Premise istorice ale redobândirii independenţei poporului român

Este o caracteristică a istoriei poporului român străduinţa de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor sale de stat. După cum specific este şi faptul că Ţara Românească sau Muntenia, Moldova şi Transilvania (cât a fost principat autonom) nu au avut ca scop expansiunea teritorială în detrimentul altor popoare, ci apărarea vetrei lor împotriva armatelor invadatoare ale unor imperii şi regate vecine.

Dacă acţiunea din 1273 sau 1277 - opiniile variază în privinţa datei - a voievodului Litovoi de a cuceri cu armele independenţa voievodatului său oltean s-a terminat prin moartea, cu sabia în mână, pe câmpul de luptă, a acestui viteaz înaintaş, în schimb Basarab I întemeietorul, în urma războiului purtat împotriva lui Carol Robert, regele angevin al Ungariei, şi a strălucitei biruinţe de la Posada din zilele de 9, 10, 11 şi 12 noiembrie 1330, a asigurat neatârnarea ţării sale.

Această mare victorie obţinută pe calea unui război cu caracter popular, întreprins de o armată vitează, susţinută de întreaga suflare a ţării, a demonstrat puterea noului stat român, hotărârea lui de a se dezvolta de sine-stătător. Nepotul lui Basarab I, Vladislav I sau Vlaicu Vodă, repurtează şi el o biruinţă similară, totală, împotriva oştirii ungare la finele lui octombrie 1368. Românii din Moldova, tot prin luptă, şi anume o luptă repetată, izbutesc, sub Bogdan întemeietorul, să înfrângă ostile lui Ludovic de Anjou, urmaşul la tron al lui Carol Robert, şi să asigure la rândul lor independenţa celui de-al doilea stat românesc.

Un secol de luptă antiotomană

Când, la finele secolului al XIV-lea, imperiul otoman - care, în decursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol, cucerise cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice - îşi concentrează forţele împotriva Ţării Româneşti, ce cuprindea în mod firesc în acest timp şi ţinutul românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră, începe o nouă luptă îndelungată pentru apărarea independenţei împotriva acestei noi ameninţări. Timp de trei decenii Mircea cel Bătrân apără linia Dunării - unde construise o cetate de piatră în insula din faţa oraşului Giurgiu - şi izbuteşte să ferească statul de a avea soarta statelor de la sud de Dunăre, transformate succesiv în paşalâcuri turceşti. Vitejia şi spiritul său politic sunt recunoscute chiar de aprigii săi adversari, care îl numesc „principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”.

Lupta muntenilor continuă sub urmaşii săi, sub Dan al II-lea, sub Vlad Dracul, sub Vlad Ţepeş. Cel dintâi repurtează două victorii asupra turcilor, în 1423 şi 1425, şi e cunoscut în folclorul balcanic sub numele de „Dan cel Viteaz”. Vlad Dracul participă cu oaste, alături de Iancu de Hunedoara, la campania cea lungă din 1443, ajungând dincolo de Sofia, apoi la expediţia cruciată din 1444, terminată în chip tragic la Varna, şi, în sfârşit, la expediţia de pe Dunăre din 1445. Vlad Ţepeş, la rândul lui, îşi conduce oastea în lupta cu turcii din 1461 şi din 1462, în acest din urmă an având ca adversar, în calitate de căpetenie a trupelor otomane, pe însuşi cuceritorul Constantinopolului, Mehmed al II-lea.

O luptă asemănătoare duce, timp de două decenii, Iancu de Hunedoara, apărătorul ţinuturilor româneşti de la vest de Carpaţi, dar care îşi întinde influenţa politică şi militară şi asupra Munteniei şi Moldovei. Tar când acest vajnic luptător îşi încheie glorioasa viaţă odată cu victoria de la Belgrad (1456), apare celălalt erou al luptei pentru independenţă, Ştefan cel Mare. Decenii la rând, cu arma în mână, rezistă marele voievod asalturilor otomane şi repurtează victorii, cum e aceea de la Vaslui (10 ianuarie 1475) - una dintre cele mai mari biruinţe obţinute de armata română în toată istoria ei -, care fac pe adversar să înţeleagă că nu va putea desfiinţa statele româneşti.

„Pentru ca să să odihnească ţara cu pace”

Într-adevăr, îndelungata apărare, timp de aproape un secol, de la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân până spre finele domniei lui Ştefan cel Mare, apărare la care au luat parte cele mai de seamă figuri ale românilor de pretutindeni, bucurându-se de o largă susţinere populară, a asigurat existenţa statelor româneşti. Acest fapt fundamental, determinant pentru întreaga noastră istorie până în secolul al XIX-lea, s-a datorat vitejiei, rezistenţei şi sacrificiilor celor mulţi, sub conducerea înţeleaptă a unor iscusiţi comandanţi de oşti.

Când, din cauza disproporţiei de forţe şi a lipsei de înţelegere şi de solidaritate a statelor vecine, Muntenia, Moldova şi Transilvania trebuie, în cele din urmă, să recunoască suzeranitatea otomană, aceasta se face, graţie luptei de apărare duse de români până atunci, în condiţii care asigură nu numai autonomia internă, dar şi interzicerea pentru otomani de a-şi face case şi lăcaşuri de rugăciune pe teritoriile ţărilor române.

Concluzii interesante, sub acest raport, se desprind chiar din primele acte, din secolul al XV-lea, referitoare la relaţiile politice dintre ţările române, de o parte, şi imperiul otoman, de alta. Astfel, în scrisoarea din 5 octombrie 1456 - după alţi cercetători 1455 - a lui Mehmed al II-lea, supranumit „El Fatîh” („Cuceritorul”), adresată lui Petru Aron, domnul Moldovei, se anunţă că primul primise pe solul acestuia - Mihul logofătul - „şi cu el cuvintele din care am înţeles că vei trimite domniei mele haraci două mii de ducaţi de aur, în fiecare an.

Aşadar să fie pace făcută şi acesteia îi punem termen peste trei luni. Dacă haraciul va sosi la acest termen, atunci să fie pace făcută cu domnia mea”. Aşadar, scrisoarea e clară: haraciul de 2.000 ducaţi aur înseamnă garantarea păcii; nu e vorba de nimic altceva: ţara Moldovei rămâne cu hotarele ei, cu domnul ei, cu organizarea ei administrativă, judecătorească şi militară, cu clasele ei sociale, cu toată viaţa de până atunci, turcii neamestecându-se în treburile ei interne.

Acelaşi e înţelesul şi al celui de-al doilea act, un tratat de pace - sulhname - încheiat între Mehmed al II-lea şi Ştefan cel Mare la 1479, după cât se pare; sultanul arată mai întâi că „ haraciul pus de mine odinioară, care era de trei mii de bani frânceşti, florini, în fiecare an” - avusese aşadar loc o sporire a lui, între timp, de la două mii de florini cât era sub Petru Aron, conform scrisorii din 1456, la trei mii - se dublează acum, devenind şase mii de florini; se adaugă apoi o nouă îndatorire a domnului moldovean: „să se considere prieten prietenului şi duşman duşmanului Porţii”. În schimb, sultanul făgăduieşte lui Ştefan că atât el personal, cât şi „averea şi ţara lui nu vor mai suferi nici un atac din partea mea şi a beilor, sangeacurilor şi din partea celorlalţi robi ai mei”.

Aşadar, şi aici rostul haraciului e limpede arătat, ca şi în actul precedent către Petru Aron: el înseamnă menţinerea păcii, asigurarea că Moldova nu va fi atacată de armatele turceşti. Încolo, cu excepţia clauzei de politică externă - clauză obişnuită în tratatele vremii şi moştenită prin bizantini de la romani -, tratatul nu aminteşte nimic altceva; ţara rămâne cu vechile ei rânduieli interne, bucurându-se de o totală autonomie. Desigur, s-a introdus, de data aceasta, o mărginire în ce priveşte politica externă, dar nici ea nu va fi acceptată fără o serie întreagă de reacţii.

Pentru Ţara Românească nu s-a păstrat un act autentic, contemporan cu cele din Moldova. Probabil însă că va fi fost sau vor fi fost asemenea acte, redactate într-un chip asemănător. Indicii în acest sens există atât în cronicile româneşti, cât şi în una turcească.Astfel, cronicarul Radu Popescu, după ce relatează izbânda de la Rovine şi o alta, pe apa Ialomiţei, repurtate asupra otomanilor, adaugă că apoi Mircea Vodă „sau împăcat cu ei şi i-au fost dând poclon, pentru ca să să odihnească ţara cu pace”.

Aşadar, acelaşi motiv ca şi în Moldova: răscumpărarea păcii, asigurarea că ţara nu va fi atacată de ostile turceşti. Acelaşi cronicar, povestind apoi domnia lui Laiotă Basarab, spune că acest voievod „au închinat, ţara turcilor, să dea haraciu” Ştirea se repetă sub o formă cvasiidentică în Letopiseţul cantacuzinesc: „Laiotă Basarab Vodă cel bătrân, care au închinat ţara turcilor”.

La aceste ştiri se adaugă mărturia cronicarului turc Aşîk paşazade care, în cursul anului 1475, după înfrângerea de la Vaslui, a fost trimis în fruntea unei delegaţii, de către sultan, în Moldova spre a încerca să convingă pe Ştefan să se supună. Solia nu a avut nici un succes. Interesantă este însă relaţia lui Aşîk paşazade care reproduce cuvintele sultanului la adresa lui Ştefan: „De astă dată adu tu însuţi haraciul, căci Munteanul - adică domnul Ţării Româneşti - îl aduce singur”. Sultanul a adăugat: „Beyul Ţării Româneşti e al nostru”. Bineînţeles, Ştefan nu a satisfăcut dorinţa sultanului; dimpotrivă, a pregătit ţara pentru campania următoare, din 1476.

Din afirmaţia că domnul Ţării Româneşti aducea singur haraciul la Poartă rezultă că exista o înţelegere - probabil în genul aceleia stabilite cu Petru Aron al Moldovei - care preciza suma haraciului şi termenul în care el trebuia adus la Constantinopol. Concluzia este aceeaşi: plata haraciului muntean urmărea, ca şi în Moldova, obiectivul ca pacea să fie păstrată, să nu se producă atacuri ale armatelor otomane.

Dar şi după crearea noii situaţii de ţări tributare ideea independenţei politice româneşti nu încetează, şi ea îşi găseşte exponenţi în câţiva voievozi reprezentativi. Aşa este Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti. Inscripţia de pe lespedea frumoasă de marmură ce-i acoperă mormântul în biserica episcopală din Curtea de Argeş, lespede ce-l înfăţişează călare, cu buzduganul în mână şi cu mantia fluturând, aminteşte de cele douăzeci de „războaie” purtate de români în timpul domniei acestui viteaz voievod. Războiul „cel mai iute şi mai vârtos din toate” - sunt înseşi cuvintele inscripţiei - a fost cel de la satul Grumazi, „cu şapte sangeacuri turceşti”.

Asemenea lui Ion Vodă Viteazul, domnul Moldovei, care - arată cronica - „gândea să ţie ţara „cu sabia”. Dar personalitatea care întruchipează în gradul cel mai înalt ideea de independenţă politică şi, totodată, de unitate statală românească, unitate pe care o va şi înfăptui în 1600-1601, este Mihai Viteazul. Către el îşi întorc privirile cu admiraţie popoarele creştine din Balcani, sperând că le va reda libertatea şi le va scăpa din robie. O publicaţie contemporană din Roma are următoarele entuziaste cuvinte: „Dacă a fost vreodată în lume un principe demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta e signor Mihai, principele Valahiei”.

Ţările române, „porţi ale creştinătăţii”

Luptând pentru independenţa ţărilor române, toţi marii lor cârmuitori au avut în acelaşi timp în mod clar conştiinţa că luptau pentru apărarea întregii „creştinătăţi”, şi anume în primul rând a Europei centrale şi a Poloniei, că ţările române constituiau o pavăză a acestora în faţa înaintării otomane. Ştefan cel Mare a spus-o limpede: Moldova „e poarta creştinătăţii” şi „dacă această poartă va fi pierdută, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”.

La rândul lui, Mihai Viteazul scria în 15 iulie 1595 - după primele lupte, victorioase, cu turcii şi în preajma campaniei lui Sinan paşa - polonilor astfel: „Ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieţii creştini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine”. Sunt cuvinte simbolice, pornite din inimă, luminând puternic întreaga acţiune a eroului şi atestând emoţionant conştiinţa misiunii sale europene. Sub acest raport, Mihai Viteazul stă alături de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare.

Dar conştiinţa misiunii acestor domnitori, de apărători nu numai ai independenţei româneşti, ci şi ai Europei, au avut-o şi străinii, prieteni sau adversari. Papa de la Roma îl numea pe Iancu de Hunedoara „atletul cel mai puternic - unic - al lui Cristos”, iar despre Ştefan cel Mare, după lupta de la Vaslui (1475), spunea: „Faptele tale săvârşite [...] cu înţelepciune şi vitejie împotriva turcilor infideli, inamicii comuni, au adus atâta celebritate numelui tău, încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat”. Sultanul Mehmed al II-lea, pe de altă parte, spunea: „Câtă vreme românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iar ungurii Belgradul sârbesc, nu vom putea birui pe creştini”.

