Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate se schimbau pentru dânsul. Prieteni vechi ca ungurii uitau cu totul de fiinţa lui, şi desigur că regele Cazimir se supăra fără cuvânt pe sfântul părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale domnului, socoti, neputând face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Matei Corvin din Ungaria, cunoscut ca un vechi luptător împotriva turcilor.

Matiaş nu mai era acela ce fusese în tinereţile sale; prins cu totul de războiul apusean, cu împăratul german, el nu se uita decât în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dânsul pacea din 1483, şi, când i se vorbi, în 1489, un an înaintea morţii lui, de un nou şir de lupte pentru cruce, el arătă, zâmbind în necaz, că atunci când polonii ridică împotriva lui pe tătari, el nu poate decât să se bucure de prietenia sigură a turcilor.

O dată numai, în 1488, el dădu voie ardelenilor, în mijlocul cărora stătea încă Ştefan Bathory, acum un om cu totul paşnic, să dea lui Ştefan armele ce-i pot fi de nevoie pentru lupta cu păgânii. Duşmănia cu sultanul o încheiase el de bunăvoie, precum, cu de-a sila, fusese silit să o încheie şi domnul Moldovei. Dar soarta, ce are uneori un zâmbet de mustrare şi de batjocură, voi ca în ziua de înaintea morţii craiului, căruia podagra îi pecetluise încheieturile, să se primească vestea că asupra Ardealului se porneşte cu siguranţă o mare oştire turcească, având cu dânsa pe moldoveni şi pe munteni. Poate cea din urmă măsură a lui Matiaş, care muri la 6 aprilie 1490, fu, astfel, aceea de a trimite de la Curte în grabă pe Bathory ca să apere graniţa.

Polonii se bucuraseră atâta vreme de prietenia lui Ştefan, care le asigura graniţa şi le făcea atâta cinste. Ei înţeleseseră totdeauna să răspundă la îndatoriri prin vorbe goale şi făgăduieli al căror soroc era veşnicia. După ce Ştefan plecase fruntea lui de om mare înaintea nimicniciei trufaşe a lui Cazimir şi îndoise piciorul său rănit în cortul de deşertăciune de la Colomeia, care se şi ridică deodată pentru ca toată lumea să vadă ce puternici sunt acei ce se închină regelui polon, el se alesese numai cu cele 3.000 de călări din 1485, care nu vor fi petrecut nici toată iarna la dânsul.

Pe Hromot îl bătuse el singur: feciorul de crai îl ispitise numai venind până la Cameniţa, ca să se piardă apoi în pustiul tătarilor; anul următor aduse târguielile cu turcii, iar anul 1489, pacea desăvârşită deci pentru dânsul, plata pe fiecare an a birului lui Petru Aron şi înstrăinarea fiului, care se şi strânse între păgâni, la 26 iulie 1496, lăsând în locul său ca ostatec pe fecioraşul său, numit Ştefan, după marele bunic.

Nu se răzbună numai faptele rele, ci şi nepăsarea. Şi nepăsarea polonilor faţă de cele mai straşnice nevoi, faţă de cele mai mari interese, faţă de cele mai sfinte dureri ale Moldovei, care le dăduse tot ce putea să le dea, întrecuse de mult măsura. Ştefan era un om sărac, şi mai sărac de la luarea cetăţilor decât înainte: din sărăcia lui el trebuia să trimită acum împăratului păgân, ca o chezăşie veşnică a păcii, miile de galbeni de aur.

El îşi aduse aminte atunci de vechea datorie pe care o avea Polonia această trândavă faţă de strămoşii lui, datorie pentru care se amanetase Pocuţia ca să fie luată apoi îndărăt la cea dintâi împrejurare priincioasă. Va smulge el ţării sale prădate banii cu care să-şi plătească birul? Va lăsa urmaşilor Moldova fără Pocuţia, aşa cum o primise şi el de la înaintaşi nevrednici? Ştefan se hotărî astfel, necruţându-şi trupul obosit, să culeagă birul la leşi, care-l siliseră să-l dea, şi să întregească ţara la miazănoapte prin cucerirea ţinutului amanetat.

