Primele legături ale lui Ştefan cel Mare cu polonii şi împăcarea boierilor

Un povestitor care a strâns într-o întinsă lucrare scrisă în româneşte, pe lângă ştirile cuprinse în vechea cronică slavonească şi amintiri, vechi de abia un veac şi jumătate, care pe vremea lui erau păstrate încă în toată puterea lor de popor, spune că Ştefan, luând domnia, „nu cercă să aşeze ţara, ce de războaie se găti. Că au împărţit oastei sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani; care toate cu noroc i-au venit”. Cu adevărat aşa trebuia să se înfăţişeze urmaşilor, celor mai apropiaţi chiar, omul care câştigase 34 de biruinţe şi dăduse de 36 de ori piept cu duşmani de toate limbile, cum mărturisea el singur în cei din urmă ani ai bătrâneţii sale glorioase: un leu tânăr, flămând de mărire, care-şi roteşte ochii lacomi, gata să se repeadă asupra prăzii.

Dar Ştefan cel Mare n-a fost un scornitor de războaie. Niciodată el n-a căutat un duşman, niciodată n-a avut o toană sângeroasă, cheful unei mari vânători de oameni, Firea unui Vlad Dracul, unui Vlad Ţepeş, al doilea Dracul, cel din urmă cu deosebire bucuros de a vedea suferinţe, de a-şi scălda sufletul sălbatic în strigătele de durere ale răniţilor, era străină de dânsul. În alte vremi, el ar fi fost un bun păstor de oameni, un împărat cu iubire şi credinţă, ţesând firele de aur ale unor zile paşnice, în mijlocul mulţumirilor ce s-ar fi înălţat de pretutindeni spre bunătatea lui.

Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, ţara avea nevoie de un paznic neadormit. Şi el fu acela, omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile. Deocamdată, el avea altă grijă, destul de mare, ca să-i stăpânească toate faptele. Trebuia să împace cu domnia lui nouă pe toţi acei care sprijinise pe fugarul Petru Aron şi se înfruptase din daniile lui lesnicioase şi îmbelşugate. El izbuti, cu toate că era numai nepotul lui Alexandru cel Bun, al cărui fiu trăia încă în Cameniţa şi se putea lăuda cu găzduirea de astăzi, poate apoi cu sprijinul de mâine al polonilor.

În 1458, al doilea an de stăpânire, de Paşti, Ştefan avea lângă dânsul, în curtea din Suceava, care era să se trezească la o nouă viaţă, plină de suflet şi de mişcare, pe bătrânul Manuil, care nu mai stăpânea Hotinul, căci, mulţumită lui Petru Aron, oamenii craiului stăteau în puternica cetate de la Nistru, pe unchiul Vlaicu, căruia i se dădu mai târziu o pârcălăbie, pe vornicul Goian, pe Toma Cânde, pe Mic Craiul, pe Hodco Ştibor, pe Iliaş Modruz, pe Lazea Piticul, pe Petru al lui Ponea (Ponici), pe nepotul lui Şandru, pe Albul spătarul, pe Hodco al Creţului, pe Steţco, pe Isaia, pârcălabul de Neamţ, pe Petrica al lui Iachim, pe Slăvinca, pe Cosmiţa, ce fusese vistier, pe Sacâz spătarul, pe Toader paharnicul, pe Zbiarea stolnicul, pe Bourean comisul, pe Buhte, Fetion, Iuga vistierul, Crasnici postelnicul şi pe logofătul Dobrul.

Şi peste câteva luni, încă ziua de 24 ianuarie 1458, când Petru Aron arăta că a primit nişte bani de la starostele Podoliei, Mihai Buczacki, el putea să pomenească numai 5 tovarăşi ai nenorocirii lui: pe Duma al lui Brae, pe Stanciul, Costea al lui Dan, Ion pârcălabul şi Vasco al lui Leul, celui ce făcuse prada de prin 1457. O altă grijă era să împace pe poloni, făcând astfel ca Petru să-şi caute alt loc de pândă, de unde putea fi prins mai uşor, ca să se sfârşească odată cu dânsul. Ce e drept, regele n-ar fi poruncit ca domnul să fie ajutat a-şi câştiga iarăşi moştenirea.

Petru nu era, ca Alexandrel, un văr regal, ci un străin desăvârşit. El adusese moartea ocrotitului polonilor, şi numai după lungi stăruinţe i se dăduse iertarea. Nici o legătură nu îndatora pe rege să dea fugarului mai mult decât un colţ pentru odihna lui şi ceva venituri din care să se poată hrăni. Însă, oricum, învinsul din Cameniţa stătea domniei celei nouă ca un spin în ochi, el putea fi întrebuinţat cine ştie de cine şi în ce împrejurări. Până la pieirea lui, Ştefan nu aduna în el toate drepturile de stăpânire ale vechii dinastii, nu era singurul moştenitor al Ţării Moldovei.

Împăcarea cu vecinii de la Răsărit se zăbovi doi ani în capăt, până în primăvara anului 1459. Ştefan o grăbise pe o cale care se dovedise totdeauna sigură, aruncând prin vadurile Nistrului în Polonia călăreţii săi prădalnici, tăind legăturile între cetatea Hotinului, care avea nevoie de hrană, de fân, de lemne, şi oraşul de dedesubt, oprind răspunderea vămii, ce se obişnuia să se ridice aici, gonind pescarii ce veneau din Hotin la Nistru.

Măsuri împotriva lui nu se puteau lua: şi în 1457, şi în 1458 urmează războiul craiului împotriva cavalerilor teutoni, departe în Prusia: Cazimir se mai gândea apoi să se amestece, pentru a mai căpăta o coroană, în Ungaria, unde regele Ladislas murise, şi o parte dintre magnaţi ridicaseră pe Mateiaş, fiul cel mai mic al lui Iancu-vodă, care Mateiaş era pe atunci un băieţaş de vreo 15 ani şi se găsea în mâni străine. Astfel se ajunse la pace. Veniră ca să o încheie, la Nistru, unde Ştefan se oprise cu o mică oştire, cuprinzând pe toţi boierii săi de căpetenie, la Overchelăuţi (Owerkielowicze), căpitanii ţinuturilor de margine, cel din Rusia şi cel din Podolia.

Se făcu numai o înţelegere vremelnică, până ce craiul va putea să vină el însuşi în Rusia, ca să facă socoteala pagubelor, să încheie pacea veşnică şi adevărată şi - polonii nu ziceau o vorbă ca aceasta, dar aveau desigur în minte înţelesul - să primească jurământul noului stăpânitor al Moldovei, de atâtea ori închinată până atunci. Deocamdată, graniţa nu va fi călcată duşmăneşte, năvălirile făcute din partea regatului se vor aduce liniştit la cunoştinţa dregătorilor. Hotinul va fi lăsat în pace cu toate drepturile şi legăturile lui.

Dacă Petru-vodă nu va trece Nistrul ca să intre în cetate, dacă va sta la Smotrycz, mai în sus, unde rămânea să se strămute din Cameniţa prea apropiată, atunci şi boierii lui îşi vor căpăta veniturile ce au în Moldova. Drumurile vor fi sigure pentru negustori, care, de altminterea, le întrebuinţase şi până atunci, fără să-i supere nimeni. Ştefan nu va sluji altui domn decât craiului, pe care la întâmplare îl va ajuta împotriva „paginilor”, prin care se puteau înţelege până atunci numai tătarii, care ajutau întâmplător pe regele creştin împotriva cavalerilor creştini din Prusia, dar nu-şi puteau lăsa aşa de repede vechiul obicei al prăzii, ce era şi hrana lor cea mai sigură.

Craiul nu veni în Rusia nici în acest an, nici în anii ce urmară, vânând pe alte poteci un noroc care nu voia să-i iasă în cale. El n-avu deci nici un folos după această învoială. Ştefan folosi aceea că, pe rând, puţinii credincioşi ce mai rămăseseră pe lângă Petru-vodă se desfăcură de dânsul. Duma al lui Brae se afla în sfatul domnesc încă din 1459.

În 1460 Ştefan cucerise şi pe Costea, feciorul lui Dan şi tot în acest an Standul vine îndată după Duma, fruntaşul sfetnicilor; din el făcu domnul un pârcălab al Cetăţii-Albe; în 1473 Standul şi cu fiul său Mârza trec înaintea tuturor boierilor. Cozma Şandrovici, alt stâlp al domniei lui Petru Aron, se îndeamnă şi el de se întoarce. Mitropolitul Teoctist, care miruise poate cu de-a sila în 1457, ajunse încă din 1459 mâna dreaptă a tânărului cârmuitor, pentru care uită cu totul credinţa ce o datora lui Petru Aron.

Mai mult decât atâta Pentru a desăvârşi unirea boierilor Moldovei, el se gândi şi la prietenii lui Alexandru, vechi pribegi, care rătăceau prin Polonia sau se aşezase acolo statornic. Încă din 1460, când domnul făcu o călătorie de judecăţi şi cercetarea graniţelor dincolo de Siret, oprindu-se în primăvară la Roman, iar în toamnă la Bacău, fu chemat printr-o carte de trecere slobodă vestitul logofăt Mihul.

Mihul, care avea doi fraţi, Duma şi Hodor, era un om foarte cunoscut în Polonia, un mare negustor, care mijlocea schimbul de mărfuri între oraşele galiţiene şi Moldova, unde va fi avut întinse moşii. Mihu nu luă nici o dregătorie la curtea lui Ştefan-vodă, dar el se va fi întors - măcar mai târziu - în ţară pentru afacerile sale şi va fi întărit şi el întrucâtva starea domniei celei noi.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …