Preromantism

Preromantismul este un curent artistic apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preromantismul s-a manifestat ca reacţie la clasicism şi ca prefigurare a romantismului. Apărut în terminologia istorico-literară franceză abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, preromantismul a devenit un concept frecvent şi operaţional după primul război mondial, datorită în special monografiei Le Preromantisme a lui Paul van Tieghem (I-III, 1924-1947). Anterior, termenul fusese întrebuinţat de Fernand Baldensperger, prima dată doar pentru desemnarea fazei incipiente a romantismului, fiind considerat o „prefaţă” a marelui curent, iar după A. Monglond - o „uvertură a simfoniei”.

Van Tieghem numeşte, de altfel, prin acest termen „ansamblul stărilor de spirit sau de sensibilitate, al tendinţelor, sentimentelor, ideilor, formelor, operelor care, la sfârşitul perioadei clasice, conţin trăsături ce anunţă romantismul secolului al XIX-lea”. Unii istorici literari postbelici îl prezintă însă ca un curent de sine stătător. Fapt este că preromantismul marchează o etapă de tranziţie între cele două curente ce se exclud principial. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, clasicismul începe să fie zdruncinat din afară şi din interior.

Giambattista Vico afirmă că sentimentul premerge raţiunii şi chiar o predetermină, iar abatele Du Bos, Fenelon, Ludovico Muratori atribuie sensibilităţii o funcţie creatoare decisivă. În planul creaţiei, clasicismul e dinamitat de Marivaux, prin îmbinarea originală a comicului cu psihologicul. Creşterea continuă a interesului pentru stările afective, pentru sentiment, sensibilitate, viaţă interioară duce în secolul al XVIII-lea la apariţia, în marile literaturi, a sentimentalismului (Samuel Richardson, Mackenzie, Jean-Jacques Rousseau, Bernardin de Saint-Pierre, J.W. Goethe).

Unii cercetători identifică această orientare cu preromantismul, pe care îl includ în ea, sau, invers, integrează sentimentalismul în preromantism. Orientarea proliferează mai cu seamă pe tărâmul liric, procurându-şi noi conţinuturi, îndeosebi prin englezii Robert Blair, James Herway, Thomas Gray, francezul Volney, ruşii N.M. Karamzin şi V.A. Jukovski.

În poezia românească s-au produs infiltraţii preromantice încă de la primii poeţi, modelaţi de clasicism (Alecu Văcărescu, Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Gheorghe Asachi), însă preromantismul pătrunde masiv în versurile lui Barbu Paris Mumuleanu, Mihail Cuciuran, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Stamati, Alexandru Hrisoverghi, Nicolae Dimachi şi în proza poetică a lui Cezar Bolliac. Integral preromantică e lirica lui Vasile Cârlova. La toţi ceilalţi poeţi, preromantismul coexistă, fuzionează chiar, într-o manieră specifică literaturii române, cu romantismul şi clasicismul.

Disocierea de romantism e, de altfel, în genere greu de operat. Ambele curente afirmă subiectivitatea, cultivă sentimentul, urmează principiul înfăţişării lumii aşa cum este percepută de subiectul liric, şi nu aşa cum pare a fi aievea, obiectiv. Însă în timp ce romantismul arborează acest principiu cu ostentaţie, programatic, îl teoretizează, îl expune în manifeste orgolioase, preromantismul îl aplică discret, neavând o estetică proprie, explicită. S-a spus, pe bună dreptate, că „preromantismul exprimă mai mult o psihologie decât o filosofie” (Mircea Anghelescu). Îi lipseşte şi combativitatea.

Pasiv, „feminin”, preromantismul nu adoptă atitudini polemice, nu cultivă ironia ce va caracteriza epoca romantică. Eminamente interiorizată, poezia preromantică instaurează climate de singurătate, dominate de linişte, posibile doar departe de zgomotul cetăţii, sub regimul toamnei, al amurgului, al serii, al nopţii, pe fundalul unor peisaje cu păduri, lacuri, râuri ori cu cimitire, morminte, biserici părăsite, ruine transfigurate de lumină selenară sau survolate de vânt, cutreierate de stafii. Dând expresie şi impresiilor auditive (dar nu până la absolutizarea muzicii, ca mai târziu în simbolism), poetul preromantic reţine vaierul copacilor, susurul apei, ciripitul păsărilor, dangătul clopotelor. Fără să aibă, ca Charles Baudelaire, intuiţia „corespondenţelor”, el semnalează asemănări între ipostazele sau mişcările naturii şi emoţiile sale.

Starea cea mai caracteristică pentru preromantic e melancolia, iar aceasta poate include sentimentul morţii, care nu provoacă anxietăţi, ci predispune la meditaţie asupra eternei treceri. De aici, frecvenţa motivului fortuna labilis. Simţăminte delicate sunt generate de iubire, specificul expresiei preromantice fiind determinat de spiritualizarea şi idealizarea acesteia.

Preromantismul propune un eros serafic, evanescent. Modelul preromantismului îşi găseşte ilustrarea şi în producţii ale poeţilor români de prim-plan, în poezii de Heliade-Rădulescu (O noapte pe ruinele Târgoviştii, Zburătorul), în versurile lui V. Cârlova (Păstorul întristat, Ruinurile Târgoviştii, Înserare), Grigore Alexandrescu (Miezul nopţii, Adio. La Târgovişte, Eliza, Aşteptarea, Inima mea e tristă, Candela, Cimitirul, Câinele soldatului, Meditaţie). Motive poetice asemănătoare, uneori chiar identice, vor apărea la simbolişti, îndeosebi la cei originari din Moldova (Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, I.M. Raşcu, Barbu Nemţeanu, Demostene Botez), interpretate, fireşte, cu altă tehnică.