Primele războaie dintre Moldova şi Ţara Românească (1637-1639)

Războiul dintre Ţara Românească şi Moldova sub Matei Basarab şi Vasile Lupu are astfel cauze mai adânci decât simpla ambiţie de putere de care vorbesc cronicarii vremii, între cauzele războiului a fost şi ura negustorilor şi boierilor greci din Constantinopol împotriva regimului boierimii muntene conduse de Matei Basarab, ură căreia politica domnului Moldovei urma să-i dea satisfacţie. De asemenea, Poarta voia să pună capăt cu ajutorul lui Vasile Lupu alianţei dintre Ţara Românească şi Transilvania. Domnul Moldovei se bizuia pe existenţa unei opoziţii în Ţara Românească, la care făcea aluzie atunci când scria că Matei nu e iubit în ţară „din cauza regimului său tiranic”.

În timpul războiului cu Moldova s-au produs în Ţara Românească frământări, în special pedestrimea ţărănească refuzând să lupte. Unele informaţii spun că domnul se temea de trădare. Domnul Moldovei urma să primească ajutor de la turci, care acordaseră domnia Ţării Româneşti fiului său Ioan. Oştile turceşti sosiseră la Dunăre cu porunca de a colabora cu dânsul.

Un grup de demnitari turci, în frunte cu capudanul Rusnameghi obţinu însă de la sultan schimbarea poruncilor şi trimiterea către domnul Moldovei a ordinului de retragere imediată. La aceasta a contribuit şi scrisoarea boierilor din Ţara Românească, care arătau că vor sta cu toţii alături de domn. Numai o scurtă luptă de avangardă avu loc la marginea ţârii, la Ribna (noiembrie 1637), şi Vasile Lupu se retrase în Moldova.

În această situaţie, Gheorghe Rakoczi, potrivit obligaţiilor decurgând din acordul încheiat, a trimis în Ţara Românească un corp de oaste condui de Ioan Kemeny, sprijinind în acelaşi timp la tronul Moldovei pe pretendentul Ioan Movilă, fiul lui Simion. Aderenţii din ţară al acestuia sunt decapitaţi de Vasile Lupu. Deşi oştile ardeleneşti cu Ioan Movilă ajunseseră până la TârguJ Trotuş, Gheorghe Rakoczi le dădu ordinul de înapoiere în ţară.

E posibil ca principele ardelean, care urmărea să-şi stabilească suzeranitatea asupra celorlalte două ţări române, să fi crezut că şi-ar putea împlini mai uşor scopul prin mijlocirea împăcării între cei doi domni. În faţa hotărârii lui Gheorghe Rakoczi, Matei Basarab, sosit şi el cu trupele la Milcov, se văzu silit să se retragă, dar această dare înapoi, în plină ofensivă, a nemulţumit pe domnul Ţări' Româneşti.

Vasile Lupu n-a renunţat la planurile sale de a pune în scaunul Ţarii Româneşti pe fiul său Ioan. El a cumpărat în acest scop pe paşa de Silistra şi l-a convins să pornească împotriva lui Matei Basarab cu oştile sale. Dar între timp, Matei Basarab cumpărase la rândul său pe unii dintre favoriţii sultanului, care obţinură trimiterea de porunci severe către paşa de Silistra ca să nu pornească împotriva domnului Ţării Româneşti, iar când va veni la dânsul fiul lui Vasile Lupu, să-l prindă şi să-l trimită îndată la Poartă. Simţind schimbarea dispoziţiilor turceşti, Ioan vodă se întoarce înapoi „can cu fuga de grijea paşii”. Poarta otomană, prinsă de evenimentele din Asia şi temându-se de o alianţă a ţărilor române, întreţinea rivalităţile şi duşmăniile dintre ele.

După cum observa Miron Costin, turcii „era bucuroşi ca se sfădescii aceste ţări între sine”, dat nu voiau să întreprindă nici o acţiune războinică în aceste părţi, de teama intervenţiei Transilvaniei şi a Poloniei. În aceste împrejurări, Vasile Lupu se văzu silit să primească propunerile principelui Transilvaniei de a începe tratative de pace cu Matei Basarab, căci îşi da seama că nu se putea bizui pe sprijinul turcilor ca să supuie Ţara Românească. La cererea lui Gheorghe Rakoczi, se încep la Alba Iulia în 1638 tratative care urmăreau să asigure supremaţia principelui Transilvaniei asupra celor două ţări de peste munţi.

Dacă negocierea unui tratat de pace între Moldova şi Ţara Românească, a cărui redactare fusese încredinţată sfetnicilor lui Gheorghe Rakoczi, nu duce la nici un rezultat, la 29 septembrie 1638 a fost semnat la Alba Iulia tratatul dintre Moldova şi Transilvania, confirmat o lună mai târziu la Iaşi. Prin acest tratat, cei doi principi se obligau să fie aliaţi, păzind credinţa de vasali ai sultanului, iar Vasile Lupu accepta plata unui tribut anual de 5.000 de galbeni faţă de Gheorghe Rakoczi. Tot atunci şi domnul Ţării Româneşti înnoieşte obligaţia sa mai veche de a plăti principelui Transilvaniei un tribut asemănător.

Aceste tratate erau, în aparenţă, o izbândă a principelui Transilvaniei, care apare ca suzeran al celorlalte două ţări române, în fruntea unui sistem de alianţe menit să formeze un front unic în faţa turcilor. În realitate, câtă vreme nu izbutise mediaţiunea sa între cei doi domni învrăjbiţi, războiul se putea redeschide, şi în acest caz Rakoczi, fiind legat de un tratat cu Moldova, nu mai urma să dea ajutor lui Matei Basarab. Aşadar, tratatul din 1638 era un succes diplomatic al domnului Moldovei, care izbutise să izoleze pe Matei Basarab, înlăturând efectele alianţei Ţării Româneşti cu Transilvania.

Întemeiat pe legăturile pe care le avea la Poartă şi pe noua situaţie creată prin tratatul încheiat cu Rakoczi, Vasile Lupu atacă din nou Ţara Românească în noiembrie 1639. Sultanul, la cererea lui Vasile Lupu, mazileşte pe Matei Basarab, învinuit de necredinţă faţă de Poartă, şi numeşte pe Vasile Lupu domn al Ţării Româneşti, iar pe fiul său Ioan, domn al Moldovei. În unele acte din acea vreme, Vasile Lupu se intitulează „domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti”.

Poarta trimite poruncă boierilor munteni să se supuie noului domn. Boierii au rămas însă alături de Matei Basarab pe care îl aleseseră. Atitudinea principelui Transilvaniei în aceste împrejurări a fost plină de duplicitate. El făgăduise ajutor domnului muntean, dar în acelaşi timp poruncise lui Ioan Kemeny să nu treacă munţii cu oştirea pregătită, ci să aştepte desfăşurarea evenimentelor. Un sol al său merse însă să-l anunţe pe Vasile Lupu că duşmanul lui nu va primi ajutor. Rakoczi îşi rezerva în acest chip rolul de arbitru.

Comandanţii oştilor moldoveneşti care înaintau spre Bucureşti în preajma iernii au comis o greşeală tactică; ei se îndreptară spre capitala Ţării Româneşti venind din răsărit, unde oraşul era acoperit de păduri şi bălţi, şi nu pe drumul de la nord de oraş (prin Târgşor), pe unde se putea pătrunde mai lesne spre capitală. Oastea lui Matei Basarab trecu pe neaşteptate Prahova între Ojogeni şi Nenişori, după o înaintare prin păduri, unde marşul ei nu putuse fi urmărit.

Călăreţii trecură apa, luând pe cai şi pe seimenii cu arme de foc, iar artileria acoperi trecerea râului în faţa taberei moldoveneşti. Atacul prin surprindere risipi pe moldoveni (o parte dintre ei erau plecaţi după jafuri), care fugiră, lăsându-şi în mâinile învingătorilor tunurile şi bagajele. Turcii acceptară faptul îndeplinit, marele vizir, care mazilise pe Matei Basarab, fu sugrumat, iar domnia Ţării Româneşti rămase învingătorului.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …