Principiile ortografiei limbii române

Principiul fonetic (fonologie)

Principiul fonetic (fonologie) - în virtutea căruia, notarea corespunde realizării fonemelor în rostirea literară contemporană.

Neconcordanţele între pronunţie şi scriere

Neconcordanţele între pronunţie şi scriere sunt determinate de:

→ utilizarea unei singure litere pentru redarea în scris a două sau trei sunete

  • vocală: bine
  • semivocală: iarbă
  • nesilabic: pomi (afonizat)
  • gz: examen
  • cs: excursie
  • notează diftongul ie în cazul pronumelor personale: eu, el, ei, ele şi a formelor flexionare ale verbului a fi: eşti, este, eram, erai etc.

→ grupuri de două sau trei litere notează în scris un singur sunet:

  • ch şi gh urmate de „e” sau „i” - redau consoanele k’ şi g’ (chip / k’ip, ghem / g’em);
  • grupurile ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi notează un singur sunet în cuvinte de tipul: ceas / čas, vraci / vrač, geam / ğam, cheag / k’ag, chiabur / k’abur, gheară / g’ară, ghiont / g’ont.

Rostirea şi scrierea vocalelor

→ Se scrie i, nu e în cuvintele: anticameră, duminică, feminin, piedică, văratic.

→ Se scrie cu i final la pronumele şi adjectivele pronominale şi adverbiale formate cu particula deictică - şi: aceeaşi, acelaşi, aceleaşi, însuşi, câtuşi, iarăşi, totuşi.

→ Se scrie cu e, nu cu ie în neologisme (la început de cuvânt sau silabă): ecran, edificiu, elan, erou, alee, idee, poem, influenţă.

→ Se scrie cu â, nu i - la sufixul gerunziului, la verbele de conjugarea I cu rădăcina terminată în consoană (ş, j): încrucişând, ricoşând.

 Se scrie şi se pronunţă ă, nu e în următoarele situaţii:

  • după ş, j din tema substantivelor şi adjectivelor feminine la N., A. şi V. singular: uşă, coajă, mătuşă, gingaşă;
  • după ş, j din tema verbelor de conjugarea I, la persoana I personal şi a III-a singular şi plural ale indicativului prezent şi la persoana a III-a singular a perfectului simplu: ataşăm, deranjăm, îngraşă, ataşă, degajă;
  • după ş, j din rădăcina cuvintelor formate cu sufixele -ător, -ământ: înduioşător, îngrăşământ.

→ Se scrie şi se pronunţă a, nu ea, după ş, j în următoarele cazuri:

  • în cuvinte ca : jale, jar, şapcă, şase;
  • în derivate cu sufixul ar. birjar, coşar;
  • la formele de indicativ prezent, persoana a III-a singular şi plural, ale verbelor a aşeza, a deşerta, a înşela: el (ei) aşează, deşartă, înşeală, la forma de conjunctiv prezent, persoana a III-a singular şi plural, a verbului a şedea: să şadă, şi în adjectivul deşartă.

→ Se scrie şi se pronunţă: - ii - (i-i), nu i în cuvinte ca antiimperialist, cuviinţă, fiindcă, fiică, viitor, conştiinţă, conştiincios, înfiinţat etc. şi în diverse forme flexionare cum sunt:

  • pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor feminine terminate la nominativ singular în (i - e): librării etc. şi al substantivelor neutre în (iu): acvariu-acvarii, scenariu-scenarii etc.;
  • în formele de gerunziu ale verbelor de conjugarea I cu rădăcina terminată în i: a speria - speriind, sau ale unor verbe neregulate: fiind;
  • în formele de infinitiv-prezent ale unor verbe la infinitiv cu rădăcina terminată în i: a pustii, a se sfii.

Rostirea şi scrierea consoanelor

→ Se scrie şi se pronunţă (s), nu (z) în următoarele situaţii:

  • când este urmat de consoanele l, m, n, în cuvinte ca: basm, pleonasm, prismă, snob, snoavă;
  • în cuvintele formate cu sufixul -nic, când rădăcinile cuvintelor de bază se termină în (s): casnic, josnic;
  • în derivatele cu prefixele -des, -răs când cuvântul bază începe cu o consoană surdă ori cu (z) şi în cele cu trans-: deszăpezi, transsiberian, transversal;
  • în unele neologisme formate prin compunere în limba de origine: aisberg, glasvand, jurisdicţie;
  • în cuvinte cum sunt: chermesă, corosiv, premisă.

→ Se scrie cu (z), nu cu (s) în următoarele situaţii:

  • când este urmat de consoanele b, d, g, v sau uneori de l, m, n, r: bezmetic, cazma, izgoni, dezbrăca, răzvrăti, cizmărie, dezrădăcina;
  • înaintea sufixului -nic din cuvintele a căror rădăcină se termină cu z: paznic, obraznic;
  • în prefixul des - din cuvintele a căror rădăcină începe cu o consoană dură cu excepţia lui z, ori sonantă (l, m, n, r) sau cu o vocală: dezamăgi, dezdoi, dezvăţa;
  • în unele neologisme: filozof, regizor, tranzitiv.

Consoanele duble

Se scrie şi se pronunţă:

  • mm: kilogrammetru;
  • nn în derivatele cu prefixul în - a căror rădăcină începe cu n: înnădi, înnoda, înnegri, înnoi, înnobila, înnebuni, înnăscut, înnopta, înnora, înnoroi, înnisipi, înnimba, înnămoli, înnărăvi;
  • rr în: interregional, interraional, interregn;
  • ss în: transsiberian, transsaharian.

Principiul silabic

Potrivit acestui principiu, semnele nu reprezintă sunete, ci silabe. Conform principiului silabic, aceeaşi consoană sau acelaşi grup consonatic intră în componenţa unor silabe diferite, cu alte valori. Astfel, unele litere (c, g, k) în contexte silabice diferite, notează foneme diferite: k (cap, clar, kaizer etc.), g (galben, glob), č (cireş, ceată), ğ (gem, gimnaziu), k’ (chetă, chimir) g’ (gheară, ghiozdan).

Ortografia actuală foloseşte 41 de grafeme: 31 simple (inventarul alfabetului) şi 10 complexe: ce, ci, ge, gi, ch, che, chi, gh, ghe, ghi.

Principiul morfologic

Potrivit acestui principiu, regulile ortografice reliefează anumite trăsături ale structurii morfematice a cuvintelor (radical, sufix, desinenţă) şi ale modificărilor în cursul flexiunii (declinării şi conjugării). Modificările formei cuvintelor se realizează în rădăcina acestora ori în sufixe şi/sau desinenţe, prin alternanţe fonetice, impuse de legi fonetice.

Principiul morfologic are, fundamental, rolul de regularizare a scrierii (de cele mai multe ori şi a pronunţării). El se manifestă în următoarele direcţii:

→ pe baza analogiei cu un model de flexiune (regulată) se realizează regularizarea scrierii (şi a pronunţiei). Iată câteva exemple:

  • în flective: se scrie şi se pronunţă la imperfect, greşea, nu greşa, după citea, dar îngraşă, nu îngrăşea, după aduna; ori plajă (sing.) = plaje (plural), după masă-mese, nu plaje-plăji, după carte-cărţi, brici-brice ca sat-sate etc.;
  • în morfemul radical: se scrie şi se pronunţă cravată - cravate, după casă - case, nu cravată-cravăţi, după cană-căni, cu alternanţa a/ă;

→ prin acţiunea principiului morfologic se produce omogenizarea structurii unor derivate cu sufixe şi a reprezentării ei în scris: gorjean, nu gorjan, după muntean (cu -ean), ca şi dobrogean, dar grăsan ca bogătan (cu - an);

→ regularizarea scrierii cuvintelor compuse după gradul de sudură morfologică:

  • bunăstare-bunăstării, bunăvoinţă-bunăvoinţei, cu unitate morfologică;
  • bună-cuviinţă, bunei-cuviinţe, rea-voinţă, relei-voinţe, fără unitate morfologică;

→ principiul morfologic asigură distincţia necesară şi în cazul omofonelor, prevenind asupra identităţii aparente, rezultate din pronunţare: ea - (pronume personal, pers. a III-a, feminin, singular) şi ia - (verb, pers. a III-a, sing., indicativ prezent);

→ principiul morfologic se aplică şi în despărţirea cuvintelor în silabe la sfârşit de rând; este vorba de despărţirea în silabe a cuvintelor compuse şi derivate cu prefixe (semi) analizabile potrivit cu structura lor:

  • compuse: alt-un-de-va; despre; drept-un-ghic;
  • derivate cu prefixe: an-or-ga-nic; in-e-gal;
  • derivate de la teme terminate în grupuri consonantice, cu sufixe care au la iniţială o consoană: sa-vant-lâc; vârst-nic; târg-şor; stâlp-nic.

Principiul sintactic

Potrivit principiului sintactic, ortografia pretinde delimitarea tuturor cuvintelor după sensul lor lexical şi după valorile lor gramaticale (morfologice şi sintactice). Acest principiu se numeşte sintactic, deoarece funcţia sintactică a omofonelor (cuvinte, grup de cuvinte, silabe, care se pronunţă la fel cu alt cuvânt, fără a se scrie identic), ne indică mai precis ortografierea. Cu alte cuvinte, principiul sintactic sau logic recomandă scrierea în două feluri ceea ce în pronunţie este, uneori, imposibil de deosebit.

Distingem două situaţii:

  • separarea prin cratimă a formelor conjuncte, atone, ale pronumelui personal şi reflexiv, când sunt ataşate la alt cuvânt; delimitarea se face printr-un semn propriu ortografic, cratima: dă-mi, du-te;
  • diferenţierea unor secvenţe de expresie asemănătoare (situaţii de omofonie), prin stabilirea sensului lexical, a valorii morfologice şi a funcţiei sintactice.

Astfel, scriem:

  • altădată - Nu mai este satul de altădată - cu sensul de „odinioară”, cu funcţie sintactică de atribut exprimat printr-un adverb de timp;
  • altă dată - Te rog să vii la mine altă dată - cu sensul „în altă împrejurare, cu altă ocazie”, cu funcţia sintactică de complement circumstanţial de timp exprimat prin locuţiune adverbială;
  • decât - N-a venit decât mama - cu sensul „doar, numai” - adverb de mod compus fără funcţie sintactică;
  • de cât - De cât timp ai venit - cu sensul „în ce durată de timp” - de = prepoziţie simplă iar cât este adjectiv pronominal interogativ cu funcţie de atribut.

Principiul etimologic (tradiţional-istoric)

În virtutea acestui principiu, unele cuvinte se scriu ţinând seama de etimon (cuvântul de bază din limba de origine, forma din care acest cuvânt provine). Sunt cazuri când norma ortografică nu mai corespunde celei ortoepice (ortografia noastră nu are un caracter integral fonetic). Tradiţia şi, în general, istoria cuvintelor ne împiedică să scriem, în toate cazurile, aşa cum pronunţăm. Să reţinem deci că la iniţiala cuvintelor din vechiul fond se scrie aşa cum se pronunţă: ied, iepure, ieşire etc., cu excepţia pronumelor personale: eu/ieu, el/iel, ele/iele, etc. şi a unor forme ale verbului a fi: este/ieste, eram/ieram, erai/ ierai, etc. - grafii motivate de continuarea unei tradiţii grafice, chirilice, mai apropiate şi de forma originară a cuvintelor, de etimon. Ţinând seama de etimon, scriem cu o, deşi pronunţăm cu u, cuvintele: oameni, oală, oaspete (homo -minis, olla -al, hospes -itis - toate latineşti).

Rostim supţire, dar scriem subţire, deoarece, logic, adjectivul provine din lat. subtilis. Linia tradiţional-istorică a principiului a impus şi alte norme ortografice, dintre care amintim:

  • păstrarea grafiei numelor unor personalităţi ale vieţii cultural - artistice, literare, politice etc., aşa cum au semnat acestea: Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Perpessicius, Constantin Brâncuşi, Constantin I. Nottara, Vasile Pârvan, C.A. Rosetti etc.
  • păstrarea grafiei unor cuvinte folosite în plan internaţional, adoptate şi în limba română fără modificări în scriere şi în pronunţare: marketing, mass-media, cowboy, watt, ohm etc.
  • păstrarea grafiei numelor proprii străine dacă sunt notate cu litere latine: Bordeaux, Jean Racine, William Shakespeare, Wall Street.

Principiul simbolic

Potrivit acestui principiu, scriem acelaşi cuvânt, după împrejurări, cu iniţială mică sau majusculă, după conţinutul său noţional.

  • Când cuvântul are un sens obişnuit se ortografiază cu iniţială mică (Acest vulcan este activ), iar atunci când are valoare simbolică, o semnificaţie deosebită, se scrie cu iniţială majusculă (Locuieşte în oraşul Vulcan).
  • Punctele cardinale se scriu cu iniţiale mici: est, vest, nord, sud, răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte, dar cu literă mare (majusculă) când exprimă noţiunea de „ţinut” (sunt toponime): „Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace” (Mihai Eminescu); „S-a întors cu faţa spre Apus”.
  • Când au o semnificaţie deosebită, când indică o sărbătoare naţională sau internaţională, numele lunilor anului se scriu cu majuscule: 24 Ianuarie, 1 Mai, 1 Decembrie.
  • Se scriu cu iniţială majusculă denumirile unor mari evenimente şi epoci istorice cu o semnificaţie binecunoscută: Reforma, Renaşterea, Dictatul de la Viena, Războiul de Independenţă etc.

Ortografia stabileşte următoarele norme de folosire a literelor mari şi a celor mici la iniţiala termenilor din formaţiile cu mai mulţi termeni:

→ Cuvintele ajutătoare (articole, prepoziţii, conjuncţii) se scriu cu literă mică iniţială dacă nu se află pe primul loc (Mircea cel Bătrân, Facultatea de Drept Bucureşti).

→ Se scrie iniţială majusculă la toţi termenii (cu excepţia cuvintelor ajutătoare) următoarele tipuri de formaţii:

  • nume de persoane şi personaje literare: Ştefan cel Mare, Richard Inimă-de-Leu, Albă-ca-Zăpada etc.;
  • numele proprii mitologice şi religioase: Amon-Ra, Cel-de-Sus;
  • numele proprii date animalelor: Rilă-Iepurilă, Riţa-Veveriţa;
  • numele de aştri şi constelaţii: Steaua Polară, Luceafărul-de-Seară, Ursa-Mare;
  • denumirile organelor şi organizaţiilor de stat şi politice, naţionale şi internaţionale, ale întreprinderilor şi instituţiilor de tot felul: Camera Deputaţilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, Institutul de Lingvistică Bucureşti, Şcoala Normală „Ştefan Velovan” etc.
  • numele geografice şi teritorial-administrative: Curtea de Argeş, Târnava Mare, Orientul Mijlociu, Balta Brăilei, Porţile de Fier, Piatra-Olt.
  • denumirile sărbătorilor religioase: Joia Mare, Duminica Orbului, Schimbarea la Faţă.

Check Also

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …

Sistemul fonetic (fonematic) al limbii române

Fonemele vocale şi semivocale Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, …

Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, …