De la Mihai Viteazul la Tudor Vladimirescu

Şi în secolele XVII şi XVIII ideea independenţei politice a ţărilor române continuă să preocupe spiritele. Radu Şerban, urmaşul lui Mihai Viteazul, înfruntă şi el cu armele pe turci; inscripţia de pe mormântul său arată că „tare şi vârtos pentru lege şi pentru moşie, cu paginii turci, tătari şi cu eretici unguri s-au bătut”. Mihnea al III-lea, care îşi ia ca domn, în amintirea faptei marelui Mihai, numele de Mihail-Radu, îşi începe domnia reorganizând armata şi făcând, cum spune cronica, „steaguri multe şi tunuri şi erbării multe şi palanca împrejurul mănăstirii Radului Vodă”. A purtat şi el lupte cu turcii, sfărâmând un detaşament al paşii de Silistra şi atacând raialele şi cetăţile de la Dunăre.

Şerban Cantacuzino, voievod al Ţării Româneşti în 1678-1688, avea gânduri şi planuri mari. După ce armatele sultanului au fost înfrânte sub zidurile Vienei de coaliţia austro-polonă (1683), domnitorul muntean a intrat în legături cu imperialii, urmărind, în primul rând, ca realizare imediată, recâştigarea raialelor de la Dunăre - Brăila, Giurgiu, Turnu -, deci linia Dunării, iar sub raportul politic independenţa statului sub dinastia sa.

Ca realizări ulterioare, el voia ridicarea, sub conducerea sa, a creştinilor din Balcani, cu care avea strânse legături şi, la urmă, refacerea împărăţiei bizantine peste care să stăpânească, aşa cum stăpâniseră odată înaintaşii săi. În cadrul acestei politici, se înţelege şi atitudinea lui Şerban Cantacuzino faţă de Moldova. El ajută lui Constantin Cantemir să obţină domnia, cerându-i, în schimb, să adere la planurile sale.

„Şi au giurat Constantin Cantemir clucerul - povesteşte Neculce - lui Şerban Vodă că din cuvântul lui, ce-i va porunci, pe voe i-a face de toate şi i-au zis Şerban Vodă lui Cantemir să nu fie potrivnic creştinilor, că el încă nu este. Căci Şerban Vodă - adaugă cronicarul - avea bună nădejde că va desbate toată creştinătatea din Ţarigrad încoace de sub mâinile turcilor, că pe acea vreme se tot bătea sultan Mehmet cu nemţii, cu Leopold, împăratul nemţesc, şi-l tot bătea neamţul pe turc şi luase mult loc neamţul de la turc, şi se agiunsese Şerban Vodă şi cu nemţii şi cu Moscul şi cu leşii, şi moscalii încă bătuse la acea vreme cetatea Azacul şi erau să meargă şi la Crâm. Şi gândul şi gătirea lui Şerban Vodă era să fie împărat la Ţarigrad şi cu acel mijloc silia să facă pe Cantemir domn în Moldova, coborându-se şi leşii, să se împreune, să se facă tot unii asupra turcilor”.

Că Şerban Cantacuzino se gândea serios la o expediţie militară împotriva turcilor, împreună cu imperialii, în momentul când aceştia din urmă aveau să ajungă, în înaintarea lor şi după cucerirea Timişoarei, la Orşova, o dovedesc şi preparativele lui. Spune tot Neculce: „Şerban Vodă făcusă gătire mare de oşti în Ţara Muntenească, şi făcusă câteva vasă, şeici, la Argeş, cu zahară, de sta gata să să scoboare pe Dunăre.

Şi s-ajunsese cu toate capeteli sârbimei pe di ciea parte de Dunăre şi trimisesă şi la nemţi pe frate său Iordachi spătarul şi pe ginere său aga Bălăceanul, ca să vie cu o samă de oaste nemţască. Agiunsesă şi la Moscu, să să scoboare la Crâm”. La fel a gândit, dorind eliberarea Moldovei, Dimitrie Cantemir care, în acest scop, s-a aliat cu Petru cel Mare. În urma luptei nefericite de la Stănileşti el a trebuit însă să părăsească ţara, murind în pribegie.

În tratatul de alianţă încheiat cu ţarul Rusiei, la Luţk (3/14 aprilie 1711), se prevedea că Moldova urma să-şi aibă vechile hotare de la Dunăre şi Mare - legăturile cu Poarta erau deci desfiinţate -, iar domnia devenea ereditară pentru familia lui Dimitrie Cantemir. Acelaşi ţel - eliberarea ţărilor române de sub dominaţia otomană, recâştigarea independenţei politice - l-au urmărit o seamă de dregători şi ostaşi care au participat, ca voluntari, la războaiele duse împotriva imperiului otoman, precum şi unii clerici, ca Antim Ivireanul, marele cărturar, care a plătit cu viaţa îndrăzneala de a se fi ridicat pentru independenţă.

Împrejurarea în care, în plina epocă fanariotă, aşadar în epoca dominaţiei maxime otomane, ideea independenţei şi a apărării vechilor drepturi ale principatelor apare cu toată forţa este perioada tratativelor de pace între ruşi şi turci în războiul din 1768-1774. Discutându-se situaţia viitoare a Moldovei, divanul ei a prezentat plenipotenţiarilor celor două împărăţii aşa-zisul tratat din 1511 - reconstituit ad-hoc în 1772, pe temeiul unei tradiţii interne în legătură cu logofătul Tăutul şi al ştirilor ce aparţin lui Dimitrie Cantemir - document prin care Bogdan voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, recunoştea suzeranitatea Porţii. Articolul 1 avea următorul cuprins: „Poarta recunoaşte Moldova de pământ liber şi nesupus”.

Celelalte nouă articole ale tratatului privesc: libertatea religioasă, dreptul Moldovei de a se cârmui „după pravilele sale, fără să se amestece Poarta cât de puţin”, alegerea domnilor de către norod, pe viaţă, dreptul domnilor de a ţine o armată „pân’ la 20.000” de ostaşi şi de a avea o casă „la Ţarigrad” ca reşedinţă a „capichehăilor”, adică a reprezentanţilor ţării; turcii nu pot cumpăra pământ în Moldova, nici nu au drept să-şi ridice case şi giamii; Moldova va trimite anual la Poartă, prin doi boieri, „patru mii galbeni turceşti, patruzăci şoimi şi patruzăci epi fătătoari, cu numi de peşcheş, adică dar”; Poarta garantează integritatea teritorială a Moldovei; în schimb, în caz de război, domnul se va alătura, cu oastea sa, oastei turceşti.

Cu acelaşi prilej al tratativelor din 1772 a fost invocat şi tratatul ce s-ar fi încheiat în 1634 între Vasile Lupu, domnul Moldovei, şi sultanul Mehmed al IV-lea. Articolul 9 al acestui tratat suna astfel: „Moldova va păstra titlul de ţeară independentă. Titlul acesta se va reproduce în toate scrisorile ce Poarta Otomană va adresa principelui”. Două tratate similare, din vremea lui Mircea cel Bătrân şi Laiotă Basarab, al căror text era întocmit pe baze similare celor moldovene, a prezentat delegaţia divanului muntean.

Aşadar, în 1772, în plină epocă fanariotă, divanurile domneşti invocau solemn atât pentru Muntenia, cât şi pentru Moldova calitatea lor de ţări „nesupuse” sau „independente”, recunoscută din primele secole ale fiinţei lor de stat, calitate care urma să fie redobândită. Divanul Moldovei, la acea dată, nu cunoştea vechile acte autentice din secolul al XV-lea; ştia însă, pe cale de tradiţie, că ele nu se refereau decât la ploconul sau peşcheşul iniţial, apoi la haraciul ce trebuia plătit Porţii spre a avea pace şi că, deci, Moldova îşi păstra toate celelalte drepturi. Nu e de mirare, aşadar, că divanul Moldovei, apoi şi al Munteniei au fost îndemnate să alcătuiască acele „capitularii” care cuprindeau zisele drepturi.

De la această atitudine de solicitare se trece, în preajma anului 1821, la acţiune, la revendicarea, prin arme, a libertăţii politice. Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a îmbinat strâns în programul ei aspiraţiile sociale şi naţionale ale poporului nostru; ea a avut o puternică rezonanţă în toate provinciile româneşti şi a contribuit la accelerarea luptei pentru redobândirea independenţei şi pentru unitate statală.

Concomitent s-a declanşat mişcarea eteristă care, invocând eliberarea grecilor, românilor, sârbilor, bulgarilor, muntenegrenilor, albanezilor de sub dominaţia otomană, a obţinut iniţial şi adeziunea lui Tudor Vladimirescu. În convenţia încheiată, în ianuarie 1821, între acesta din urmă, de o parte, Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache, fruntaşi eterişti, de cealaltă parte, se prevede în mod explicit: „Am hotărât în unanimitate [...] să ducem, prin cea mai dârză activitate, la îndeplinirea planului nostru cel spre obştescul folos şi anume ca prin puterea armelor noastre să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor”.

În acest scop - arată cei trei - „ne-am hotărât să încordăm toate puterile noastre pentru atingerea scopului propus şi pentru aceasta să jertfim nu numai averea, onoarea, armele şi tot ce va fi necesar [...], ci şi scumpa noastră viaţă”. Se ştie că Eteria a fost înfrântă, iar Tudor, care înţelegea să apere în primul rând interesele româneşti, a fost una din victimele ei.

Dar ideea recâştigării independenţei ţărilor române a continuat să anime spiritele vremii, în atmosfera creată de urmărirea acestui ţel se înţeleg mai bine dispoziţiile articolului 5 al tratatului de pace de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, care prevedeau că principatele se vor bucura de „privilegiile şi imunităţile” ce au avut pe baza tratatelor şi hatişerifurilor vechi. „în consecinţă - se arată în articol - ele se vor bucura de liberul exerciţiu al cultului lor, de o siguranţă perfectă, de o administraţie naţională independentă şi de o deplină libertate de comerţ”.

Generaţia lui Bălcescu

Mişcarea din 1840, de sub conducerea lui Dimitrie Filipescu, din care făcea parte şi tânărul Nicolae Bălcescu, a urmărit, ca şi mişcarea lui Tudor, un dublu scop: unul intern - înlăturarea regimului feudal; altul extern - eliberarea de sub dominaţia străină, adică independenţa politică. Spiritele luminate ale vremii din tustrele ţările româneşti îşi dădeau seama - cum îşi dăduseră seama şi strămoşii din secolele XIV-XVI - că independenţa politică era o cerinţă obiectivă a dezvoltării poporului român, o condiţie neapărat necesară a progresului acestuia. Fără un stat independent şi unitar, care să cuprindă între hotarele lui pe toţi românii sau, în prima fază, măcar pe aceia din Muntenia şi Moldova, nu se putea asigura dezvoltarea liberă, în toate direcţiile, a poporului nostru.

Ţelurile mişcării din 1840 sunt preluate de organizaţia revoluţionară secretă „Frăţia”, întemeiată în 1843, având în frunte pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell. Nu este de mirare, deci, că în programul revoluţionarilor de la 1848, munteni şi moldoveni, găsim exprimată, sub diferite forme, ideea independenţei politice. Astfel, în programul redactat la Braşov, la 12/24 mai, de revoluţionarii moldoveni, punctul al şaselea prevede: „Unirea Moldovei şi a Valachiei într-un singur stat neatârnat românesc”. În Muntenia Dimitrie Brătianu scria, la 30 iunie, prietenului său francez şi filoromân Paul Bataillard, la Paris, referindu-se la conţinutul constituţiei paşoptiste româneşti: „Nu ne mai lipseşte decât frumosul nume de republică [...]. Republica Franceză va avea în curând o soră în România”.

Dar noţiunea de republică implica pe aceea de independenţă politică. Francezii îşi dădeau perfect seama de această implicaţie, dovadă corespondenţa publicată de ziarul parizian „Le National”, la 3 iulie 1848, în care se afirma: „Franţa trebuie să intervie pentru « Cauza românilor», căci românii sunt un popor care luptă eroic pentru independenţa lor”. „Să dea Franţa - continua corespondenţa - cel puţin sprijinul ei moral tuturor acestor popoare din Orient care aspiră la independenţă şi care n-au avut încă timpul să se înţeleagă între ele”.

Cum erau considerate principatele în timpul revoluţiei de la 1848 se vede din intervenţia pe care o face deputatul Lherbette în Camera Franceză, la 5 iulie, când, adresându-se ministrului de Afaceri Străine, arată că „Moldova şi Muntenia formează două state independente şi suverane, cu toate tratatele încheiate de ele cu Poarta şi cu Rusia şi împotriva tratatelor pe care aceste două puteri le-au încheiat între ele”.

