Principalele instituţii ale statului român modern şi partidele politice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Sistemul politic al României moderne a avut la bază Constituţia din 1866, care a creat fundamentul democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul monarhiilor constituţionale, în cadrul cărora suveranul era doar arbitru şi factor de echilibru. Rolul principal îl aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul alternanţei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spaţiul consacrat al disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.

Monarhia

Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental. Domnitorul, apoi regele îşi exercita atribuţiile în limitele actului din 1866, care îi oferea largi prerogative politice, legislative, militare şi executive. Deşi sistemul de guvernare era reprezentativ, în practica politică puterea executivă avea întotdeauna un cuvânt de spus, deoarece domnitorul putea dizolva corpurile legiuitoare şi putea numi şi revoca miniştrii.

Simbolul monarhiei constituţionale româneşti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. A domnit aproape jumătate de secol, timp în care s-au petrecut evenimente istorice majore în care s-a implicat din plin. După anii 1870-1871, când au loc manifestări antidinastice, Carol a căutat să impună o domnie autoritară cu acordul Puterilor garante şi al conservatorilor. Nu şi-a atins obiectivul, dar şi-a consolidat substanţial poziţia politică.

Anii 1878-1881 au însemnat consolidarea dinastiei:”acordarea titlului de Alteţă Regală, proclamarea Regatului şi încoronarea lui Carol ca rege al României, încheierea „pactului de familie”. Personalitate echilibrată şi cu o educaţie deosebită, integru din punct de vedere moral, disciplinat şi riguros, regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conservatori, a protejat sistemul bipartit, a încurajat modernizarea statului şi a sprijinit mişcarea naţională a românilor din afara graniţelor.

De la începutul domniei s-a sprijinit pe conservatori. I.G. Duca explica acest lucru prin grija deosebită pentru soarta dinastiei pe care o vedea susţinută şi apărată, dacă se baza pe marii proprietari funciari, consideraţi a avea „fire dinastică”. A conlucrat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia erau dornici să adopte măsuri cu caracter reformator în folosul statului român. Cu stilul său ironic, Constantin Argetoianu nota că PNL era obişnuit „să domnească în Ţara Românească şi să supună şi pe rege voinţei sale”.

Chemat pe tronul României pentru a consolida poziţia ţării pe plan internaţional, Carol I a desfăşurat o intensă activitate în politica externă; s-a dedicat cuceririi independenţei; a alăturat România Triplei Alianţe şi a implicat-o în războaiele balcanice. Titu Maiorescu aprecia că regele Carol „duce singur politica noastră externă”. Însă regele nu a uitat să colaboreze cu personalităţile politice ale vremii, Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Ionel Brătianu, demonstrând reale calităţi de om politic.

Parlamentul

Constituţia a stat la baza vieţii parlamentare din anii 1866-1914. Reprezentanţa Naţională era un parlament bicameral format din Senat şi Adunarea Deputaţilor. A fost una dintre instituţiile cu rol fundamental ale statului român modern. Conform Legii electorale din 1866, alegerea reprezentanţilor naţiunii se făcea pe baza votului cenzitar.

Dezbaterile din Adunarea Deputaţilor şi Senat, organizate în sesiuni de câte 4-5 luni, timp în care erau discutate şi votate legile, începeau cu „mesajul tronului”, rostit de monarh, de obicei în luna noiembrie. Activitatea parlamentară se încheia în fiecare an cu „răspunsul Corpurilor Legiuitoare la mesajul tronului”.

Parlamentul îşi exercita dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul în care se aplicau legile. Deputaţii şi senatorii, mai ales cei din opoziţie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerând unor miniştri să răspundă pentru anumite decizii sau acte politice şi câteodată obligându-i chiar să demisioneze.

Partide politice

Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din România în această perioadă. Principalele partide care s-au confruntat pe scena politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au participat la guvernarea ţării şi, cu toate deosebirile de idei, au acţionat în vederea modernizării societăţii româneşti. În viaţa politică au mai existat şi disidenţe liberal-radicale, conservatoare, partide de orientare social-democrată sau socialistă.

Principalele partide şi grupări politice (1866-1914)

Anul constituirii Denumirea Reprezentanţi
1875 Partidul Naţional Liberal Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ionel Brătianu, I.G. Duca
1880 Partidul Conservator Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, P.P. Carp, Alexandru Lahovary, Gr. Cantacuzino, Take Ionescu
1882 Partida Ţărănească Constantin Dobrescu-Argeş, Vasile Kogălniceanu, Ion Mihalache
1893 Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România Constantin Mille, Ioan şi Sofia Nădejde, Vasile Morţun
1910 Partidul Naţionalist Democrat Nicolae Iorga, A.C. Cuza

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, s-a încercat organizarea unui partid ţărănesc. Iniţiativa a aparţinut învăţătorului Constantin Dobrescu-Argeş, care se inspira dintr-o serie de idei conservatoare şi radicale cu privire la emanciparea economică şi morală a lumii rurale. Iniţiativa a fost reluată mai târziu, dar n-a avut succes decât după primul război mondial, când s-a constituit un Partid Ţărănesc.

Mişcarea socialistă s-a afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stânga şi prin publicaţii precum Contemporanul sau Emanciparea. Un teoretician al mişcării a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din România, intitulat „Ce vor socialiştii români?”.

În 1899, prin „trădarea generoşilor”, PSDMR, bazat pe ideile socialiste ale epocii - introducerea votului universal, răscumpărarea marii proprietăţi, drepturi politice şi economice pentru muncitori -, s-a dizolvat. Mişcarea socialistă a supravieţuit în cercurile socialiste şi în organizaţiile sindicale. În 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din România.

În cadrul PNL, în 1884, s-a creat gruparea radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după moartea sa de Gheorghe Panu. După 1895, s-a constituit gruparea condusă de P.S. Aurelian, numită „drapelistă” după oficiosul acestuia, Drapelul. Din partid au ieşit câteva facţiuni conduse de Grigore Vernescu şi Nicolae Fleva, dar aceste disidenţe nu au afectat unitatea partidului.

Şi Partidul Conservator a cunoscut desprinderi, mai importante fiind cea a lui Take Ionescu, care a format în 1908 Partidul Conservator Democrat, şi cea a lui Nicolae Filipescu, care în 1915 a ieşit din partid din cauza politicii sale filoantantiste.

Check Also

Dezvoltarea vieţii materiale şi tendinţele spre formarea statului centralizat dac

S-a spus că cele două secole ce preced cucerirea Daciei de către romani se caracterizează …

Monarhia luptelor de partid înainte de Carol al II-lea

Cu toată neaşteptata cădere a quasi-dictatorului iugoslav (februarie 1939), cu toate asigurările anglo-franceze şi înfrânarea …

Instituţii şi structuri etnice în voievodatul Transilvaniei

Structurile instituţionale, etno-demografice şi confesionale din Transilvania sunt raportate de obicei la două perioade istorice. …

Gheorghe I. Brătianu despre tradiţia întemeierii statelor româneşti

Despre geneza statală în spaţiul carpato-dunărean există mai multe lucrări semnificative. Una, intitulată Originele Principatelor …

Autonomiile locale şi instituţiile centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

Evoluţia politică a spaţiului românesc a avut loc într-un context internaţional complex, de multe ori …