Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, atât din partea sultanului, cât şi din partea ţarului. Prima intervenţie armată otomană pentru restabilirea vechii stări de lucruri a avut loc la mijlocul lunii iulie 1848. Această intervenţie a fost determinată atât de faptul că revoluţia ameninţa interesele directe ale Porţii în Ţara Românească, deşi se dăduseră asigurări asupra menţinerii supunerii faţă de sultan, cât şi din cauza zvârcolirilor feudalităţii interne.

Eventualitatea împroprietăririi ţăranilor a constituit motivul principal al panicii boierilor şi, implicit, al apelurilor desperate către sultan, pentru a interveni să înăbuşe revoluţia, ceea ce nu izbutiseră prin propriile lor mijloace cu prilejul celor două acţiuni contrarevoluţionare de la 19 iunie / 1 iulie şi 29 iunie / 11 iulie 1848. Un alt factor care a determinat această intervenţie a fost ţarismul, interesat atât la înăbuşirea revoluţiei din 1848, în general, cât şi la înăbuşirea revoluţiei din ţările vecine, în special, pentru a fi astfel oprit valul revoluţionar care ameninţa să se propage şi în Rusia.

Încă de la izbucnirea revoluţiei din februarie 1848 în Franţa, care avea un ecou puternic în toată Europa, ţarul Nicolae I se arătase foarte îngrijorat. El şi-a arătat atitudinea sa ostilă revoluţiei din Ţara Românească încă înainte de izbucnirea ei, pe care a căutat s-o prevină prin trimiterea aici a generalului Duhamel. După izbucnirea revoluţiei, Nicolae I a fost gata de câteva ori să dea ordin detaşamentului de armată de sub comanda generalului Gerstenzweig să intre în Ţara Românească. Deocamdată a amânat însă această intervenţie, de teama unor complicaţii internaţionale şi îndeosebi de teama unui conflict armat cu Turcia, pe care nu-l dorea câtuşi de puţin în acel moment.

În urma acestor manevre ale ţarului, sultanul s-a hotărât s-o ia el înainte, considerându-se mai îndreptăţit să intervină, ca suzeran. Fu trimis în acest scop Suleiman-paşa, un diplomat abil, însoţit de un corp de armată de 20.000 de ostaşi, sub comanda lui Omer-paşa. Vestea despre sosirea lui Suleiman-paşa la Rusciuc în ziua de 13/25 iulie îngrijoră fireşte mult guvernul provizoriu, căci nu se aştepta la o astfel de intervenţie.

În zadar guvernul-provizoriu a încercat să înduplece pe Suleiman să se oprească la Rusciuc, asigurându-l de sentimentele de credinţă şi de supunere către Poartă. La 19/31 iulie acesta a trecut la Giurgiu cu o parte a armatei sale, anunţând că nu intra în ţară ca vrăjmaş, dar precizând că avea misiunea să restabilească „ordinea legală” şi să protejeze „vechile drepturi şi instituţiuni ale ţării”. O notă de protest adresată de guvern numaidecât rămase zadarnică, cum au rămas şi alte proteste de după aceea.

În noaptea următoare, sosi în Capitală Tînghir-efendi, secretarul lui Suleiman-paşa, pentru a duce o scrisoare din partea acestuia către mitropolitul Neofit şi către boierii ţării şi a lua legătura exclusiv cu ei în vederea aducerii la îndeplinire a planului cu care trimisul sultanului venise. Tânghir declara că trimisul Sublimei Porţi nu poate intra în ţară decât pe poarta Regulamentului organic, care nu recunoaşte capi ai naţiunii decât pe boieri.

Şi în această împrejurare, masele populare din Capitală şi din satele din apropiere îndreptară întrucâtva mersul defavorabil al evenimentelor. Datorită unei puternice manifestaţii de protest a poporului, mitropolitul, care se arătase gata să se ducă singur la Tînghir-efendi, admise să meargă însoţit de un membru al guvernului, care fu desemnat în persoana lui Eliade. Sub aceeaşi presiune a maselor, consimţi şi Tânghir să primească, alături de mitropolit şi pe Eliade din partea guvernului.

Până la urmă, guvernul, sprijinit de masele populare printr-o acţiune de protest crescândă de la o zi la alta, a obţinut un parţial câştig de cauză, în sensul că Suleiman-paşa admise ca trimisul său să ducă tratative la Bucureşti nu numai cu boierii, ci şi cu „notabilii ţării”, formulă care îngădui guvernului şi fruntaşilor revoluţiei să manevreze oarecum adunarea convocată de Tânghir în ziua de 22 iulie / 3 august pentru a-i aduce la cunoştinţă cuprinsul scrisorii lui Suleiman-paşa.

Cum era şi de aşteptat, prin această scrisoare s-au adus acuzaţii grave împotriva revoluţiei şi a noilor instituţiuni introduse în urma acesteia. Noua administraţie era caracterizată ca „ilegală” şi ca incompatibilă cu drepturile Sublimei Porţi asupra Ţării Româneşti, considerată de către sultan ca „parte integrantă a Imperiului Otoman”. În concluzie, se făcea recomandarea să se revină la calea supunerii, urmând ca starea de lucruri de atunci să înceteze prin dizolvarea guvernului provizoriu şi numirea unei „locotenente” conform Regulamentului organic.

Numai după îndeplinirea acestei prime condiţii Poarta avea să cerceteze unele plângeri ale ţării, care urmau să fie expuse lui Suleiman-paşa de către o deputaţiune alcătuită în acest scop şi luate de acesta în considerare, dacă vor fi găsite întemeiate. În caz de nesupunere, Suleiman ameninţa: „nu voi putea să mă opresc de a înainta în ţară cu forţa armată pe care o am la dispoziţie, ca ultim mijloc de a executa ordinele majestăţii-sale împăratului”.

Situaţia era grea, deoarece în aceeaşi zi, la 19/31 iulie, când Suleiman-paşa a redactat în lagărul armatei turceşti de la Giurgiu scrisoarea amintită, a fost întocmită o „notă” ameninţătoare şi din partea cancelariei ţariste, comunicată reprezentanţilor săi de pe lângă guvernele europene. Prin această notă, ţarul căuta să justifice hotărârea sa de a interveni în Principate, în înţelegere cu Poarta, pentru „a restabili ordinea”. Se invoca în acest scop dreptul de intervenţie al Rusiei, ca putere protectoare, alături de dreptul Turciei ca putere suzerană. Revoluţionarii din Ţara Românească erau învinovăţiţi că aveau planul de a extinde revoluţia şi în Moldova, în care scop „o mulţime de emisari munteni şi străini” s-ar fi răspândit deja aici.

Se arăta îngrijorarea că revoluţionarii moldoveni exilaţi puneau la cale şi în Moldova o mişcare al cărei rezultat trebuia să fie, ca şi în Ţara Românească, „asasinarea sau expulzarea domnitorului, răsturnarea ordinii stabilite şi unirea celor două principate într-un singur stat, fără nici un fel de legătură cu Rusia sau cu Poarta otomană”. În încheiere, se repeta explicaţia că intervenţia în Moldova se făcea „de comun acord cu Poarta otomană” şi că trupele ţarului nu vor acţiona în Muntenia decât dacă va fi nevoie, şi atunci împreună cu cele turceşti.

Se mai dădea asigurarea că ele vor fi retrase în momentul când „ordinea legală” va fi restabilită sau când Poarta va crede că a dobândit „o garanţie suficientă” pentru liniştea ulterioară a celor două provincii. Sub această dublă şi gravă ameninţare s-au desfăşurat evenimentele în Ţara Românească după comunicarea scrisorii lui Suleiman-paşa de către Tînghir-efendi în adunarea de la 22 iulie/3 august 1848.

Între timp, Suleiman-paşa, pentru a nu dezvălui cu totul duşmănia Porţii faţă de revoluţie, s-a lăsat convins că poporul sprijinea revoluţia cu ardoare şi putere şi că aceasta nu era numai opera unor „rebeli”, cum o înfăţişa reacţiunea. De aceea el începu să trateze cu capii revoluţiei. Ţinând seama de rezistenţa poporului, el a acceptat propunerea ca guvernul provizoriu să fie înlocuit de o locotenentă domnească compusă din mai mulţi membri, iar nu dintr-un singur locotenent. Vestea aceasta comunicată la Bucureşti în dimineaţa zilei de 23 iulie / 4 august produse foarte mare bucurie. Numaidecât guvernul provizoriu adresă o proclamaţie către popor pentru a se întruni în după amiaza aceleiaşi zile pe Câmpia Libertăţii spre a alege un alt guvern sub denumirea de „Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti”.

Peste 40.000 de oameni răspunseră la această chemare. Fu proclamată prin aclamaţii unanime Locotenenţa Domnească, formată din şase membri ai fostului guvern provizoriu. Suleiman-paşa nu se lăsă însă înduplecat de asigurările de supunere ce i se repetară şi respinse formula Locotenenţei domneşti ce i se propunea, perseverând în formula propusă de el.

El declară că dacă instrucţiunile sale în această privinţă nu vor fi respectate, va merge la Bucureşti să restabilească cu forţa armată vechea stare de lucruri. Până la urmă admise însă ca Locotenenţa de şase să fie înlocuită printr-o locotenentă de trei, formulă propusă de un membru al deputaţiunii - pare-se Eliade - în spiritul Regulamentului organic. La această pretenţie se mai adăugă încă una, şi anume aceea ca noile instituţiuni să nu intre în vigoare decât după aprobarea şi confirmarea sultanului, ceea ce lovea direct în autonomia ţării.

Vechea locotenenţă fu obligată să dea în acest sens o proclamaţie către popor. Această formulă, care însemna renunţarea la deplina autonomie şi totodată abandonarea de fapt şi de drept a „Constituţiei”, a fost admisă de Eliade şi de alţi membri ai Comitetului revoluţionar. Împotriva ei, şi deci pentru apărarea autonomiei ţării, s-au aflat alături Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi Cezar Bolliac; Bălcescu precizează cu privire la aceasta, într-o scrisoare de mai târziu, adresată lui A. C. Golescu (Albu): „Locotenenţa inaugura venirea sa la putere sacrificând printr-un act public remis lui Soliman autonomia ţării, cu toată opoziţia pe care i-am făcut-o noi. Fraţii tăi au fost părtaşi la această nenorocită afacere”.

El face apoi următoarea constatare judicioasă: „Din acel moment, revoluţia politică a fost sacrificată şi părăsită, tot aşa precum fusese mai înainte şi revoluţia socială”. Cea de-a doua alegere, a Locotenenţei de trei, a fost anunţată poporului de-abia la 28 iulie / 9 august, după ce vechea Locotenentă a făcut concesia amintită, în adunarea populară de pe Câmpia Libertăţii au fost propuşi spre a fi aleşi Eliade, N. Golescu şi Chr. Tell, toţi trei liberali moderaţi. Se hotărâse ca al treilea membru să fie ales Nicolae Bălcescu, dar el a refuzat, nefiind de acord cu politica concesiilor care fusese inaugurată şi urma să fie continuată, conform liniei trasate de Suleiman-paşa.

În prima sa proclamaţie către ţară, Locotenenţa de trei repetă că noile instituţii cerute nu vor avea putere decât după aprobarea lor de către sultan, ceea ce convenea atât Porţii, cât şi reacţiunii dinăuntru. De aceea noua Locotenentă, care urma să conducă ţara până la alegerea noului domn, a fost recunoscută numaidecât de către Suleiman-paşa, în numele sultanului.

Nu numai atât, dar Suleiman-paşa chemă la Giurgiu pe cei trei locotenenţi, îi complimentă pentru alegerea lor şi dădu chiar mai multe banchete în onoarea lor. Şi consulii străini din Capitală, începând cu Colquhoun, consulul Angliei, şi sfârşind cu Timoni, consulul Austriei, felicitară Locotenenţa şi restabiliră relaţiile diplomatice oficiale, întrerupte din cauza revoluţiei. Reacţionarii care fugiseră peste hotare se întorseseră aproape cu toţii la invitaţia repetată a Locotenenţei. Instituirea Locotenenţei a constituit un regres al revoluţiei.

Urmând linia concesiilor pe care pornise, Locotenenţa admise propunerea lui Suleiman-paşa pentru modificarea „Constituţiei” ce urma să fie prezentată sultanului spre aprobare. Au fost modificate cele mai importante articole menite să ducă la democratizarea ţării. Pentru prezentarea „Constituţiei” la Constantinopol, astfel modificată, a fost alcătuită o comisie compusă din Şt. Golescu, Nicolae Bălcescu, Gr. Grădişteanu, D. Brătianu şi N. Vasiliade, neguţător fruntaş din Capitală.

Bălcescu propusese ca această comisie să prezinte Porţii textul „Constituţiei” aşa cum fusese aprobată de către popor şi numai! acolo să se procedeze la modificările ce eventual ar fi fost cerute. Locotenenţa a operat însă aceste modificări în prealabil, dând totală satisfacţie lui Suleiman-paşa. „Eu m-am opus la toate aceste urmări, am arătat că constituţia n-o puteam modifica fără voinţa poporului... că trebuia a se lăsa comisia de a trata; că acum nu mai putem trata, cum ar fi trebuit, de vreme ce prin greşeli s-a compromis trataţia şi rola (rolul) comisiei este numai ca să ducă petiţia Locotenenţei la Poartă”, arată Bălcescu. „Am vrut să mă scap de această însărcinare, dar nu s-a putut, din cauza mănăstirilor şi altora, pe care numai eu puteam să le dezbat acolo”, explică el mai departe.

Înainte de a pleca cu deputaţiunea, Bălcescu a arătat poziţia cutezătoare şi demnă de pe care aceasta urma să ducă tratativele cu Poarta, în articolul său Drepturile românilor către Înalta Poartă, publicat anonim în ziarul „Poporul suveran” din 2/14 august 1848. „Să nu uităm că suntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsând sângele nostru”, încheie Bălcescu articolul. El anticipa astfel de pe acum asupra poziţiei de luptă pe care poporul trebuia s-o adopte în eventualitatea refuzului sultanului de a-i satisface cererile transmise prin această deputaţiune.

Apărătorii sinceri ai cauzei revoluţionare şi-au legat multe nădejdi de reuşita acestei misiuni pentru salvarea situaţiei în care ţara ajunsese. Aceste nădejdi fură date de însuşi Suleiman-paşa, care cu prilejul unei vizite făcute în Bucureşti între 8/20 şi 12/24 august voise să pară că şi-a aplecat mai mult urechile la strigătul: „Trăiască constituţiunea română”, pe care l-a auzit pretutindeni şi în tot acest timp. Au fost însă tot iluzii. Deputaţiunea română a sosit la Constantinopol la 10/22 august 1848. Aici a găsit o atmosferă grea, infectată întâi de toate de boierimea reacţionară din ţară.

Printr-un memoriu adresat Porţii îndată după venirea lui Suleiman-paşa la Bucureşti, reacţiunea internă, nemulţumită de aparenta toleranţă arătată de acesta faţă de revoluţie, a izbutit să aţâţe furia sultanului. Boierii reacţionari acuzau pe Suleiman că „a tratat cu revoluţia”, dându-i astfel „relief”, în loc ca mai întâi să fi înăbuşit-o şi după aceea să fi adus unele îmbunătăţiri. Ei au căutat să provoace, prin asemenea argumente meşteşugite, ca şi prin altele, rechemarea acestuia şi înlocuirea lui cu un alt trimis turc mai energic, care să procedeze în sensul dorit de ei.

Atmosfera grea găsită aici de deputaţiunea română a fost accentuată şi de către diplomaţia ţaristă din Constantinopol. Aceasta a prezentat Porţii o notă prin care s-a plâns împotriva atitudinii conciliante adoptate până la urmă de Suleiman-paşa în Ţara Românească şi a cerut dezavuarea şi pedepsirea sa, precum şi intrarea trupelor turceşti în Bucureşti pentru „restabilirea vechii stări de lucruri”.

Pe de o parte manevrele reacţiunii din ţară pe lângă sultan şi guvernul turc, pe de altă parte manevrele diplomaţiei ţariste şi-au atins ţinta: deputaţiunea română n-a fost recunoscută ca atare şi n-a fost primită nici de sultan şi nici de marele-vizir. Această poziţie corespundea şi intereselor Porţii faţă de revoluţia din Ţara Românească. Aşa stând lucrurile, misiunea deputaţiunii române a trebuit să se limiteze doar la prezentarea documentelor ce-i fuseseră încredinţate de către Locotenenţa Domnească.

Check Also

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …

Situaţia economică, socială şi politică din Moldova şi Ţara Românească în ajunul Revoluţiei de la 1848

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova în perioada premergătoare anului 1848 …

Poziţia lui Alexandru Pini faţa de Revoluţia din 1821

Într-adevăr, la prima vedere e de neînţeles cum Alexandru Pini, promotor tainic al acţiunii eteriste, …

Revoluţia burghezo-democratică de la 1848

Cauzele şi obiectivele generale ale revoluţiei de la 1848 La mijlocul secolului al XIX-lea, ţările …

Organizarea muncitorimii din Craiova în timpul revoluţiei populare din 1944-1947

La Craiova, primul popas în direcţia organizării muncitorimii în întreprinderi l-a marcat constituirea unor comitete …