Prima fază a procesului de formare a statului feudal Ţara Românească

Formaţiunile politice româneşti de la sud de Carpaţi au folosit, cu bune rezultate, orice împrejurare prielnică pentru dezvoltarea lor. Regatul feudal maghiar trecând prin mari greutăţi după distrugerile pricinuite de tătari, ameninţat necontenit de alte invazii ale acestora, de tulburări interne, care au dus la împărţirea ţării între regele Bela şi fiul său Ştefan, de răscoale ale cumanilor aşezaţi în Ungaria, nu-şi putea înfăptui politica de expansiune spre sud.

Este probabil că, în neînţelegerile urmate de atacuri armate, dintre ţarul bulgar şi regele maghiar, voievozii români vor fi contribuit, în mod direct chiar, participând la lupte, la slăbirea regatului feudal maghiar şi, astfel, la întărirea propriei autonomii. La aceasta a contribuit şi slăbirea dominaţiei tătare, manifestată mai ales după moartea lui Batu (1256) şi îndeosebi după moartea lui Berke (1266), când luptele interne în sânul Hoardei se intensifică. Aceste lupte au slăbit dominaţia tătară, iar expediţiile din Asia au orientat în altă direcţie forţele militare mongole.

Profitând de această stare de lucruri, unii dintre supuşii tătarilor încearcă să scuture stăpânirea mongolă prin răscoale armate, cum făcea cneazul Daniil al Haliciului în 1257, fără să-şi poată duce la îndeplinire deocamdată planurile. Situaţia se schimbă, însă, după 1280, când adevăratul conducător al Hoardei de Aur ajunge Nogai, care orientează politica tătarilor spre Europa, amestecându-se direct în treburile interne ale Bulgariei şi Serbiei, organizând invaziile prădalnice din 1285 în Transilvania şi Polonia şi întărind dominaţia tătară la gurile Dunării.

Slăbirea influenţei bulgare, ca şi a celei maghiare, constituie prilejuri potrivite pentru întărirea organizaţiilor româneşti dintre) Carpaţi şi Dunăre, care nu ajung însă să se unească într-un singur stat. Panegiricul atribuit retorului bizantin Manuel Holobolos, din anii 1272-1273, adresat împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, vorbeşte de Pannonian (regele Ungariei), de Alan (hanul alanilor) şi de „pământul nesfârşit al dacilor”.

Două documente de la sfârşitul secolului al XIII-lea - unul din 8 ianuarie 1285 şi al doilea din 6 octombrie 1288 - relatează un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru înţelegerea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească. În cel dintâi - un act de danie al regelui Ladislau al IV-lea Cumanul - se amintesc unele merite ale magistrului Gheorghe, între care şi acela că, la începutul domniei lui Ladislau, a fost trimis împotriva voievodului român Litovoi (Lythuoi), care, împreună cu fraţii săi, îşi extinsese stăpânirea peste un teritoriu asupra căruia ridica pretenţii de suzeranitate regele maghiar.

Cu toate insistenţele regelui, voievodul român a refuzat să predea „veniturile” pretinse de acesta. În lupta care a avut loc, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat (Barbath) a fost făcut prizonier. Pentru răscumpărarea sa, Bărbat a fost nevoit să plătească o mare sumă de bani2. În al doilea document - un act de danie al magistrului Gheorghe în favoarea comitelui Petru - amintindu-se faptele de vitejie ale acestuia, se pomeneşte lupta împotriva lui Bărbat, voievodul din Litua, cu care prilej comitele Petru şi-a vărsat sângele.

Motivul luptelor dintre regele Ungariei şi Litovoi a fost ocuparea de către acesta a unor teritorii din sudul Carpaţilor, asupra cărora regele Ladislau ridica pretenţii de suzeranitate. Litovoi, nerecunoscându-i acest drept, refuza să plătească tributul pretins. Teritoriile ocupate de români - pe care documentul se mulţumeşte să le indice foarte vag, cu expresia „dincolo de munţi” - puteau fi atât cnezatele lui Ioan şi Farcaş, cât şi vreo parte a voievodatului lui Seneslau. Anarhia feudală resimţită cu putere în regatul maghiar a fost un bun prilej pentru ca voievodatul condus de Litovoi să încerce să-şi extindă hotarele.

Dezvoltarea economică a voievodatelor în toate domeniile: agricultură, creşterea vitelor, păstorit, pescuit, intensificarea negoţului, au constituit baza puterii politice a acestora. Dezvoltarea lor economică şi politică rezultă şi din faptul că voievozii acumulaseră mari sume de bani, cu o parte din care Bărbat a reuşit să se răscumpere din captivitate, că dispuneau de o oaste destul de puternică, capabilă să se măsoare în luptă cu armata regelui Ungariei, căreia i-a cauzat pierderi grele, după cum rezultă din actul din 6 octombrie 1288.

În ce priveşte timpul când a avut loc acest eveniment important din procesul de formare a statului feudal Ţara Românească, prin ocuparea unor noi teritorii de către voievozii români, documentul din 8 ianuarie 1285 precizează că el s-a petrecut la începutul domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul, după moartea tatălui său, Ştefan al V-lea, ceea ce corespunde anilor 1272-1273. Lupta nu a avut loc însă imediat. Mai întâi s-au dus tratative, în cursul cărora regele a încercat să-l aducă pe Litovoi la supunere, la recunoaşterea suzeranităţii, la plata tributului, pe cale paşnică.

Aceste încercări rămânând fără rezultat, s-a ajuns la luptă. În cele două documente care o pomenesc, lupta e amintită după războiul dintre regele Boemiei, Ottokar, şi regele Ungariei, Ladislau, care a avut loc între 21 noiembrie 1276 şi 6 mai 1277. După încheierea războiului, deci în vara sau toamna anului 1277, regele Ladislau îşi va fi trimis oastea împotriva voievozilor români, după ce au fost înăbuşite răzvrătirile izbucnite în diferite părţi ale regatului maghiar.

Data şi locul luptei trebuie puse în legătură cu unele întâmplări petrecute în părţile sudice ale Transilvaniei. Voievozii români din sudul Carpaţilor au stăpânit neîntrerupt pe cele două versante ale munţilor până în preajma anului 1277. Organizarea feudală a regiunilor sudice, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului - puternice vetre de obşti săteşti - pătrunderea reprezentanţilor regelui - comitele şi castelanul - ai bisericii - abatele şi arhidiaconul - şi ai feudalilor laici, însemna o mare primejdie pentru aceste obşti, pentru ţărănimea din sânul lor care-şi mai păstra o parte din pământ şi o seamă din libertăţile pe care ţăranii din comitatele transilvănene şi le pierduseră în mare măsură.

În faţa acestei primejdii, cei ameninţaţi se răzvrătesc - aşa cum vor face şi maramureşenii în împrejurări asemănătoare, peste o jumătate de veac - solidarizându-se cu lupta condusă de Litovoi şi fraţii săi; aceasta cu atât mai mult cu cât între locuitorii de pe cele două versante ale Carpaţilor legăturile erau foarte strânse atunci şi au rămas astfel de-a lungul veacurilor. Tulburările pomenite în documentul din 5 februarie 1302, cu care prilej a fost distrusă biserica din Peştiş, au avut loc în aceste împrejurări şi în acest an, 1277.

Voievozii români, sprijinind această luptă şi sprijinindu-se, la rândul lor, pe rezistenţa ţăranilor, pe de o parte, căutând să împiedice pătrunderea oştilor străine în ţară, pe de altă parte, vor fi întâmpinat oastea condusă de magistrul Gheorghe la trecătoarea munţilor de pe versantul transilvănean. La aceste evenimente se referă acelaşi document din anul 1302, în care se vorbeşte de tulburările ce au avut loc şi după distrugerea bisericii din Peştiş.

Sfârşitul luptei fiind defavorabil voievozilor români, unii dintre participanţii la luptă s-au retras probabil peste munţi, unde pământ era îndeajuns, unde-feudalismul nefiind atât de dezvoltat, nici exploatarea nu ajunsese la un grad atât de accentuat ca în Transilvania. Ameninţarea cu aservirea şi frica de pedeapsă i-au putut determina să treacă munţii, fenomen cu totul obişnuit, pomenit de mai multe ori în documentele din secolul al XIII-lea (1222, 1234, 1247 etc.).

Potrivit mărturiei celor două documente ce o amintesc, sfârşitul luptei a însemnat reînnoirea obligaţiei de plată a tributului, pretins voievozilor români în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Voievodatul lui Litovoi nu a suferit însă nici o ştirbire, în ce priveşte întinderea şi situaţia lui politică. În fruntea lui a rămas Bărbat, eliberat în schimbul unei mari sume de bani şi a obligaţiei de a plăti tribut. Voievodatul românesc se bucura de mare putere în momentul conflictului cu regatul feudal maghiar, care i-a recunoscut autonomia şi stăpânirea asupra teritoriilor ocupate, l-a eliberat pe Bărbat, în schimbul recunoaşterii vasalităţii.

Check Also

Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Între 1774 şi 1829, regimul fiscal a rămas în esenţă ceea ce a fost în …

Statul de drept şi instituţiile sale după 1989

În decembrie 1989, pentru toţi românii cel mai important era ca regimul Ceauşescu să fie …

Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …