Primul guvern Ion Ghica

La mijlocul lunii iulie 1866, demisia celor doi miniştri liberal-radicali, C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu, care urmăreau să pregătească terenul în vederea formării unui guvern liberal-radical, a forţat guvernul coaliţiei burghezo-moşiereşti condus de conservatorul Lascăr Catargiu să se retragă. S-a format un nou guvern, prezidat de Ion Ghica, compus din conservatori şi liberali moderaţi, menit să trateze cu Poarta recunoaşterea ca domn a lui Carol I şi să facă primele alegeri parlamentare în conformitate cu noua lege electorală.

După începerea tratativelor cu Poarta prin intermediul lui D.A. Sturdza, unul dintre miniştri şi discipol devotat al lui Ion Ghica, trupele concentrate pe Argeş la sud de Bucureşti au fost retrase, teama unei invazii turceşti fiind înlăturată. Seceta bântuia însă puternic, mai ales în Moldova, unde ţărănimea înfometată se agita. Acţiunile separatiste duse în rândurile moşierimii conservatoare şi cele în favoarea lui Al. I. Cuza au determinat pe Carol I să facă o călătorie de propagandă în Moldova, unde a reuşit să-şi atragă încrederea majorităţii moşierimii, dar numai a unei mici părţi a burgheziei, restul populaţiei întâmpinându-l cu neîncredere şi chiar cu ostilitate. Poziţia lui Carol şi a regimului burghezo-moşieresc s-a întărit prin firmanul de recunoaştere din 11/23 octombrie 1866 al sultanului.

Curând după formarea guvernului Ion Ghica, armistiţiul dintre formaţiile politice burghezo-moşiereşti a încetat. Moşierimea conservatoare, al cărei şef contestat era Dimitrie Ghica, a format Comitetul Ordinii şi a scos la Bucureşti gazeta „Ordinea”. Grigore Sturdza a sprijinit şi el Comitetul Ordinii, care strângea la un loc toate grupările conservatoare din ţară, fără să ducă însă la constituirea unui partid conservator unitar.

Burghezia, sprijinită de elemente ale moşierimii mijlocii şi mici, a organizat la rândul ei societatea Amicii Constituţiunii, organizaţie a grupării liberal-radicale condusă de C.A. Rosetti. Acţiunea ei o sprijinea gazeta „Românul” a lui C.A. Rosetti, al cărei principal redactor era Eugeniu Carada. Scopul asociaţiei era să concentreze burghezia şi moşierimea mică, pentru ca astfel să cucerească majoritatea în alegerile parlamentare şi să guverneze în interesul burgheziei.

Influenţa liberalilor radicali era slabă în Moldova. Aici, burghezia mijlocie şi mică se organizase sub conducerea lui Nicolae Ionescu, unul dintre redactorii gazetei „Tribuna română”, în Fracţiunea liberală şi independentă, care colabora cu gruparea lui Cezar Bolliac, redactorul gazetei „Trompeta Carpaţilor” din Bucureşti. Ideologia „Fracţiunii” era bazată, în bună parte, pe concepţia lui Simion Bărnuţiu, profesor până în 1863 la Facultatea de drept a Universităţii din Iaşi, care propagase naţionalismul, republicanismul democrat burghez şi împărţirea moşiilor statului la ţărani. În mod curent, membrii acestei grupări au fost numiţi liberali-fracţionişti. Moşierimea liberală şi elementele marii burghezii din Moldova se aflau sub influenţa grupării liberale. moderate conduse de Mihail Kogălniceanu, trecut după 1865 pe calea apropierii de moşierime.

La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1866 s-au făcut alegerile la cele patru colegii ale Adunării deputaţilor şi la cele două colegii ale Senatului. Guvernul fusese obligat, pentru a nu se primejdui regimul burghezo-moşieresc proaspăt organizat, să se abţină de a influenţa alegerile în folosul vreuneia dintre grupările politice. De altfel, nici nu avea candidaţi pentru toate locurile de senatori şi deputaţi din ţară.

Numai în câteva judeţe, la colegiul al IV-lea, administraţia a intervenit în favoarea unor candidaţi guvernamentali, de pildă la Buzău, unde prefectul a făcut mari presiuni, mergând până la arestarea a sute de delegaţi ai sătenilor şi a preşedintelui biroului electoral, Costache Moglan, fostul deputat al ţăranilor din judeţul Buzău în Adunarea ad-hoc, care sprijinea candidatura lui Scarlat Voinescu, unul dintre luptătorii revoluţionari din 1848. Cu tot sprijinul administraţiei, D.A. Sturdza, candidatul guvernamental, deşi ministru, a fost înfrânt.

Cu toate că guvernul în general n-a intervenit în alegerile făcute la colegiile burgheze şi moşiereşti, între grupările politice s-au produs incidente şi chiar excese, de pildă la Bucureşti. La Iaşi, după primul scrutin, conservatorii şi liberalii-fracţionişti s-au coalizat pentru a împiedica reuşita unor separatişti. Nici un deputat ţăran n-a fost însă ales. Rezultatul alegerilor a deziluzionat atât guvernul, cât şi pe liberalii radicali, căci, dacă Senatul avea o majoritate conservatoare, în Adunare conservatorii erau circa 40, liberalii radicali 30, liberalii moderaţi 25 şi liberalii-fracţionişti 20.

Cu prilejul constituirii biroului, în Adunare s-a format o majoritate care părea hotărâtă să sprijine guvernul, compusă din conservatori şi liberali moderaţi. Lascăr Catargiu a fost ales la al doilea scrutin preşedinte cu 65 de voturi din 126. Dintre cei patru vicepreşedinţi aleşi, unul, Grigore Balş, cu un rol politic mai important, era conservator, un altul conservator moderat, al treilea liberal moderat şi ultimul era fracţionist.

Guvernul Ion Ghica a pregătit câteva proiecte de legi, cum erau cel referitor la poliţia rurală şi cel privind reforma monetară, dar nu le-a adus în dezbaterea Corpurilor legiuitoare, voind să vadă mai întâi aprobat bugetul, ceea ce nu i-a reuşit. Pentru a combate pericolul răscoalelor ce puteau fi cauzate de nemulţumirea ţărănimii, ascuţită de foamete, a luat măsuri aspre de trimitere la domiciliu a diferitelor categorii de muncitori în căutare de lucru, cu ură numiţi în unele acte ale guvernelor timpului „vagabonzi”, şi de alungare peste graniţă a străinilor care nu puteau dovedi că aveau mijloace de trai. El n-a îndrăznit însă să pună în aplicare, de teama răscoalei, legea de tocmeli pentru lucrări agricole.

Răscoala grecilor din Creta, izbucnită în iulie 1866, a avut un puternic ecou în ţară. Un emisar al guvernului Greciei venit aici, prinţul Ipsilanti, făcea propagandă în favoarea unei coaliţii antiturceşti şi colecta bani pentru răsculaţi. Pentru că Ion Ghica se opunea acestei propagande şi urgentării transformărilor burgheze interne, grupările liberale au început să-l boicoteze, tergiversând votarea bugetului. Pe de altă parte, ţărănimea, adânc nemulţumită de felul cum se aplicase reforma agrară, adusă la mizerie din cauza foametei, se agita tot mai mult, fără ca guvernul să îndrăznească să ia vreo măsură deosebită contra ei, din care cauză moşierii şi arendaşii erau tot mai îngrijoraţi.

La mijlocul lunii februarie 1867 s-a format în Adunare o coaliţie a tuturor grupărilor liberale, cu excepţia aceleia a lui Ion Ghica, pentru răsturnarea guvernului. S-a alcătuit un program de guvernare, numai „Fracţiunea”, care participa totuşi la coaliţie, abţinându-se de a-l sprijini în mod făţiş din cauza deosebirilor de vederi dintre C.A. Rosetti şi N. Ionescu în chestiunea libertăţii conştiinţei, primul fiind pentru libera cugetare.

 Coaliţia liberală se angaja să sprijine regimul constituţional stabilit în 1866, să dezvolte învăţământul public, să păstreze o armată permanentă mică, dar să înarmeze poporul, să înfiinţeze instituţii de credit agricol, comercial şi industrial, să îndepărteze pe „vagabonzii străini”, să descentralizeze administraţia, să facă Prutul navigabil şi să construiască grabnic căi ferate care să lege Iaşii de Suceava, de Bucureşti şi de porturile dunărene, să asigure executarea tocmelilor de lucrări agricole. Unele prevederi ale programului erau progresiste, dar altele, cum era executarea tocmelilor agricole, reacţionare.