţie, au plecat; dar s-au întors din drum, ca să dezbrace cadavrul, de teamă ca nu cumva nefericitul Tudor să fie recunoscut după veşminte, şi actul lor atât de odios să răscoale spiritele împotriva lor. Tunica lui Tudor fiind extrem de strânsă la mâneci, au fost nevoiţi să-i taie manşetele ca s-o scoată. Am greşi deci reproşând aghiotanţilor Iui Ipsilanti că nu s-a folosit de sabie în această campanie sau expediţie în Valahia; s-au slujit de ea, şi am văzut întrebuinţarea pe care i-au dat-o. S-a răspândit între timp zvonul că Tudor a strâns milioane. Însă adevărul este că asasinii săi n-au găsit asupra sa decât patru taleri”.

Versiunea lui Ilie Fotino: După acest autor, Tudor a fost condamnat la moarte de consiliul de război al eteriştilor, conform art. 3, 7 şi 8 din codul penal ostăşesc. La început, Ipsilanti, „voind să arate mărinimie”, a oprit execuţia. Dar, sub influenţa lui Iordache, care „îl încredinţa într-un mod pozitiv că Tudor se afla în înţelegere cu turcii şi-i arătă totodată şi scrisoarea găsită în camera lui Tudor, Ipsilanti ordonă lui Gherasim Orfano... să-l omoare într-un mod secret, după instrucţiunile ce i se vor da”. Potrivit relatării lui Ilie Fotino, din echipa de ucigaşi ai lui Tudor au făcut parte: Caravia, Orfanos, Cavaleropulos, Garnovschi, Nicolae Parga. Pentru ca Ipsilanti să-şi ascundă adevăratele intenţii, Tudor ar fi fost chemat la un ospăţ la mitropolie (pură invenţie!), iar după aceea omorât.

Execuţia a avut loc după miezul nopţii, „afară din Târgovişte, în dosul mitropoliei, aproape de o gradină zisă a lui Ciocârlan, unde fuseseră trimişi mai dinainte doi ostaşi, care [la aducerea lui Tudor] săpau o groapă într-un şanţ. Unul dintre aceştia, anume Nicolae Parga venind la Tudor cu un satâr mare în mână îi zise pe un ton poruncitor: «Fă-ţi, trădătorule, în aceste momente, ultima rugăciune de creştin către Dumnezeu, ca să-ţi ispăşeşti nelegiuirile». Tudor... răspunse cu voce tremurătoare aceste ultime cuvinte: «Omoară-mă, să scap», şi punându-şi mâinile pe obraz, îndată fu decapitat de călău în prezenţa companionilor săi de preumblare” [Caravia şi ceilalţi care îl aduseseră acolo). Corpul lui fu aruncat în groapa ce era deja pregătită şi acoperit cu pământ şi cu pietre”.

Versiunea lui I.P. Liprandi: În seara din ajunul prinderii lui Tudor, Iordache l-a prevenit pe Ipsilanti despre acţiunea pe care o va întreprinde. Totodată, l-a încunoştinţat „că ar fi descoperit, chipurile, corespondenţa lui Tudor cu turcii, din care se vede că acest comandant al pandurilor intenţiona să atace flancul drept al eteriştilor, în timp ce turcii l-ar fi atacat din front”... „Cu atare perfidie proceda Iordache”. După Liprandi, această poveste cu interceptarea scrisorilor lui Tudor, în aceste zile, este o absurditate. „Indignarea prinţului Ipsilanti împotriva lui Vladimirescu şi încrederea lui oarbă în Iordache au fost de ajuns pentru a crede totul, fără dovezi precise”. Iordache „l-a dat [pe Tudor] în mâna lui Alexandru Ipsilanti ca pe un criminal”.

Tudor a fost închis în temniţa mitropoliei, iar cunoscutul criminal Caravia a fost însărcinat să-i ia interogatoriul. Acest scelerat a supus pe Tudor la tot felul de torturi, numai pentru a afla unde a ascuns banii, căci credea că are sume mari de bani, iar descoperirea lor interesa pe toţi mai mult decât toate acţiunile lui Tudor. Vladimirescu a suportat totul cu o tărie „neobişnuită”... „În cele din urmă, după două zile de cele mai crude chinuri, au anunţat pe Tudor că îl trimit la divan şi, legându-l, au ieşit noaptea afară din oraş. Apropiindu-se de râul Dâmboviţa (de fapt, Ialomiţa), Caravia l-a împuşcat cu pistolul, apoi l-au ciopârţit; i-au tăiat capul, iar trupul i l-au aruncat în râu. În mundirul lui Tudor, Caravia a găsit aur şi pietre în sumă de peste 6.000 de galbeni. Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa lui Tudor, fără nici o cercetare şi fără nici o umbră de formă de judecată. Chiar dacă el ar fi avut intenţia să lupte împotriva eteriştilor, în asemenea caz nu trebuia oare să se procedeze cu el aşa cum se procedează de obicei cu prizonierii?”.

La 4/16 iunie, feldmareşalul baron Schustekh, comandantul suprem al forţelor imperiale din Transilvania (aflat la Sibiu), a raportat contelui Banffy, guvernatorul Transilvaniei, că Tudor a fost măcelărit (gehauen) la Târgovişte, la 26 mai / 7 iunie de către 6 arnăuţi. După o informaţie transmisă oral de Chiriac Popescu, Tudor ar fi zis, când i se pregătea execuţia: «Mă omorâţi, tâlharilor! Dar nici de voi nu va fi bine! Câinii şi corbii or să vă mănânce!».

Laurencon afirmă, ca şi Raybaud, Liprandi şi alţii, că Vladimirescu a fost omorât fără vreo formă de proces. La acest punct de vedere se opreşte şi Gervinus: „După versiunile obişnuite, Vladimirescu a fost tăiat cu săbiile de trupe, fără hotărârea judecătorească a unui consiliu de război”. „Astfel a pierit - scrie Elias Regnault - părăsit de ai săi, măcelărit de nişte mizerabili asasini (mutile par d’infames sicaires), ultimul român care a ştiut să ia armele pentru cauza naţională. Moartea lui este o pată şi pentru boierii care l-au nesocotit şi pentru fanarioţii care l-au măcelărit. Aceştia, omorându-l, erau cel puţin pe linia tradiţiilor lor de crime şi de laşităţi; pe când ceilalţi trădau, prin slăbiciunea lor, drepturile ţării şi speranţa unei regenerări”.

Autenticitatea unui document

După prinderea şi omorârea lui Tudor Vladimirescu, şefii eterişti au pus în circulaţie două acte:

  • o scrisoare semnată de Iordache, Farmache, Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonschi, datată din Piteşti, 24 mai 1821, şi conţinând învinuiri la adresa lui Tudor;
  • convenţie de asociere, semnată de Tudor, Iordache şi Farmache, şi datată: 1821, Bucureşti (act denumit de Andrei Oţetea „legământul lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie”).

La câteva zile după asasinarea lui Vladimirescu, aceste documente, traduse în limba germană şi transcrise de aceeaşi mână, au ajuns împreună la Sibiu, la generalul Schustekh, comandantul suprem al forţelor armate austriece din Transilvania, care le-a anexat la un raport al său din 4/16 iunie 1821, către contele Banffy, guvernatorul Transilvaniei, în legătură cu convenţia semnată de Tudor, Iordache şi Farmache, baronul Schustekh notează că este vorba de actul prin care Vladimirescu s-a asociat cu eteriştii la începutul insurecţiei.

Andrei Oţetea, descoperitorul acestor acte în arhivele din Budapesta, şi-a însuşit afirmaţia lui Schustekh. În mod firesc, se iveşte însă bănuiala că aşa-numitul „legământ” nu reprezintă un document autentic. Pentru unii istorici, această traducere germană a unui pretins original românesc nu probează unirea lui Tudor cu eteriştii, aşa cum credea Schustekh. Într-adevăr, nu e deloc imposibil ca actul să fi fost ticluit de eterişti, spre a justifica asasinarea lui Tudor Vladimirescu.

Precizăm că nu ne gândim a nega existenţa vreunei înţelegeri intre Tudor şi Iordache, la începutul anului 1821. Din desfăşurarea evenimentelor se deduce că o învoială trebuie să fi existat, căci Vladimirescu a avut dintru început în subordinea sa un grup de arnăuţi domneşti, iar Iordache, fiind trimis de divan în Oltenia să combată mişcarea pandurilor, n-a luptat cu Tudor, ci s-a străduit să-l câştige pentru cauza eteristă. de altfel, istoricul (filo-eterist) Thomas Gordon susţine, în cartea sa din 1832, că la 27 decembrie 1820, Iordache, în numele Eteriei, a încheiat o convenţie cu Vladimirescu.

Comentând această informaţie transmisă de Gordon, Emil Vârtosu exprimă părerea că „numai forţată, oarecum, de împrejurări, şi numai în ultima clipă, Eteria i-a făcut cunoscute, lui Tudor Vladimirescu, tainele sale, şi numai unele din aceste taine... Eteria, de la început nu avea încredere deplină în el, în primul rând din principiu, [Tudor] nefiind de neam grec”... Cu toate acestea, „Eteria nădăjduia să se poată folosi [de Tudor], ca de un simplu instrument, fără riscuri mari”.

Se pune întrebarea dacă actul aflat în corespondenţa lui Schustekh din iunie 1821 (şi socotit de Andrei Oţetea „dovada irecuzabilă a afilierii lui Tudor la Eterie”) reprezintă tocmai învoiala despre care face menţiune Thomas Gordon, dacă e actul de intrare a lui Tudor în Eterie sau o convenţie specială, cu alte cuvinte, dacă acest document - „legământul” semnat de Tudor, Iordache şi Farmache - stabileşte, în termeni exacţi şi complecţi, condiţiile colaborării dintre Vladimirescu şi Eterie. Autenticitatea actului este îndoielnică pentru o serie de motive:

  1. Observăm, cum am mai spus, că documentul a fost difuzat după uciderea lui Vladimirescu, împreună cu un alt act, ce avea rostul foarte clar: să motiveze arestarea lui Tudor de către ofiţerii complotişti Iordache, Farmache, Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonschi.
  1. Aceste două acte i-au parvenit generalului Schustekh de la informatorii austrieci din Ţara Românească. Negreşit, ele trebuie să fi fost cunoscute nu numai de Schustekh, dar şi de alte autorităţi austriece, în primul rând de consulul Fleischhackl, refugiat la Sibiu, şi de locţiitorul său Udrizki, rămas în Ţara Românească. Cum se explică însă faptul că în rapoartele Agenţiei austriece din Bucureşti nu se pomeneşte despre „legământul” lui Tudor faţă de Eterie? Din împrejurarea că Metternich n-a fost informat despre un asemenea act - fundamental pentru înţelegerea evenimentelor din Principate, în cazul când e autentic - se poate deduce (ipotetic) că Fleischhackl n-a considerat „legământul” un act autentic.
  1. În memoriile sale, I.P. Liprandi a insistat asupra divergenţei dintre obiectivele urmărite de Tudor şi acelea ale eteriştilor. El relatează că partidul eteriştilor din Bucureşti, după ce şi-a dezvăluit existenţa, a căutat prin toate mijloacele să răspândească părerea falsă că Tudor este colaboratorul lui Ipsilanti. „Iordache căuta să convingă pe toţi că Tudor acţionează în înţelegere cu prinţul Ipsilanti şi după instrucţiunile acestuia”.

Iordache l-a înşelat chiar şi pe şeful Eteriei, dându-i asigurarea neadevărată că Tudor ascultă de el (Iordache) şi că se va alătura cu pandurii săi eteriştilor. Apoi, întrucât Iordache nu s-a putut înţelege cu Tudor la Ţânţăreni, el l-a înştiinţat pe Ipsilanti, ajuns la Focşani, că trebuie „să se grăbească să ocupe Bucureştii înainte de a sosi acolo Tudor, care - adăuga şiretul Iordache - şi-a călcat făgăduiala şi şovăie”. În acelaşi timp, „el i-a promis [lui Ipsilanti] că va cumpăra fără greş pe toţi căpitanii de panduri şi a luat pentru aceasta o sumă importantă”. În legătură cu uciderea lui Vladimirescu, Liprandi pune întrebarea: „A avut oare prinţul A.I. [Ipsilanti] vreun fel de dovezi (şi angajamente scrise potrivit cărora Tudor trebuia să acţioneze împreună cu el? Dimpotrivă, acesta [Tudor] a declarat personal contrariul numai cu câteva zile înainte de aceasta prinţului Nicolae Ipsilanti la Goleşti...”.

  1. „Legământul” conţine câteva afirmaţii curioase. Semnatarii lui stabilesc lucruri fără sens sau greu de înţeles, dacă documentul e raportat la situaţia din ajunul revoluţiei. Actul ridică unele probleme care nu se puteau pune în ianuarie. Sunt precizări care se potrivesc cu stările de fapt create prin arestarea lui Tudor şi prin jefuirea tezaurului oştirii pandurilor. Obligaţiile părţilor sunt fixate parcă în funcţie de ceea ce s-a întâmplat la Goleşti, în funcţie de nevoia lui Iordache şi Farmache de a se justifica.

Ce înţeles putea să aibă în luna ianuarie - când Tudor urma să plece în Oltenia, iar Iordache şi Farmache aveau să rămână în Bucureşti -, angajamentul luat de cei 3 semnatari de a se întruni săptămânal şi a delibera în comun, întrucât „nimeni dintre noi nu e îndreptăţit a lucra de capul lui”? Se menţionează totodată că acest lucru (ca, de altfel, întregul acord) „este obligator pe toată durata acţiunii noastre”.

În vederea formării unei armate pentru triumful crucii (lupta antiotomană), semnatarii se declară autorizaţi „a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe...” şi se arată preocupaţi de chivernisirea în comun a câştigurilor băneşti ce vor rezulta din întreprinderea lor: „Orice avantaj, câştig sau pagubă (doamne fereşte!) care ar rezulta din întreprinderea noastră, vor fi împărţite frăţeşte între noi”... „Dacă cineva va înceta din viaţă, ceilalţi fraţi vor avea grijă să remită moştenitorilor averea pe care a lăsat-o. Iar dacă nu va lăsa moştenitori (cazul lui Tudor), averea lui va reveni societăţii noastre, în scopul întreprinderii noastre”.

O asemenea concepţie despre răscoală este cu totul străină de acţiunea lui Tudor. În schimb, aceste prevederi puteau da o aparenţă de legalitate jefuirii de către Iordache a banilor pandurimii. „Nimeni să nu îndrăznească - specifică actul - prin vorbe sau fapte echivoce semănând zâzanie, a insinua că, de exemplu, românul de baştină nu trebuie să se supună arnăutului, nici arnăutul grecului, grecul sârbului, sârbul macedoneanului, ci toţi să lucreze de comun acord şi unitar, după cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de faţă”.

Conflictul dintre panduri şi arnăuţi s-a manifestat mai ales spre sfârşitul mişcării. S-ar putea ca Iordache şi Farmache să fi fost atât de prevăzători încât să fi căutat, dintru început, a-şi asigura autoritatea de comandanţi. Împotriva creşterii puterii lui Tudor. S-au gândit ei oare, la începutul lui ianuarie, şi la evitarea fricţiunilor între diferitele neamuri ale viitoarei armate creştine? Constatăm (împreună cu Al. Vianu şi S. Iancovici) că înainte de începerea revoluţiei asemenea probleme nu existau şi nici o experienţă de până atunci nu impunea formulările corespunzătoare.

Însă aceşti doi istorici au ajuns la concluzia neîntemeiată că actul păstrat în corespondenţa lui Schustekh, deşi poartă menţiunea că a fost încheiat la Bucureşti, ar fi fost semnat de Tudor, Iordache şi Farmache de fapt la Goleşti, la 18 mai 1821, cu trei zile înainte de arestarea lui Tudor. Împotriva acestei interpretări a adus argumente Andrei Oţetea, care datează „legământul” la începutul lui ianuarie 1821. Mai plauzibil este că actul acesta n-a fost semnat de Tudor, nici în ianuarie şi nici în mai.

Check Also

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …