Primele conflicte dintre Iacob I Stuart şi parlamentul britanic

Între curtea lui Iacob I şi parlamentul său nu exista nici o trăsătură comună. Curtea, frivolă, desfrânată, colcăia de scandaluri, printre care adulterele erau cele mai mărunte. Regele, om slab şi tandru, nu se putea lipsi de favoriţi, aleşi mai curând după farmecul obrazului decât după calităţile lor de oameni de stat. Trata cu ei treburile cele mai serioase nu la masa Consiliului, ci la sfârşitul unui supeu sau al unei partide de vânătoare.

La începutul domniei sale avu înţelepciunea să-l păstreze pe lângă el pe Robert Cecil (pe care-l făcu conte de Salisbury) şi câţiva dintre cei mai buni sfetnici ai Elisabetei; dar încet, încet, puterea trecu în mâinile favoritului Robert Carr (care deveni conte de Somerset), apoi ia George Villiers, băiat de 22 de ani, încântător, sărac, de familie bună, ales într‑un mod foarte cinic de către arhiepiscopul de Canterbury şi aliaţii săi ca să ia locul lui Somerset.

Villiers atrase imediat privirile lui Iacob. Paharnic, gentilom al Camerei, cavaler al Ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord‑mare amiral, apărătorul celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministru favorit al lui Iacob I, apoi al fiului său Carol I, „niciodată nu s‑a văzut - spune Clarendon - un bărbat care să facă atât de repede carieră, nici să se ridice astfel, prin simpla sa frumuseţe, la cele mai înalte funcţiuni în stat”.

Corespondenţa dintre Buckingham şi Iacob I arată uimitoarea familiaritate cu care supusul îl tratează pe suveran. E uşor de imaginat groaza pe care trebuie s‑o fi inspirat această curte veselă şi putredă gravilor cavaleri care, ca şi pe vremea Elisabetei, reprezentau atunci în parlament pe yeomeni şi pe orăşenii din Anglia. Aceşti deputaţi de provincie nu fuseseră corupţi de viaţa Londrei. Ei erau (spune Trevelyan) urmaşii nenumăratelor generaţii „care au dus o viaţă sănătoasă la ţară, care au cunoscut cultura elisabetană şi au fost inspiraţi de religia puritană”.

Asupra lor curtea nu avea nici o influenţă. Ei nu râvneau posturi; ştiau că regele n‑are altă forţă armată decât „cetele antrenate” sau miliţiile comitatelor, care împărtăşeau părerile parlamentului. Insensibili la favoruri şi netemători, ei foloseau cu mândrie privilegiul de a blama administraţia regală şi, după o şedinţă în care spuseseră, în toată libertatea, ceea ce gândeau despre duce şi chiar despre rege, se întorceau acasă pe jos, fără frică, de la Westminster în City, pentru că se simţeau apăraţi împotriva răzbunărilor curţii de muta, dar activa complicitate a orăşenilor şi a ucenicilor din Londra.

Unui parlament atât de conştient de datoriile şi de forţa sa, Iacob I voia în mod naiv să‑i impună ideile sale cu privire la dreptul divin şi ereditar al regilor. Teorie nouă în Anglia, în care, ori de câte ori o cerea salvarea patriei, alegerea de către Consiliu, apoi de către parlament trecea peste principiul eredităţii. Iacob I, spirit logic, voia să facă din monarhie un sistem coerent; în această binecuvântată ţară a incoerenţei, era: un mijloc sigur de a face monarhia impopulară.

Dacă i s‑ar da crezare regelui teolog, nu numai că un rege, uns şi încoronat, devenea un personaj sacru, dar, toţi viitorii regi fiind aleşi dinainte şi consacraţi de Dumnezeu, parlamentul nu mai avea altceva de făcut decât să înregistreze hotărârile divine. Regele era răspunzător faţă de Dumnezeu, dar nu faţă de supuşii săi. El nu era supus legii, pentru că legea era el. „Rex est Lex”. Această doctrină, pe care Iacob I o opusese odinioară cu succes pretenţiilor bisericii scoţiene, jigni Camera Comunelor. Camera Comunelor opuse sistemului abstract al regelui tradiţia engleză. Ea nu pretindea încă să exercite controlul asupra actelor puterii executive.

În afară de cazurile de trădare, miniştrii nu fuseseră niciodată răspunzători în faţa parlamentului; actele lor de administraţie nu depindeau de parlament. Dar principiile generale după care va fi guvernată naţiunea (adică legile) nu trebuiau să fie enunţate decât „de Coroană în Parlamentul său”, aceste legi fiind obligatorii pentru regele însuşi, pentru miniştrii săi şi pentru Consiliul său. Ţinând seama numai de consideraţii de drept teoretic, cele două teze, atât aceea a monarhici absolute cât şi aceea a monarhiei limitate, puteau fi susţinute.

Parlamentul, ca şi coroana, constituia o reprezentanţă a suveranităţii populare şi, sub dinastia Tudorilor, monarhul exprimase adesea mai bine părerile poporului decât Camera Comunelor. În practică însă era necesar ca acest conflict să fie rezolvat. Un regim politic nu este viabil decât dacă, lăsând forţelor reale ale ţării posibilitatea de a se exprima, consacră în acelaşi timp o putere supremă în stat, care să poată, la momentul decisiv, să aibă ultimul cuvânt. „Suveranitatea - va spune mai târziu Hobbes - nu poate fi divizată”.

Cârmuirea respectă libertatea cetăţenilor în măsura în care are nevoie de consimţământul lor pentru perceperea veniturilor sale. Regele Franţei a devenit un suveran absolut pentru că a putut statornici un bir perpetuu. Elisabeta fusese cu atât mai puternică cu cât reuşise să fie mai econoamă şi cu cât realizase mai multe resurse excepţionale datorate isprăvilor lui Drake şi jefuirii comorilor spaniole. Iacob I, care întreţine o curte prea strălucită şi‑i copleşeşte cu daruri pe favoriţii săi, nu poate fi decât un suveran cheltuitor, deci vulnerabil.

„Toţi regii - spune un contemporan - aruncă banii pe fereastră în ziua încoronării lor; acesta e primul care‑i aruncă în fiecare zi”. Gustul său, cu totul feminin, pentru bijuterii îl costă uneori până la 37.000 de livre pe an, în timp ce nu consacră decât 27.000 de livre pentru armată. În 1614 îi trebuie 155.000 de livre pentru cheltuielile casei; Elisabeta, în 1601, se mulţumise cu 27.000. Chiar dacă ar fi fost econom, creşterea preţurilor ar fi fost suficientă ca să-l pună în încurcătură.

Un dineu al Camerei înstelate costă vistieria, pentru acelaşi număr de oaspeţi, 2 livre în 1500, 20 de livre în 1600. Iacob I cheltuieşte, evitând orice război, 600.000 de livre pe an, iar venitul său nu se ridică decât la circa 450.000 de livre, din care 100 provin din Tunnage and Poundage, drepturi fixe asupra lânii şi a pieilor, pe care parlamentul şi‑a luat obiceiul de a le vota pentru întreţinerea regelui. Cum să completezi acest venit? Regele încearcă expediente; solicită daruri voluntare; constrânge pe proprietarii care refuză să intre în categoria cavalerilor, din cauza obligaţiilor pe care le incumbă, să‑i verse o sumă mare pentru a fi scutiţi; vinde păşuni; vinde lemnele din pădurile statului.

În sfârşit, propune parlamentului The Great Compact, Marele Contract, potrivit căruia regele ar renunţa la toate vechile sale privilegii feudale în schimbul votării pe viaţă a 200.000 de livre. Parlamentul refuză compromisul; regele îl dizolvă. Timp de 10 ani, din 1611 până în 1621, parlamentul nu va mai fi convocat (în afară de câteva săptămâni în 1614). Coroana va putea trăi fără el? Soluţia problemei suveranităţii depinde de răspunsul la această întrebare.

Ca să trăiască fără bani, un rege trebuie să trăiască în pace. Aceasta era şi dorinţa cea mai fierbinte a paşnicului Iacob I. În 1604 a încheiat pace cu Spania, o pace fără glorie, dar şi fără umilinţă. Spania recunoştea englezilor întreaga libertate de navigaţie pe mările europene; englezii nu renunţau la libertatea oceanelor. Nimic nu era rezolvat, nimic nu era compromis.

