Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare parte dintre ei n‑ar fi dorit să opteze. Această revoluţie nu era ca acele valuri adânc răscolitoare care ridică masele. Ea aducea mai curând vrajbă în sânul claselor decât le ridica una împotriva alteia; 30 de pairi rămăseseră la Westminster; 80 îl urmaseră pe rege; 20 rămâneau neutri.

Ca şi pairii, squireii şi yeomenii erau împărţiţi şi ei între cele două armate. Londra, oraş rebel şi protestant, se arăta favorabilă parlamentului, dar oraşele‑sedii ale diocezelor erau în favoarea episcopilor lor, deci în favoarea regelui. Cât despre ţărani, mulţi dintre ei rămâneau indiferenţi. „Puţin le pasă sub ce guvernare trăiesc, numai să poată ara şi merge la piaţă”.

 În unele comitate, puritanii şi anglicanii, regaliştii şi parlamentarii semnau pacte de neutralitate. Mai târziu, când şovăitorii vor constata că cele două tabere îi ţin de rău pe neutri, vor lua şi ei, în silă, poziţie pentru una sau alta din părţi. Uneori un singur squire hotărât antrenează pe toţi gentilomii din vecinătatea sa. Arendaşii îi urmau pe seniorii lor. Petrecăreţii ţineau cu regele pentru că puritanii reprezentau austeritatea; oamenii aparţinând diferitelor secte erau în favoarea parlamentului pentru că sperau (în mod greşit) că le va asigura libertatea religioasă.

Se poate spune că Nordul catolic şi Vestul erau mai curând alături de rege, Sudul şi Estul alături de parlament, dar frontierele acestea nu au fost niciodată bine delimitate. Nici un moment taberele în luptă n‑au depăşit a patruzecea parte din populaţia ţării, şi în bătăliile cele mai importante din timpul războiului civil au fost cel mult 20.000 de combatanţi de fiecare parte.

Ar putea stârni mirarea că o ţară care în alte împrejurări fusese frământată de patimi atât de puternice se arăta aproape apatică în această epocă revoluţionară. Dar în 1641 doctrinele şi intenţiile celor două partide erau confuze. Nimeni din tabăra parlamentară nu dorea, la începutul războiului, să-l doboare pe Carol Stuart. Nimeni nu‑şi imagina că ar fi posibil să se lipsească de el.

Parlamentul voia numai să se asigure de persoana regelui şi să-l despartă de sfetnicii săi răi. Essex, general al armatelor parlamentare, recomanda trupelor sale să fie prudente, căci, spunea el, „un rege învins rămâne tot rege, dar noi, dacă vom fi învinşi, nu vom fi decât nişte răzvrătiţi şi nişte trădători”. Ideea despre caracterul sacru al regalităţii, pe care secole de‑a rândul de respect faţă de ea o întipăriseră în minţile oamenilor, rămânea intactă. Când, la începutul războiului, regele „ridică stindardul său” aproape de Nottingham, această ceremonie simbolică a mişcat inimile multora care, în sinea lor, dădeau dreptate parlamentului.

Şi, totuşi, scena eşuase. Ploua. Carol, pedant şi maniac, aşa cum erau toţi din familia Stuart, îl corecta mereu pe crainicul care citea proclamaţia. Vântul prăvălise stindardul în noroi. Oricum însă, era drapelul regelui. Văzându-l, mulţi se gândeau, ca sir Edmund Verney, că, oricât ar fi ei de partea Bibliei şi a pariamentului, nu puteau părăsi la nenorocire un suveran de la care mâncaseră pâine. Şi astfel mulţi apărară din loialism o cauză care nu li se părea justă. Dintre cei neutri, unii erau de acord cu ideile politice ale parlamentarilor, dar nu voiau să se atingă nimeni de cartea lor de rugăciuni; alţii, adversari ai bisericii anglicane, ţineau cu regele.

Atâta confuzie nu putea da naştere nici unui fel de entuziasm. În realitate, era vorba - în această ţară bogată şi relativ fericită - nu atât de o adevărată revoluţie, care e totdeauna provocată de mari tulburări economice, ci de ceea ce s‑ar chema astăzi o luptă între partide. În lipsa unui mecanism constituţional, dezbaterea parlamentară luă forma unei bătălii corp la corp. Vor trebui să vină calamităţile unui război civil pentru a da naştere toleranţei politice, aşa cum în alte ţări, erorile persecuţiilor vor impune toleranţa religioasă.