Unirea - factor neapărat necesar în lupta pentru neatârnare

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 de către forţa coalizată a celor două imperii autocrate, Rusia ţaristă şi Turcia sultanilor, ideea independenţei naţionale, precedată de ideea unităţii naţionale, continuă să fie prezentă în minţile luminate româneşti. La 4 martie 1850 Nicolae Bălcescu, adresându-se lui A.G. Golescu, face mai întâi istoricul revoluţiei de la 1848, apoi arată că după această revoluţie „ne rămânea să facem alte două revoluţii”, şi anume „o revoluţie de unitate naţională şi, mai târziu, de independenţă naţională, pentru a face să reintre, în felul acesta, naţiunea în plenitudinea drepturilor sale naturale” în 1851 apărea la Paris „Republica Română”, organul revoluţionarilor ce trebuiseră să-şi părăsească ţara; în articolul program care-i anunţa apariţia Ion C. Brătianu vorbea de „o patrie independentă şi liberă”, „o patrie cu zece milioane de români”, deci cuprinzând totalitatea pământului românesc, de o parte şi de alta a Carpaţilor.

În timpul războiului Crimeii ideea independenţei Principatelor continuă să fie prezentă în spirite. În lucrarea lui Ion C. Brătianu Memoire sur l’Empire d’Autriche dans la Question d’Orient, tipărită la Paris în 1855, după ce se arată, într-o notă, că „într-o vreme ca a noastră [...] viaţa şi independenţa naţională sunt primele nevoi ale popoarelor Europei” se face istoricul înaintării otomane şi al supunerii succesive a statelor sudesteuropene: „În timpul acestei invazii teribile, principatele Moldovei şi Munteniei, cele două provincii româneşti rămase singure independente, au fost mai mult decât orice altă ţară apărarea creştinătăţii. Când Pesta însăşi era scaunul unui paşalâc turcesc, Principatele se bucurau de independenţa lor şi ele n-au fost niciodată cucerite de armele turceşti; ele se aşezară prin propria lor voinţă sub protecţia Sublimei Porţi [...] păstrându-şi o independenţă aproape completă”.

Cu privire la războiul Crimeii, aceeaşi lucrare adaugă că românii doreau să lupte alături de aliaţi sub drapelul libertăţii şi independenţe. Aceleaşi idealuri, în aceeaşi vreme, erau rostite şi de partea cealaltă a Carpaţilor. La 7 mai 1855 George Bariţiu scria în „Gazeta Transilvaniei”: „Principatelor li se cuvine şi le trebuie înlăuntru o neatârnare cu totul suverană, proprie, naţională, a lor [...] şi să se unească într-un singur stat românesc”.

Este interesant că şi numeroşi străini care cunoşteau situaţia din principate aveau păreri identice sau similare. În proiectul privind principatele, prezentat de lordul Stratford la conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din octombrie 1856, ca şi în textul definitiv al protocolului conferinţei, în articolul 2 se prevedea: „Muntenia şi Moldova vor avea fiecare, ca şi în trecut, o administraţie separată şi independentă”. Evident, aceasta nu însemna independenţă politică, ruperea relaţiilor cu Poarta, dar includerea termenului „independenţă” în legătură cu administraţia îşi avea, totuşi, importanţa sa.” Mai precisă şi mai categorică, dovedind un deosebit simţ de previziune, este opinia exprimată, în 1857, de internunţiul austriac la Constantinopol.

Comentând dispoziţiile privitoare la români din tratatul de la Paris, acesta afirma: „După o asemenea încurajare a pretenţiilor române, cum s-ar putea crede că ele se vor opri aci? Dar ar fi împotriva firii omeneşti. Românii ar găsi atunci suzeranitatea Porţii o ruşine şi o nedreptate; ar găsi ţara lor prea mică; ar aspira la un stat independent [...]”.

Diplomatul italian Benzi, îndată după 24 ianuarie 1859, adică după alegerea lui Al. I. Cuza şi ca domn al Munteniei, trimitea urările sale cele mai vii „pentru fericirea şi independenţa întregii Românii”. În acelaşi timp, un alt italian filoromân, Vegezzi-Ruscalla, împărtăşea în scris lui Vasile Alecsandri entuziasmul său pentru dubla alegere a lui Cuza şi îşi manifesta dorinţa de a se înfăptui o Românie care să cuprindă şi Bucovina, Transilvania şi Banatul.

Semnificative sunt cuvintele rostite de Vasile Alecsandri în 1859, într-o audienţă la împăratul Napoleon al III-lea: „Iată, sire - se adresa el suveranului francez, arătându-i pe hartă provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină - care este întinderea adevăratei Românii şi ce regat important ar putea constitui ea cu cei nouă milioane de români ai ei, dacă Providenţa ar voi să realizeze visurile şi aspiraţiile lor”.

Cuza Vodă, concomitent cu acţiunea pentru recunoaşterea de către marile puteri a dublei sale alegeri şi apoi a unirii definitive, cu lupta pentru secularizarea averilor mânăstirilor închinate şi pentru împroprietărirea ţăranilor, a urmărit două ţeluri care erau, de fapt, tot atâtea manifestări ale independenţei şi suveranităţii naţionale:

  • instituirea unui sistem monetar românesc;
  • instituirea unei decoraţii româneşti.

De la începutul domniei până la sfârşitul ei Cuza a căutat în mod statornic să realizeze aceste ţeluri. Dacă n-a izbutit, dacă n-a aplicat şi în aceste domenii politica faptului împlinit care i-a reuşit în atâtea altele, aceasta se datorează, pe de o parte, împrejurării că alte probleme erau mai urgente: mai întâi recunoaşterea dublei alegeri, apoi realizarea unirii complete, după aceea secularizarea averilor mânăstirilor închinate, în sfârşit împroprietărirea ţăranilor şi desfiinţarea clăcii. Pe de altă parte, instituirea unei monede naţionale, ca şi a unei decoraţii, însemna un act de suveranitate, de independenţă naţională şi aceasta ducea la ruperea relaţiilor cu Poarta, ceea ce ar fi fost inoportun atâta vreme cât statul român modern nu se consolidase şi nu avuseseră loc marile reforme menţionate anterior.

Că Alexandru Ioan Cuza avea în planurile lui, chiar de la începutul domniei, redobândirea independenţei, inclusiv pe calea armelor, rezultă din scrisoarea pe care el o adresa la 25 aprilie 1859, din Bucureşti, lui Vasile Alecsandri, trimis în misiune la Paris: „Diplomaţia se recunoaşte învinsă şi tunul va rezolva toate chestiunile pendinte, toate cauzele de suferinţă care agită popoarele. Trebuie să înţelegeţi cu ce ochi şi cu ce arzător interes urmăresc românii preparativele luptei. Mă cunoaşteţi îndeajuns pentru a nu vă îndoi că mă asociez în întregime speranţelor lor şi chiar nerăbdării lor. Ca român, simt nevoia să înalţ ţara mea în ochii naţiunilor şi în propria ei stimă; ca principe sunt convins de necesitatea de a acţiona cu vigoare şi hotărât să trag, pentru fericirea şi independenţa poporului meu, tot folosul posibil din evenimentele care se pregătesc [...]”.

Aceeaşi stare de spirit se vădea şi în presa vremii. Semnificativ e că ideea a început să se concretizeze şi în denumirea unor publicaţii apărute imediat după 1859. Astfel, îşi începe existenţa periodicul „Independinţa”, jurnal politic, comercial, literar, publicat în Bucureşti de la 25 octombrie 1860 până în ianuarie 1862, continuat cu titlul, şi mai explicit, de „Independinţa română”, jurnal politic, comercial, literar, care a apărut de la 22 noiembrie 1862 până la 23 noiembrie 1863. Unirea principatelor a fost, astfel, nu numai prima etapă pe drumul constituirii statului unitar român, dar şi prologul necesar al cuceririi independenţei.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin noile structuri, moderne, cu care a fost dotat statul naţional, prin măsurile de organizare şi de dezvoltare a armatei, ca şi prin acţiunile de politică externă ce tindeau să afirme pe plan internaţional Principatele Unite Române, a reprezentat un preludiu al schimbării statutului unui stat al cărui stadiu de evoluţie ajunsese într-o evidentă incompatibilitate cu menţinerea anacronicei suzeranităţii otomane.

Check Also

Războiul pentru independenţa naţională a României

Cucerirea independenţei naţionale în anul 1877 este unul dintre cele mai de seamă evenimente din …

România sub semnul independenţei

Încă de la începutul domniei sale, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica …

Formarea poporului român sub influenţa slavonă

În vocabulariul românesc se află o foarte mare mulţime de cuvinte slavoneşti: în nici una …

Finanţarea, înzestrarea şi aprovizionarea armatei române în timpul Războiului de Independenţă

Refuzul puterilor europene de a recunoaşte independenţa României a demonstrat încă odată că singura cale …

România de la recunoaşterea independenţei la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920)

Recunoaşterea independenţei Tratatul de la Berlin a recunoscut independenţa României, dar condiţiile impuse îi limita …