Când lordul Cecil muri în 1612, odată cu el dispăru din Consiliul regal şi prudenţa elisabetană. Nimeni nu mai părea să conceapă că era posibilă promovarea unei politici de mijloc, care să nu fie nici sfidare, dar nici supunere, faţă de Spania. Timp de câţiva ani partidul antispaniol crezu că biruie. A fost eliberat din Turnul Londrei unul din veteranii războaielor elisabetane, sir Walter Raleigh, pe care Iacob I îl închisese pentru un imaginar complot. După 13 ani de captivitate, Raleigh, care dorise dintotdeauna pentru ţara sa un imperiu, trecu deodată din închisoare pe puntea unei nave şi, din ordinul regelui, se îndreptă spre Guyana, de unde trebuia să aducă, aşa cum făcuse odinioară Drake, nişte comori fabuloase.

Dar Raleigh, prost echipat, lipsit de sprijin serios, fu învins de spanioli, apoi, „după ce abia trăsese o gură de aer marin în piept, pe drumul dintre temniţă şi moarte”, fu decapitat de rege pentru a linişti Spania. George Villiers, duce de Buckingham, care urmase lui Somerset în graţiile regelui, se lăsă sedus, la rândul său, de ambasadorii Escurialului. Prinţul Henric muri, şi noul moştenitor al tronului, Carol, părea un protestant mai puţin ferm.

Luptele religioase de pe continent trezeau pe atunci la puritanii englezi violentele pasiuni pe care le suscită totdeauna într‑o ţară afacerile externe atunci când partidele îşi închipuie că descoperă în acestea imaginea luptelor lor interne. În 1618 a început în Europa centrală marele război denumit mai târziu războiul de 30 de ani, prin care casa de Austria, sprijinită de Spania, se străduia să restabilească unitatea imperiului şi hegemonia bisericii romane.

Husiţii din Boemia, asupriţi, se puseseră sub ascultarea tânărului elector palatin, care se căsătorise cu fermecătoarea fiică a lui Iacob I, prinţesa Elisabeta. Atacat în cele două regate ale sale de prinţii catolici, electorul ceru ajutor socrului său. Opinia publică engleză îl susţinea şi reclama soldaţi pentru Palatinat. Cât priveşte puritanii, ei ar fi ezitat să angajeze Anglia într‑o campanie în Boemia, ţară care li se părea cam orientală, depărtată, necunoscută. Dar erau gata să apere Rinul.

Pentru aceasta, ar fi trebuit mai întâi să împiedice pe spanioli să debarce în Ţările de Jos, deci să posede o flotă tot atât de puternică cum fusese odinioară cea a lui Drake. Or, Iacob I neglijase să‑şi pregătească forţe. Fără parlament, fără bani, era lipsit şi de nave. O dragoste prea naivă pentru pace l-a dus, cu sau fără voia lui, să facă jocul prinţilor mai puţin paşnici. Pentru a pregăti un război împotriva Spaniei, sau mai curând pentru a da impresia spaniolilor că-l pregăteşte, Iacob I trebui, în sfârşit, în 1621, să convoace parlamentul.

Între un parlament, care ştia că‑i convocat cu părere de rău, şi un rege care nu credea în drepturile parlamentului, conflictele erau inevitabile. Parlamentul subordonă votarea subsidiilor reparării prejudiciilor. Se comiseseră nenumărate abuzuri: vânzări de monopoluri comerciale şi de funcţii publice, mituirea judecătorilor. Cancelarul Bacon, un bărbat extrem de capabil, dar fire slabă, făcut ţap ispăşitor, se recunoscu vinovat de corupţie, fu condamnat la sechestrarea tuturor bunurilor sale şi dizgraţiat.

Era primul impeachment al unui mare om de stat de la 1459 până atunci şi o dovadă clară a independenţei Camerei Comunelor. Ea voia să intervină şi în afacerile externe. Foarte protestantă, Camera dorea, din pasiune religioasă, război cu Spania şi o campanie în Palatinat. Regele nu voise decât să ameninţe Spania; i‑ar fi fost groază să‑şi pună ameninţarea în practică.

Împreună cu favoritul său, Buckingham, pregătea un nou proiect de căsătorie spaniolă, de astă dată pentru fiul său Carol şi spera că unul din articolele contractului va fi restituirea Palatinatului ginerelui său. Parlamentul exprimându‑şi groaza faţă de această politică de compromis, regele îi aduse la cunoştinţă că înaltele afaceri de stat nu sunt de resortul său. La care parlamentul îi replică: „libertăţile, imunităţile şi privilegiile parlamentului sunt o veche şi indiscutabilă moştenire a supuşilor englezi, şi treburile grele şi urgente referitoare la rege, stat, apărarea regatului şi a bisericii Angliei constituie subiecte ce‑i revin şi urmează a fi puse în discuţia lui”.

Pretenţiile acestea îl contrariară atât de mult pe rege încât rupse din registrul de deliberări foaia pe care era consemnat textul acesta, alungă parlamentul şi porunci arestarea a 7 dintre membrii săi, printre care şi John Pym, unul din autorii foii rupte, şi unul dintre aceia care câştigaseră cea mai mare autoritate în Cameră. După care trimise pe Carol şi pe Buckingham în Spania s‑o cucerească pe infantă (februarie 1621).

Nu există lectură mai uluitoare decât scrisorile comune adresate de Carol şi Buckingham lui Iacob I în timpul călătoriei lor. Se poate observa caracterul personal şi pueril al oricărei politici de favorit. Cei doi băieţi romanţioşi plecaseră deghizaţi. Îi scriau regelui: „Dear Dad and Gossip...” şi semnau: „Your baby and your dog...”, Carol fiind copilaşul şi Buckingham câinele.

Iacob I coresponda cu papa, căruia îi promitea, dacă Sfântul Scaun autoriza căsătoria spaniolă fără a‑i impune condiţii religioase prea aspre, să‑i trateze pe catolicii englezi cu moderaţie. Promisiune demnă de laudă, dar pe care nu era în puterea lui s‑o ţină. Papa răspunse cerând, ca atunci când se vor naşte copii din această căsătorie, să li se dea doici catolice. Dar misiunea engleză îi exaspera pe spanioli prin orgoliul şi manierele sale.

Sir Edmund Verney, care-l însoţea pe prinţ în Spania, pălmui un preot spaniol şi regele Spaniei invită cu toată asprimea pe Buckingham să trimită înapoi în Anglia întreaga sa suită protestantă. Negocieri duse pe tonul acesta nu se puteau termina decât printr‑un eşec. Iacob suferea că este despărţit de favoritul său şi că „trăieşte o viaţă tristă de văduv”. În octombrie 1621 rechemă pe „copilaşul şi pe câinele său”. Locuitorii Londrei fură atât de încântaţi de această ruptură şi de a-l vedea pe prinţul lor întorcându‑se „încă celibatar şi încă protestant”, încât îi făcură lui Carol şi mentorului său o primire entuziastă.

Aclamaţiile lor au fost suficiente ca să-l arunce pe Buckingham - minte uşuratică şi plină de vanitate - în tabăra antispaniolă. Deodată favoritul detestat deveni conducătorul popular, bun să stea în fruntea unui război dorit de englezi. Parlamentul însuşi declară că „niciodată un bărbat nu a binemeritat atât de la rege şi patria sa”. Iacob, cu toată dragostea lui de pace, trebui să cedeze. Începând din această perioadă şi până la moartea lui Iacob (1625), ba chiar şi în primii ani de domnie ai lui Carol, Buckingham a avut puterea unui rege fără să aibă şi prudenţa lui.

Check Also

Restauraţia din Anglia

Noul suveran pe care Anglia îl aştepta ca pe un salvator, după ce vreme îndelungată …

Călugării cerşetori din Anglia

Biserica, deşi îşi ia drept misiune terestră îmblânzirea şi stăpânirea patimilor omeneşti, este ea însăşi …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

De-a lungul secolelor românii, folosind atât arma diplomaţiei cât şi rezistenţa militară, au luptat pentru …