El începu astfel, după războaiele de apărare, cu turcii, războaiele de răzbunare, cu polonii. Lupta se dovedi uşoară. Încă din vara anului 1490 Ştefan era în Pocuţia fără să fi întâlnit un duşman în cale, căci polonii, care se temuseră până atunci de ungurii regelui Matiaş, aveau acum grija moştenirii acestuia. Tătarii arseseră Chievul în 1489 şi pricinuiseră pierderi principelui Albert, trimis împotriva lor; apoi ei veniseră în iarna din urmă până pe la Lublin, „şi - scrie un povestitor din acelaşi timp - nimeni nu plecă asupra lor, în toată Polonia”. Ştefan veni pe urma tătarilor, nu ca să prade, ca dânşii, ci ca să cucerească.

El începu printr-o solie care merse la Cazimir spre a cere ca oamenii domneşti să poată trece prin Lituania spre Moscova, al cărei ţar, cuscrul lui Ştefan, se înţelesese cu Maximilian, regele romanilor, ales şi în Ungaria, ca să năvălească în Polonia dacă regele de acolo ar încerca să împiedice cu puterea aşezarea lui Maximilian în scaunul unguresc. Boierii moldoveni, care mai aduceau şi unele plângeri, sosiră numai după ce veştile că Ştefan se află în Pocuţia ajunseseră la urechile lui Cazimir. Acesta repezi îndată la credinciosul său din Suceava, a cărui faptă nu voia să o creadă - „cu toate că măria-ta ar fi spunând pe faţă că a dat astfel de porunci dregătorilor săi” - pe arhiepiscopul de Lemberg şi căpitanul de Haliciu, ca să ceară lămuriri şi darea înapoi a cetăţilor luate cu hapca şi fără nici un cuvânt.

La 15 martie 1490 Ştefan era acasă încă, în Suceava, unde pregătea lovitura, pe care o vestise poate prin prădăciuni uşoare. El îşi făcuse încă de la 1487 o nouă curte pentru luptele cele nouă: Micotă şi Reaţeş erau acum pârcălabi de Neamţ, Groza, fiul celui dintâi, avea grija Orheiului, cu toate că tătarii erau acum prieteni, dacă nu ajutători - ceea ce n-au fost niciodată - Ion Săcară păzeşte la Roman, Ion şi Şteful, fost pitar, stau în Hotin, doi pârcălabi pentru o cetate ameninţată; spătarul e Clănău; Boldur, fost vistier, înlocuitor al grecului Chiracola, ia vornicia şi stă, împreună cu vechiul sfetnic care era logofătul Tăutul, în fruntea boierimii moldoveneşti; Andreico, apoi Matei, ceaşnicii sau paharnicii, Ieremia postelnicul, Şandru comisul, Petru stolnicul, Andreico Czartoryski Litvanul (Ciortorovschi) desăvârşesc sfatul, împreună cu câţiva boieri veniţi mai târziu: Isac, Movilă, Frunteş şi Dinga.

Ştefan luă îndată - de-a dreptul sau prin căpitanii săi - Colomeia şi Haliciul, şi în august el stătea înaintea cetăţii Sniatynului. Pe atunci Polonia era cu desăvârşire lăsată în voia moldovenilor, a tătarilor, a ţăranilor ruşi, răsculaţi sub o căpetenie cu numele de Mucha. Bătrânul Cazimir nu se mişca nici ca în timpul de până acum, când bătrâneţile nu-l amorţiseră cu totul. Luptătorul regal din anii trecuţi, Ioan Albert om pornit, neprevăzător, dar plin de neastâmpăr şi viteaz, trecuse graniţa pentru a smulge coroana ungurească fratelui său Vladislav, craiul din Boemia: căci amândoi fuseseră aleşi de unii magnaţi unguri, şi Albert avea mulţi sprijinitori, mai ales în Ardeal, pe care cel puţin îl voia ca despăgubire.

În zadar se chemă o oaste care să respingă pe moldoveni şi să le ia Pocuţia: în ziua de 14 septembrie, sorocul de adunare al apărătorilor Poloniei, puţini se vor fi adunat în tabăra de la Bobrka, lângă Lemberg. Ioan Albert stătea la Caşovia, în Ungaria-de-Sus, Cazimir nu îndrăznea să hotărască între cei doi fii, cărora le dorea deopotrivă tot binele, şi, în sfârşit, se răspândise pretutindeni vestea, în stare să îngrozească şi pe cei mai îndrăzneţi, că sultanul însuşi soseşte ca ocrotitor şi tovarăş de arme al „moldoveanului”. Acesta-şi puse deci ostaşii în cetăţi şi se întoarse fără nici o pagubă, ca stăpân al Pocuţiei, în care până atunci nu-i mai fusese dat să calce.

Nimeni nu căută să-l despoaie de cucerirea sa, pentru care el jertfise sânge scump şi strămoşii săi plătiseră bani buni. Şi în 1491, cei doi feciori de crai, dintre care şi unul şi altul nu se mulţămea cu o singură coroană, se luptară împreună în Ungaria, care se dovedea tot mai mult că vrea pe molâul, paşnicul, plângătorul Vladislav, şi nu sufletul de foc, şi de vrajbă a fratelui celui mic, iubitul mamei sale, Albert. Cu acest cântec sălbatec în urechi, muri părintele a unsprezece copii, regele Cazimir, la 7 iunie 1492. Până arunci din Polonia nimeni nu căutase a ridica arma împotriva lui Ştefan.

Chiar la începutul anului, regatul, fără călăuză, orbecăind în nenorocirea jafurilor şi pierderilor de ţinuturi, ameninţat de toţi vecinii săi fără deosebire, suferise o nouă dijmuire din partea tătarilor, care topiră zăpezile prin focul ce ardea satele pustiite de locuitori. Nici îngroparea regelui nu fu scutită de această întovărăşire de pradă, robie şi omor, - căci tătarii se întoarseră la jaf în vară.

Regele Cazimir lăsase cinci fii, dintre care unul părăsise lumea, un al doilea era arhiepiscop de Gnesen, cel dintâi dintre episcopii ţării lui, iar ceilalţi trei voiau deopotrivă stăpânirea - adică Vladislav din Ungaria, Ioan Albert, vestit pentru loviturile sale de sabie, când folositoare, când zadarnice, date mulţimilor tătăreşti prădalnice, şi un mai mic frate, Sigismund, care avea veniturile Lembergului şi Zipsului.

Sprijinul bătrânei crăiese Elisabeta făcu să se aleagă Ioan Albert, la 27 august. Dar, potrivit cu orânduiala regelui mort, Lituania, pe care el o moştenise de la tatăl său, ducele Iagello, trecu asupra altui fiu, Alexandru, şi astfel se despărţiră, şi în ceea ce priveşte stăpânitorii, cele două ţări, ce fusese până atunci în aceeaşi mână, căreia, ce e drept, nu i se supuneau deopotrivă. Aceasta era o împrejurare de cea mai mare însemnătate pentru Ştefan, care avea ceva de păstrat împotriva voinţei crailor leşeşti.

El căută să ajungă la o înţelegere asigurătoare cu Alexandru Litvanul, prin ţara căruia mergeau din când în când soli la Moscova ca să afle cum mai petrec acolo fiica Elena şi micul nepot Ivan, pe care nu era să-i vadă niciodată aievea. Alexandru se arătă prietenos faţă de domnul moldovenesc, îmbătrânit în gânduri cuminţi şi fapte viteze, straşnic duşman, dar prieten credincios şi de mare folos.

Ca răspuns la trimiterea unui sol cu vestea suirii în Scaun a tânărului vecin, Ştefan porunci, în ianuar 1493, vornicului său Jurj şi lui Iura, fiul Şerbului, să arate lui Alexandru cât i-a părut de rău - noi avem voie însă să nu credem - pentru moartea „prietenului său Cazimir, Dumnezeu să-l ierte” şi ce frumos ar fi dacă prin îndemnul cneazului lituanian s-ar ridica atâtea rude, atâţia prieteni ce are el asupra turcilor. În noiembrie, Woytech Cuciucovici şi Fedko Gavrilovici pleacă la Ştefan ca să-i spună că Alexandru vrea pace şi-o bună învoială, păstrându-se hotarele cele vechi între Moldova şi Lituania.

Apoi sosesc la curtea vecină Jurj iarăşi şi Mihai Pitarul, tot pentru înţelegerea de care era vorba încă de la început, în sfârşit, prin Woytech şi Fedko, prin Jurj şi pisarul Matiaş prin Fedko şi Petru Olechnowicz, prin Ioan Pitarul, fiul lui Isaia, şi diacul Toma se trimit vechile acte de îndatorire, întărite prin jurământ. Ştefan ceru să se aducă unele schimbări, dar la urmă tot se făcu din amândouă părţile jurământul cel nou, poate în 1498. Ştefan făgăduise şi amestecul său la turci pentru a câştiga de la aceştia cruţarea graniţelor lituaniene.

Prietenia dintre el şi tânărul Alexandru se rezema şi pe legături de familie, căci soţia cneazului Lituaniei era, de la 1495, fata lui Ivan din Moscova, care ajunsese astfel socrul unuia, cuscrul celuilalt. Astfel stăteau însă lucrurile cu Polonia. Ştefan îşi ţinea căpitanii în Pocuţia, pe care el era hotărât s-o apere până la sfârşit şi pe care polonii nu înţelegeau câtuşi de puţin să i-o lase, aşteptând numai clipa potrivită pentru a smulge din mâinile moldoveanului, despuietorul ţării lor, „bucata de pământ ce se întindea de la pădurea de fagi a Haliciului în jos până în Nistru şi până în munţi”. Starostele moldovenesc care stătea în Cernăuţi, astăzi capitala Bucovinei austriece, Ion Grumază, era pentru aceşti vecini un spin în ochi, care durea amar şi umilea adânc.

Din partea aceasta nu veniră deci nici veşti de suire în Scaun, nici amintirea legăturilor strânse ce fusese odinioară între Moldova şi Polonia, nici îndemnul spre înnoirea lor pentru binele creştinătăţii. Pentru Ioan Albert, Ştefan era una cu tătarii, cu turcii, cu păgânii aceia care erau înfăţişaţi ca prieteni statornici şi tovarăşi de jaf ai „moldoveanului”, în 1493, în anul după începerea domniei noi şi în Polonia, se strângeau bani de la locuitorii regatului pentru apărarea hotarelor, aşa de mult călcate în timpul din urmă, „de turci, de tătari, şi alţi vecini”, dintre aceia ce nu se numesc, dar se urăsc cu atâta mai mult.

Ioan Albert nu semăna, de altminteri, cu tatăl său, „prietenul” domnului Moldovei. Cu gândul să lovească el pe alţii, tânărul crai nu se lăsa lovit. În acelaşi an 1493 el se lăuda că-şi păzeşte aşa de bine ţara, „încât nu mai pot fi năvăliri atât de lesnicioase cum se făcuse obiceiul”. Ştefan nici nu plănuia, din partea lui, asemenea încălcări ale pământului leşesc: el luase ce credea că este al său şi ce era al său după dreptate - căci banii daţi de strămoşii săi nu se plătiseră şi zălogul intrase fireşte în stăpânirea împrumută torului - şi el nu mai avea arme decât împotriva acelor ce ar fi căutat să-l trimită în graniţele cele vechi.

Siguranţa păcii se întări peste puţin, când craiul cel cu scopurile mari, pedepsitorul tătarilor, duşmanul neîmpăcat al paginilor, poftitorul coroanei ungureşti, făcu pace cu sultanul. Solul său era la Poartă pe vremea când turcii cereau Severinul şi Belgradul, când sultanul înainta până la Sofia, asupra Ungariei, a cărei pace se mântuise. Ali-beg din Semendria - fratele său murise şi - Malcoci, adică Bali-beg, fiul lui Malcoci, aşezat în Vidin acuma, pustiitorii Moldovei în 1485, trecură prin Oltenia în Ardeal şi fură striviţi şi săgetaţi în munţi de românii olteni şi ardeleni de lângă pasul Turnului-Roş. În aprilie 1494 se jura la Constantinopol asupra unei păci pe care Ioan Albert, cu toate că-l prădase abia dăunăzi tătarii, o întări prin jurământ în iunie.

Ea trebuia să ţină trei ani turceşti, deci numai până în 1496. În acest an, prevăzându-se jafuri pentru sfârşitul sorocului făgăduit, Ioan Albert strângea iarăşi bani ca să-şi plătească ostaşii. Tătarii, după deprinderea lor, apucaseră înainte, şi nu numai că dijmuiseră unele părţi ale Poloniei, dar arătau chiar că voiesc să rămână acolo. Pentru a întâmpina mai bine un viitor, care putea să fie greu, Polonia şi Lituania se legau a sta totdeauna alături, cum fuseseră atunci când acelaşi om le cârmuia pe amândouă.

Check Also

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …