Principatele Române şi chestiunea orientală

În 1802, Principatele, susţinute de Rusia, obţin din partea Porţii otomane, printr-un ordin numit hatişerif, introducerea principiului alegerii domnilor pe şapte ani şi al înlocuirii lor doar cu acordul comun al celor două mari puteri. Dar, în 1806, Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, este înlocuit de turci. Războiul ruso-turc izbucnit atunci avea să dureze până în 1812, încheindu-se cu pacea de la Bucureşti, în urma căreia Rusia a obţinut Basarabia. Instabilitatea politică tot mai accentuată ce afecta principatele a condus la izbucnirea mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu, ce va avea însemnate consecinţe pentru situaţia ţărilor române.

Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu

În 1815, Congresul de la Viena punea capăt războaielor napoleoniene. Tot acum lua naştere Sfânta Alianţă, ce unea Rusia, Austria şi Prusia, cu obiectivul declarat al reprimării oricărei mişcări revoluţionare din lume. Reacţiunea părea să fi biruit. Dar aparenţele erau înşelătoare, în America Latină, în Spania, în Regatul Neapolelui izbucnesc revoluţii.

În sud-estul Europei, societatea secretă Eteria începe lupta pentru eliberarea Greciei de sub stăpânirea Imperiului otoman. În strânsă legătură cu mişcarea grecească a avut loc şi mişcarea revoluţionară din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Ea a început printr-un apel la revoltă cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Padeş. Tudor fusese trimis aici de Comitetul de Oblăduire ca să organizeze oastea ţării bizuindu-se pe forţele de panduri. Dar el a imprimat mişcării un caracter social, atrăgând de partea ei atât ţărani cât şi locuitori nemulţumiţi ai oraşelor. Programul adevărat al revoltei va fi cunoscut sub numele „Cererile norodului românesc”, iar revendicările sale principale prevedeau desfiinţarea privilegiilor deţinute de boierii greci, promovarea în funcţii după merit, înfiinţarea armatei, schimbarea regimului fiscal şi autonomie internă reală.

Împreună cu trupele sale (circa 10.000 oameni), Tudor a trecut Oltul şi a pornit spre Bucureşti unde a ajuns la 21 martie 1821. Aici s-a întâlnit cu Alexandru Ipsilanti, eforul Eteriei, căruia i-a cerut să treacă Dunărea şi să meargă în ajutorul grecilor ce se răsculaseră în Peloponez. Condiţiile internaţionale - ostilitatea celor trei mari imperii: austriac, ţarist şi otoman - şi conflictul cu Ipsilanti au dus la înăbuşirea mişcării lui Tudor şi la uciderea lui. Deşi înfrântă, mişcarea revoluţionară a avut cel puţin o urmare benefică: domniile fanariote au fost abolite, iar în fruntea Moldovei şi Ţării Româneşti au revenit domni pământeni.

Principatele române între 1821 şi 1829. Chestiunea Orientală

După înfrângerea mişcării lui Tudor Vladimirescu, sub presiunea marilor puteri - Rusia, Anglia, Austria -, trupele otomane au fost retrase din ţară. Lăsau în urmă o datorie publică nemaiîntâlnită până atunci. În 1822, prin numirea lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828) în Moldova şi a lui Grigore Ghica (1822-1828) în Muntenia, sunt restabilite domniile pământene.

În 1826, Turcia şi Rusia semnează Convenţia de la Akkerman ce prevedea alegerea de către divan a domnilor pământeni pe şapte ani (sub rezerva aprobării ţarului şi sultanului), suspendarea tributului pe doi ani şi libertatea comerţului, cu condiţia asigurării aprovizionării cu grâu a Porţii. Internaţionalizarea conflictului greco-turc a făcut însă ca Principatele să devină teatrul unui nou război între Rusia şi Turcia, încheiat cu pacea de la Adrianopol (1829), prin care se instituie în fapt protectoratul rusesc asupra Principatelor. Ţării Româneşti îi erau restituite raialele Giurgiu, Brăila, Turnu, libertatea comerţului devenea totală, iar domnia era prevăzută pe viaţă.

Începând de acum, Chestiunea orientală devine o problemă din ce în ce mai prezentă pe agenda tuturor marilor puteri europene, destinul Imperiului otoman şi al popoarelor aflate sub stăpânirea lui urmând să agite întreg secolul al XIX-lea, ba chiar şi începutul secolului XX. Pentru principatele române, şi pentru sud-estul Europei în general, începea o perioadă de intense frământări interne şi de demersuri diplomatice vizând obţinerea independenţei şi recunoaşterea constituirii lor ca state suverane.

Reinstalarea domnitorilor pământeni

În 1822 nu a avut loc doar o simplă schimbare de domni, cei pământeni luând locul celor fanarioţi, ci o schimbare de regim politic, ceea ce presupunea o redistribuire a tuturor atributelor puterii. De aceea conţinutul principal al perioadei domniilor pământene (1822-1829) a fost lupta politică între mica şi marea boierime pentru putere, prima dorind egalitate de privilegii cu a doua.

Conflictul dintre cele două categorii ale boierimii izbucneşte în 1822 când reprezentanţii micii boierimi moldovene în frunte cu Ionică Tăutu alcătuiesc memoriul numit „Constituţia cărvunarilor”. Printre cele 77 puncte ale sale se cerea: egalitate în faţa legilor, promovare în funcţii după merit, sfat obştesc, separarea puterilor în stat, domnie constituţională. Marea boierime câştigă însă disputa, sprijinită şi de Rusia.

În Muntenia idei progresiste, revoluţionare, lansează profesorul Eufrosin Poteca ce preda la Şcoala de la Sf. Sava. El cere introducerea republicii şi a impozitului progresiv pe venit. Perioada este foarte dificilă din punct de vedere social, fiscalitatea fiind în continuare ridicată, în 1826, Simion Mehedinţeanu, fost colaborator al lui Tudor, provoacă o răscoală, dar este prins şi executat.