Iau parte activă la război - în ambele tabere - cei mai buni oameni ai naţiunii. Astfel că lupta va fi destul de umană. Bătăliile vor fi sângeroase, pentru că soldaţii sunt viteji, dar prizonierii, în afară de irlandezi şi preoţii catolici, vor fi bine trataţi. Fiecare din cele două tabere se laudă că este o armată creştină. Înainte de intrarea în luptă, fiecare comandant ordonă să se facă o slujbă religioasă. Şi o parte şi cealaltă îi reproşează adversarului păcatele sale. „În armata noastră - spune un regalist - se comit doar păcate omeneşti: ne place vinul, ne plac femeile; pe când voi aveţi păcate diavoleşti: spiritul orgolios şi răzvrătirea”.

Dacă vitejia şi credinţa luptătorilor erau fără margini, în schimb ştiinţa lor militară era, cel puţin la început, mediocră. Îndelunga perioadă de pace de sub domnia dinastiei Tudor a făcut să fie uitată arta războiului. Unii şefi de armată, ca nepotul lui Carol, Rupert, fiul electorului palatin, mare cavaler, dar prost tactician, au avut sarcini de comandă pe continent.

Alţii, ca un oarecare Oliver Cromwell din armata puritană, au citit doar lucrări de strategie. Cei mai mulţi se aruncă în luptă la noroc. Serviciile de informare merg atât de prost încât armatele abia de reuşesc să se întâlnească. La început Carol avea un plan, acela de a înconjura Londra; parlamentul n‑are nici unul, în afară doar de a-l prinde pe rege viu.

Şi în acest război cavaleria se dovedi a fi arma decisivă; ea constituia aproximativ două treimi din numărul oştenilor. Pedestrimea era formată din suliţaşi şi muşchetari, aceştia din urmă foarte vulnerabili la atacul cavaleriei pe flancuri, pentru că, nefiind încă inventate nici baionetele, nici puştile cu repetiţie, după ce‑şi trăgeau salvele, rămâneau pur şi simplu dezarmaţi. Tactica muşchetarilor consta în a se pune la adăpost într‑un careu format de suliţaşi, pentru a‑şi putea reîncărca armele; dar neavând totdeauna timpul trebuincios pentru aceasta, ajungeau sfârtecaţi de săbii.

Rupert, cel dintâi, organiză temeinice şarje de cavalerişti cu săbiile în mâini. Dar, Rupert, prea îndrăzneţ, neglija restul armatei; şarjele erau victorioase, dar bătăliile pierdute. În tot timpul campaniei, parlamentul, sprijinit de negustorii din Londra, avea avantajul că încasa uşor impozitele. Era şi stăpân pe mare; marinarii protestanţi rămăseseră cu ura împotriva Spaniei, împotriva absolutismului şi a cavalerilor; ei înlesniră rebelilor să menţină legătura cu continentul, ceea ce a salvat comerţul londonez şi încasările vămilor.

Începutul războiului s‑a arătat favorabil regelui, care, în urma unei bătălii indecise, la Edgehill, a putut concentra trei armate împotriva Londrei. Ţinut în şah, s-a repliat spre Oxford, din care şi‑a făcut capitala şi ale cărui colegii gotice s‑au umplut de doamne frumoase şi cavaleri cu plete lungi. Intrigile amoroase din tabăra regală se amestecau cu intrigile dintre partide şi, ca o reacţie împotriva austerităţii puritane, era la mare cinste curtoazia.

Dacă ar fi avut bani şi dacă ar fi dus o politică mai sinceră, Carol ar fi putut învinge. Dar el încerca să negocieze în acelaşi timp şi cu scoţienii, şi cu Franţa (prin intermediul reginei, care a trebuit, după o naştere dureroasă, să plece pe continent), şi cu parlamentul. Ofertele sale contradictorii sfârşiră prin a convinge de reaua sa credinţă pe toţi acei cărora li se adresau. Totuşi, existenţa unor mari discordii între adversari îi uşura manevrele.

Parlamentul încerca, aşa cum făcuse şi regele, să obţină sprijinul scoţienilor, dar aceştia consimţeau numai cu condiţia ca Anglia să devină presbiteriană. Carol nu putuse accepta pentru că era anglican convins; parlamentul şovăia şi el, pentru că cei mai buni soldaţi ai săi erau independenţi şi cereau libertatea cultelor. Totuşi, parlamentul, ca să‑şi asigure victoria, sfârşi prin a semna în 1643 Covenant‑ul, acceptând riscul de a vedea o armată presbiteriană instalată lângă zidurile Londrei.

În ce priveşte chestiunea religioasă, făcuse câteva rezerve. Se angaja să reformeze biserica Angliei „după pilda celor mai bune biserici reformate”, - ceea ce era o promisiune de democraţie presbiteriană, dar şi după „cuvântul Domnului”, ceea ce permitea, la rigoare, autorizarea sectelor. Alianţa cu scoţienii i‑a adus parlamentului, în 1644, victoria de la Marston Moor, lângă York. Pym murise înainte de bătălie şi fusese înmormântat la abaţia de la Westrninster.

Cel mai bun soldat de la Marston Moor a fost un om nou: Oliver Cromwell, mic squire din Huntingdon, vărul lui Hampden şi, ca şi el, puritan din adolescenţă. Dar dacă credinţa religioasă a lui Cromwell era tot atât de profundă ca aceea a lui Hampden, era însă mai puţin senină. Melancolic, pradă coşmarurilor, o, bună parte a vieţii lui se scurgea în stări de comuniune mistică. Se lăsa în voia emoţiilor mai mult decât un englez obişnuit şi‑i vedeai deseori lacrimi în ochi.

Când era vorba să‑şi apere credinţa, Cromwell putea să fie dur, dar era de o blândeţe nemărginită faţă de acei bieţi creştini care nu cereau altceva decât să trăiască în deplină curăţenie sufletească. De multe ori, în preajma unei mari bătălii sau a unei importante hotărâri, a fost văzut fugind de oameni, închizându‑se undeva cu Biblia în mână şi rugându‑se vreme îndelungată. Limbajul sfintei cărţi devenise stilul lui firesc. A trăit în „ţara ferigilor”, prin ţinuturi mlăştinoase, aproape tot aşa de pustii ca şi acela în care s‑a format Mahomet. Împărtăşea monoteismul, simplitatea doctrinei şi voinţa implacabilă a profetului musulman.

Deputat în parlamentul din anul 1628 şi puritan pasionat, la începutul războiului civil a recrutat printre vecinii săi o mică trupă de călăreţi. Oştean realist, recunoscuse superioritatea cavaleriei regale şi necesitatea, în cazul când armata parlamentului voia să iasă învingătoare, de a o recruta dintre soldaţii devotaţi cauzei şi nu dintre mercenari sau inşi nepăsători. „Un număr mic de oameni cinstiţi valorează mai mult decât o mulţime”, gândea el. Voia un batalion sacru, o trupă de şoc, analogă cu „cei 300 ai lui Ghedeon”.

Pentru sufletul chinuit al lui Oliver Cromwell anii de război au fost ani destul de fericiţi. În acţiune şi‑a aflat pacea spiritului. Obsedat de ideea de a crea o armată model, a recrutat paisprezece escadroane, în total 1.100 de oameni „după pofta inimii sale, oameni strâns uniţi între ei printr‑o disciplină comunâ o companie sensibilă ca un instrument de muzică la dorinţele comandantului ei”.

Cromwell nu le cerea să fie presbiterieni şi nici măcar puritani. „Statul, când îşi alege slujbaşii, nu se preocupă de părerile lor. Dacă sunt hotărâţi să-l slujească în mod devotat, e de ajuns” spunea el. La alegerea ofiţerilor săi nu ţinea seama de originea lor. „Îmi place mai mult un căpitan prost îmbrăcat, dar care ştie pentru ce se luptă, decât ceea ce voi numiţi un gentilom şi care nu‑i bun de nimic altceva”.

Tuturor le impunea cea mai strictă disciplină, nu numai pe câmpul de bătaie, ci şi în timpul odihnei. În detaşamentul „coastelor de fier” (Ironsides) ale lui Cromwell nu se jucau cărţi, nici nu se bea. Astfel că populaţia satelor îi privea cum sosesc fără să se teamă de ei. Cromwell se desfăta privind această trupă disciplinată. „Am o companie încântătoare (lovely) - scria el -; dacă aţi cunoaşte‑o, aţi respecta‑o”. Oamenii lui Cromwell joacă în armatele parlamentului rolul „partidului” în regimurile autoritare ale timpului nostru.

Cu cât războiul dura mai mult, cu atât ţara suferea mai crâncen şi devenea mai nerăbdătoare. Cu câteva zile înainte de moarte, Pym, odinioară atât de popular, a fost huiduit de femeile din Londra. Executarea lui Laud, asasinat cu forme legale ca şi Strafford, l-a izolat şi mai mult pe Carol de parlament. Dacă nu urma o victorie rapidă, miliţiile din Londra ar fi sfârşit prin a alunga din Westminster pe toţi cei pe care îi protejaseră atâta vreme.

Dar pentru a obţine o victorie promptă parlamentul avea nevoie de o armată care să fie în întregime de valoarea „coastelor de fier” ale lui Cromwell. Cromwell a avut curajul să spună parlamentarilor, fără înconjur, că armata lor nu va fi victorioasă decât în ziua când vor renunţa să mai comande ei înşişi trupele. Era nevoie de soldaţi, şi nu de politicieni.

Măsura cerută de Cromwell fu votată sub denumirea de Seif Denying Ordinance (Legea de renunţare voluntară) şi fu creată o armată după „noul model” sub comanda lui sir Thomas Fairfax. Pe timp de pace, Fairfax fusese un ostaş liniştit şi bâlbâit, dar aprig în luptă şi respectat de toţi pentru loialitatea sa. De aci înainte plata trupelor avea să fie regulată, armamentul omogen şi uniforma stacojie obligatorie. Cromwell, deşi lovit legalmente de propria sa ordonanţă, a fost autorizat printr‑o dispoziţie specială să rămână locotenentul lui Fairfax.

„Noul model” repurta asupra trupelor regale victoria decisivă de la Naseby (1645), în care Cromwell văzu mâna lui Dumnezeu. În anul următor Fairfax porni împotriva Oxfordului, şi Carol trebui să fugă. Era sfârşitul rezistenţei regale. În zadar regina îi scrise să cumpere alianţa scoţiană cu preţul abandonării anglicanismului, el nu se putea decide. „Sunt de două ori mâhnit pentru faptul de a fi în dezacord cu tine, dar sper că n‑ai să mi‑o iei în nume de rău, când vei înţelege bine lucrurile, căci te asigur că nu fac mare diferenţă între supunerea faţă de o guvernare presbiteriană şi supunerea faţă de biserica Romei”.

Când, la 27 aprilie 1646, a părăsit Oxfordul, primul său gând a fost să se ducă la Londra: „Nu‑mi lipseşte speranţa că voi putea atrage de partea mea fie pe presbiterieni, fie pe independenţi şi astfel să scap de unii sau de alţii şi să fiu din nou realmente rege”. Scrisoarea exprimă pe de‑a‑ntregul caracterul lui Carol, amestecul său de eroism şi naivă duplicitate. Ce‑i păsa lui dacă‑i înşela în acelaşi timp şi pe presbiterieni şi pe independenţi? Îi dispreţuia deopotrivă şi pe unii şi pe alţii. În ultima clipă s‑a răzgândit şi s‑a decis să se predea în mâinile scoţienilor.

Check Also

Restauraţia din Anglia

Noul suveran pe care Anglia îl aştepta ca pe un salvator, după ce vreme îndelungată …

Călugării cerşetori din Anglia

Biserica, deşi îşi ia drept misiune terestră îmblânzirea şi stăpânirea patimilor omeneşti, este ea însăşi …

Efortul făcut de masele populare din toate provinciile româneşti pentru susţinerea Războiului de Independenţă

Războiul de Independenţă din 1877-1878 a solicitat întregul potenţial economic al statului şi a beneficiat …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …