Pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare la sudul Dunării în timpul Războiului de Independenţă (1877)

După mobilizarea armatei, în aprilie 1877, cele patru divizii româneşti şi-au desfăşurat efectivele pentru a acoperi întreaga linie a Dunării de la Turnu Severin la Călăraşi. Misiunea armatei era de a opri pe turci să invadeze teritoriul României, implicit de a proteja înaintarea trupelor ruseşti spre Dunăre. Divizia I şi a II-a, constituind Corpul I de armată, au luat poziţii de luptă în Oltenia, iar diviziile a III-a şi a IV-a, formând Corpul al II-lea, în sudul Munteniei. Punctele cele mai ameninţate de turci fiind Calafatul şi Bucureştii, o bună parte din trupe au fost concentrate în jurul acestor oraşe, pentru a preveni şi a respinge o eventuală incursiune inamică.

Peste câteva săptămâni, pe măsură ce armatele ruse au sosit la Dunăre, între 7/19 şi 15/27 mai, acestea, conform unei înţelegeri anterioare, au preluat apărarea fluviului până la gura Oltului, iar cele două divizii româneşti din sudul Bucureştilor s-au deplasat în sudul Olteniei pentru a întări unităţile de acolo şi a face presiuni asupra turcilor din Nicopole, Rahova şi Vidin. La rândul ei, armata rusă, acoperind frontul de-a lungul Dunării de la Olt la Mare, făcea imposibilă orice invazie otomană. Astfel, teritoriul României a fost scutit de a deveni teatru de război. Intervalul de la 15/27 mai până la trecerea Dunării a fost folosit de armata română, în afară de bombardarea obiectivelor militare turceşti, atât pentru fortificarea poziţiilor, cât şi pentru exerciţii militare.

Planul de campanie al comandamentului rus prevedea ca acţiunile militare să se desfăşoare pe două teatre de operaţii: Balcanii şi Caucazul. Principalele operaţii militare urmau să se desfăşoare în Balcani, unde de altfel era grupată şi majoritatea trupelor turceşti. După venirea armatelor ruse pe linia Dunării şi concentrarea lor în zona cuprinsă între Bucureşti, Giurgiu şi Zimnicea, planul prevedea ca lovitura principală să fie dată pe direcţia Şiştov, Târnova, Şipca, Adrianopol, Constantinopol; două grupări secundare de trupe - îndreptate una spre est, către cadrilaterul Rusciuc-Şumla, Silistra-Varna, şi alta spre vest, către Plevna - urmau să protejeze înaintarea spre Balcani a principalelor forţe ruseşti.

Pentru ca acest plan să fie realizat fără întârziere, se impunea în primul rând nimicirea flotilei turceşti de pe Dunăre, care, prin patrulările şi bombardamentele sale, împiedica construirea podurilor şi trecerea peste fluviu a diviziilor ruseşti. Patru vase româneşti, „Rândunica”, „Ştefan cel Mare”, „Fulgerul” şi „România”, au fost puse la dispoziţia armatei ruse pentru a contribui la această acţiune. Patrularea bastimentelor turceşti pe Dunăre a fost parţial oprită prin aşezarea câtorva baraje de torpile între Brăila şi Reni.

La 29 aprilie / 11 mai a fost aruncat în aer un monitor turcesc care venise să bombardeze Brăila, iar în noaptea de 12/24 mai un al doilea în braţul Măcinului. În scufundarea celui de-al doilea monitor turcesc, rolul principal l-a avut maiorul român Murgescu, care, secundat de locotenenţii ruşi Dubaşev şi Testakov, a pătruns fulgerător cu şalupa „Rândunica”, aruncând două torpile sub vasul inamic. Treptat, toate bastimentele turceşti din această parte a Dunării au fost făcute inofensive. În luptele de pe Dunăre împotriva monitoarelor turceşti s-au înfiripat şi primele acţiuni militare comune româno-ruse, acţiuni care vor duce la cooperarea strânsă de la Plevna, implicit la victoria finală.

Îndată ce flotila turcească a fost făcută inofensivă, iar forţele principale ruseşti au fost concentrate pe anumite poziţii de importanţă strategică, au început pregătirile pentru forţarea şi trecerea Dunării. Conform planului comandamentului rusesc, trecerea urma să se facă între Zimnicea şi Turnu-Măgurele, unde erau masate patru corpuri de armată. Pentru a abate atenţia comandamentului otoman s-a făcut însă mai întâi o trecere de diversiune între Brăila şi Galaţi. La 10/22 iunie Corpul al XIV-lea al armatei ruse, îmbarcat pe plute şi pontoane, a trecut în nordul Dobrogei şi a cucerit în scurt timp localităţile Macin, Isaccea, Tulcea şi Hârşova, stabilindu-se pe un aliniament între Cernavodă şi Constanţa. Trecerea principală a Dunării s-a făcut pe la Zimnicea, în noaptea de 14/26 spre 15/27 iunie.

Conform unei înţelegeri între comandamentul rus şi român, toate bateriile noastre de artilerie instalate pe marginea Dunării, de la Calafat la gura Oltului, au ţinut sub un bombardament continuu, în zilele de 14/26 şi 16/28 iunie, poziţiile inamice de pe malul drept pentru a distrage atenţia turcilor şi a-i împiedica totodată să trimită ajutoare unităţilor din jurul Şiştovului. Sub protecţia focului intens al artileriei româneşti şi ruseşti s-a coborât pe Olt şi Dunăre, până la Zimnicea, materialul (plute şi pontoane) dinainte pregătit pentru construirea podului. Primul corp de armată (Corpul VIII), care a trecut Dunărea pe diferite ambarcaţii, a reuşit să cucerească până în seara zilei de 15/27 iunie Şiştovul şi împrejurimile sale. În zilele imediat următoare, construindu-se un pod de pontoane, au trecut Dunărea încă trei corpuri ale armatei ruse, împreună cu detaşamentele de voluntari bulgari.

După trecerea Dunării, principala armată rusă, printr-o ofensivă fulgerătoare spre sud, a cucerit la 25 iunie / 7 iulie Târnova, la 7/19 iulie trecătoarea Şipca, iar la 14/26 iulie avangarda condusă de generalul Gurko a ajuns la Stara-Zagora, dincolo de Balcani. Nefiind susţinut la timp de alte unităţi, iar turcii aducând forţe împătrite, detaşamentul lui Gurko a fost nevoit apoi să se retragă pe crestele Balcanilor. Aici, unităţile ruse şi voluntarii bulgari au rezistat eroic în faţa armatei otomane, nepermiţându-i să reocupe trecătoarea Şipca. Paralel cu aceasta, aripa de est a armatei ruse, după ce a ocupat Biala, a înaintat spre Rusciuc şi Osman-Bazar, oprindu-se pe un aliniament de-a lungul râului Lom.

În România au fost urmărite mai ales acţiunile aripii de vest a armatei ruse, deoarece acestea, desfăşurându-se în apropierea Dunării, au antrenat şi trupele noastre. Această aripă, formată din Corpul al IX-lea de armată, comandat de generalul Krudner, avea misiunea să asigure flancul drept al coloanei care înainta spre Balcani. La 4/16 iulie, după o luptă îndârjită, armata rusă condusă de Krudner a intrat în cetatea Nicopolei. În lupta pentru cucerirea Nicopolei, o contribuţie de seamă au avut bateriile de artilerie româneşti şi ruse instalate la Islaz, Flămânda şi Turnu Măgurele, care au bombardat intens partea de nord a cetăţii în timp ce Corpul al IX-lea o ataca dinspre sud. Două regimente de infanterie româneşti de pe malul stâng al Dunării au ţinut sub un foc continuu trupele turceşti care încercau să se retragă din Nicopole spre Rahova. Ambulanţa română a transportat apoi la spitalul din Piatra-Olt pe răniţii ruşi de la Nicopole.

După cucerirea Nicopolei, generalul Krudner a trimis o brigadă de infanterie, întărită cu câteva unităţi de cavalerie şi artilerie, să ocupe Plevna, unde se instalase de curând Osman-paşa cu circa 30.000 de soldaţi veniţi din Vidin. Atacul asupra Plevnei, desfăşurat la 8/20 iulie, a fost impetuos, dar, în faţa superiorităţii numerice a turcilor, ruşii au fost siliţi să se retragă, deşi izbutiseră să pătrundă din două direcţii până în oraş. La 18/30 iulie, ruşii, împrospătându-şi forţele, au dat o nouă bătălie pentru cucerirea Plevnei, fiind însă şi de data aceasta respinşi, deoarece turcii ridicaseră, între timp, puternice fortificaţii de apărare în jurul oraşului.

Cu două zile înaintea primei bătălii, Krudner ceruse generalului Manu, comandantul Diviziei a IV-a română, să ia în primire cetatea Nicopole şi pe cei 7.000 de prizonieri turci, pentru ca, în felul acesta, el să poată porni împotriva Plevnei cu toate trupele de care dispunea. Generalul Manu n-a acceptat să treacă Dunărea cu divizia sa, întrucât nu era autorizat pentru aceasta de comandantul armatei române. Atunci comandantul suprem al armatei ruse l-a rugat pe acesta să încuviinţeze şi să ordone trecerea trupelor româneşti peste Dunăre, dar acesta a refuzat, motivând că nu există încă „o învoială specială pentru cooperarea armatelor rusă şi română”.

De altfel, încă de la sfârşitul lunii aprilie 1877, guvernul român se oferise pentru o cooperare militară la sud de Dunăre, cu condiţia ca armata română să aibă o bază de operaţii proprie şi o linie de comunicaţii deosebită de a armatei ruse la vestul Plevnei, de la râul Isker la Vidin. În cursul lunii mai, cu ocazia vizitelor făcute de marele duce Nicolae şi de ţar la Bucureşti, cât şi a vizitelor făcute de Carol şi miniştrii români la Ploieşti - unde se instalase comandamentul armatei ruse - s-a dezbătut problema cooperării militare peste Dunăre fără să se ia însă vreo hotărâre concretă.

Ţarul şi cancelarul Gorceakov, exprimând interesele claselor dominante din Rusia ţaristă, au refuzat în principiu colaborarea, menţionând că, eventual, ea ar putea avea loc numai cu condiţia absolută a unităţii comandamentului superior, care ar rămâne în mâinile generalului şef al armatei imperiale, clauză care n-a fost acceptată. Diplomaţia ţaristă sconta totodată pe o victorie rapidă a armatei ruse; ea subaprecia valoarea numerică şi combativă a trupelor turceşti, bine echipate şi înzestrate cu armament modern englez şi german. Comandamentul armatei ruse, în frunte cu marele duce Nicolae, dorea de la început colaborarea armatei române. Acest curent militar n-a putut să-şi impună punctul de vedere decât abia în iulie 1877, când s-a constatat că efectivul forţelor turceşti din Balcani era mult mai mare decât se prevăzuse iniţial.

Încă înainte ca trupele ruse să se fi fixat bine pe malul nordic al Dunării, opinia publică din România şi armata doreau sincer colaborarea militară împotriva Turciei. Ziarul „Românul” scria la 14/26 mai că „dorinţa noastră cea mai vie este de a vedea armata noastră trecând Dunărea şi mergând să contribuiască la nimicirea unei dominaţiuni devenită odioasă lumii întregi”. Soldaţii, obligaţi să stea aproape pasivi pe malul Dunării, ardeau de dorinţa de a intra în luptă. Când comandantul armatei a mers la Calafat, soldaţii i-au înconjurat cortul, strigând în gura mare să-i ducă la război.

La Olteniţa, ostaşii Regimentului 16 dorobanţi au cerut insistent să li se dea voie să treacă Dunărea, declarând că, dacă nu li se permite să treacă cu luntrile, vor trece înot; ofiţerii numai cu mare greutate i-au oprit de la această acţiune. Iniţiativele de luptă împotriva başbuzucilor, care făceau dese incursiuni de jaf în nordul Dunării, cât şi împotriva turcilor care încercau să ridice fortificaţii pe malul drept, au fost luate aproape totdeauna de comandanţii unor subunităţi şi nu de comandantul armatei. Unii sublocotenenţi au cerut superiorilor lor să li se permită a face şi ei incursiuni peste Dunăre, împreună cu detaşamente de soldaţi, pentru a pedepsi pe başbuzuci. Alţii au făcut astfel de incursiuni la cererea populaţiei bulgare de peste Dunăre.

Un ofiţer scria în iunie 1877 că „fiecare zi care trece în neacţiune ne măreşte nerăbdarea”, că soldaţii „plini de abnegaţiune oftează pe malul Dunării, dorindu-şi momentul în care să realizeze speranţele naţiunii... Dar această neacţie nu cred că va mai putea dura mult, de aceea şi aşteptăm ca fiecare moment să ne dea semnalul” de luptă pentru „a ne vedea liberi şi independenţi... „Victorie sau moarte” este deviza fiecărui soldat român”. Când s-a aflat, în sfârşit, că se va trece Dunărea, scrie un alt martor ocular, „entuziasmul era la culme; soldaţii jucau brâul, bătuta şi căzăceasca”.

Însuşi Carol, vizitând trupele din Oltenia, era nevoit să arate la 13/25 iulie: „Aici toţi încep a deveni nerăbdători de atâta inactivitate. Trupele ard de dorinţa de a se bate”. Peste trei zile, la o nouă invitaţie a comandamentului rus ca trupele româneşti să treacă Dunărea pentru a coopera cu armata rusă, Carol a acceptat ca o brigadă de infanterie şi una de cavalerie din Divizia a IV-a să ocupe cetatea Nicopole şi împrejurimile. Astfel, la 16/28 iulie, primele regimente româneşti au trecut Dunărea pentru a lua parte activă, alături de ruşi, la luptele din Bulgaria. Pe malul drept ele au fost întâmpinate cu muzică şi onoruri deosebite de către regimentul de cazaci Kostroma.

Văzând rezultatul celei de-a doua bătălii de la Plevna, guvernul rus a hotărât să mobilizeze şi să aducă pe câmpul de luptă noi unităţi militare, printre care şi garda imperială. Cum însă punerea în practică a acestor măsuri avea să dureze cel puţin două luni, pentru a se preveni o eventuală înaintare a trupelor turceşti de la Plevna, s-a ajuns la concluzia că intrarea în luptă a întregii armate române ar fi necesară, în consecinţă, la 19/31 iulie, marele duce Nicolae a cerut insistent cooperarea armatei române la sud de Dunăre. Guvernul român a hotărât atunci ca armata română să treacă imediat Dunărea în ajutorul ruşilor, punându-se însă şi de data aceasta condiţia ca armata română să aibă o bază de operaţie proprie şi o conducere absolut independentă. Măsura aceasta, dacă se admitea, ar fi dat posibilitatea armatei române să dovedească pe câmpul de luptă întreaga sa capacitate.

Carol punea condiţii fiind călăuzit nu atât de interesele României, cât de o emfază prusacă nejustificată, de „mândria rasei lui”. Totuşi, în zilele imediat următoare a fost trimis peste Dunăre la Nicopole şi restul trupelor din Divizia a IV-a, iar în zilele de 12/24 - 16/28 august a trecut Dunărea şi Divizia a III-a pe la Turnu-Măgurele şi Corabia. În prima jumătate a lunii august au avut loc la Gorni-Studen tratative între guvernul român şi comandamentul rus, apoi, la 16/28 august, chiar întâlniri între ţar, marele duce Nicolae şi Carol. S-au stabilit cu această ocazie detaliile cooperării militare şi s-a convenit ca armatele ruse şi române dirijate împotriva Plevnei să fie puse formal sub comanda lui Carol, secundat de generalul rus Zotov ca şef de stat-major şi de generalul român Al. Cernat.

În vederea acţiunilor militare care urmau să aibă loc peste Dunăre, armata română a primit o nouă ordine de bătaie. Ea a fost împărţită în Armata de operaţii, formată din Diviziile a III-a, a IV-a şi o divizie denumită „de rezervă”, creată acum, şi Corpul de observaţie, alcătuit din Diviziile I şi a II-a, căruia i s-au adăugat miliţiile din Oltenia, puse sub comanda generalului N. Haralambie. Armata de operaţii, sub comanda generalului Al. Cernat, urma să ia parte la luptele de la Plevna; ea număra circa 38.000 de oameni, cu 108 tunuri. Corpul de observaţie, al cărui comandant fusese numit generalul Gheorghe Lupu, avea misiunea să apere Calafatul şi, în general, malul stâng al Dunării.

La 19/31 august, turcii atacând localităţile Zgalniţa şi Pelişat, marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse, a cerut urgentarea trecerii peste Dunăre a celorlalte trupe româneşti pentru a înainta spre Plevna, în aceeaşi zi s-a ţinut la Corabia un consiliu de război în care s-au luat ultimele măsuri referitoare la trecerea armatei peste Dunăre şi, în general, la cooperarea militară. A doua zi a trecut Dunărea şi Divizia de rezervă, pe un pod de vase construit la Siliştioara lângă Corabia.

După trecerea Dunării, armata română a înaintat pe câteva coloane spre Plevna, luând poziţii de luptă în faţa puternicelor redute turceşti: Griviţa şi Ienik-Bair. Pentru a-şi apropia cât mai mult poziţiile de redutele turceşti, Regimentul 13 dorobanţi a dat un prim atac la 27 august / 8 septembrie, reuşind să scoată pe turci din redanul care acoperea întăriturile Griviţei. În aceeaşi zi, călăraşii români, împreună cu dragonii ruşi, executând câteva recunoaşteri pe stânga Vidului, au respins un atac turcesc la Gorni-Etropol.

Pentru ziua de 30 august / 11 septembrie, comandamentul trupelor aliate ruso-române, fără a analiza suficient condiţiile locale de luptă, a hotărât o nouă ofensivă asupra grupării turceşti de la Plevna. Această ofensivă puternică va rămâne în istorie sub numele de „a treia bătălie de la Plevna”. Gruparea turcească de la Plevna îşi sprijinea apărarea pe un sistem dezvoltat de lucrări de fortificaţii, amenajate pe înălţimile care dominau oraşul dinspre nord, est şi sud. Baza sistemului de fortificaţii o formau 14 redute, adevărate cazemate, care aveau puternice garnizoane de infanterie şi numeroase piese de artilerie.

Dintre acestea, o importanţă deosebită prezentau redutele de la Griviţa, deoarece odată cucerite era compromisă apărarea inamicului atât de la nord cât şi de la est de Plevna. Griviţa, prin poziţia ei, predominând împrejurimile, era de altfel considerată, atât de comandamentul aliat ruso-român, cât şi de turci, drept cheia Plevnei. Redutele erau legate între ele prin şanţuri largi şi adânci, care ofereau protecţie turcilor şi constituiau obstacole în calea trupelor ruseşti şi româneşti. Sistemul fortificaţiilor turceşti era mai dezvoltat la est de Plevna şi mai puţin dezvoltat la sud de oraş. Apărarea inamicului era deci foarte puternică, iar artileria ruso-română avea un efect slab asupra fortificaţiilor turceşti.

Planul ofensivei prevedea executarea unei lovituri pe direcţia est-vest cu Corpurile al IV-lea şi al IX-lea ruse, încadrată de alte două lovituri: una la dreapta, care urma să fie dată de armata română, şi alta la stânga, de un detaşament rus, având aproximativ un corp de armată; primul eşalon al acestui detaşament îl constituia divizia condusă de impetuosul general Skobelev. În acest plan de ansamblu, trupelor române le revenea misiunea să cucerească reduta Griviţa (se credea că este una singură), apoi să pătrundă în partea de nord a oraşului odată cu trupele ruse; la atacul Griviţei se prevăzuse să coopereze cu trupele româneşti şi două batalioane ruseşti. Conform ordinului primit, patru batalioane din Divizia a III-a şi patru din Divizia a IV-a urmau să dea asaltul „redutei celei mari”. La 30 august / 11 septembrie orele 15, după o pregătire intensă de artilerie, trupele au ieşit din şanţuri, începând atacul. Obiectivul nefiind bine cunoscut, batalioanelor de atac din Divizia a III-a li s-a spus că reduta turcească era la distanţă de 400 m de poziţia lor iniţială.

Trupele au parcurs însă 1.000 m, dând acolo peste o vale abruptă şi largă de peste 500 m, cu mărăciniş şi teren alunecos, care împiedica înaintarea. Reduta inamică, care era pe malul celălalt al văii, a deschis totodată un foc nimicitor, rărind rândurile dorobanţilor, care, de altfel, nu aveau voie să tragă în timpul înaintării. Din cauza jertfelor numeroase, valea aceasta, neprevăzută, a fost numită de soldaţi „Valea plângerii” sau „Valea sângelui”. Cu tot focul ucigător, trupele au mers înainte „în ordine perfectă”, fără murmur, deşi ostaşii cădeau seceraţi la fiecare pas.

În apropierea redutei a căzut eroic maiorul George Şonţu în fruntea batalionului său. Venind imediat din urmă, căpitanul Nicolae Walter Mărăcineanu, în fruntea altui batalion, a luat sub comanda sa şi pe dorobanţii lui Şonţu, îmbărbătându-i mai departe la luptă. La 20 m de redută a căzut mort şi Nicolae Walter Mărăcineanu. Aceşti doi ofiţeri, prin curajul şi exemplul lor personal, erau cei mai iubiţi de soldaţi. Decimate şi nesusţinute de alte unităţi, batalioanele Diviziei a III-a au fost nevoite să se retragă, tocmai în momentul când ajunseseră la şanţurile redutei turceşti.

Conform ordinului Cartierului general al armatei, Divizia a IV-a a trebuit să atace din altă direcţie aceeaşi redută şi la aceeaşi oră. Atât ordinul dat, cât şi harta topografică a statului-major indicau o singură redută. Desfăşurarea acţiunilor a scos la iveală lipsa de interes a ofiţerilor Iacob Lahovari şi I.C. Brătianu de la serviciul topografic, care întocmiseră o hartă inexactă. Această neglijenţă condamnabilă a fost plătită cu vieţile multor ostaşi. În timpul atacului s-a observat că nu era o singură redută, ci două, numite mai târziu Griviţa 1 şi Griviţa 2, care se apărau reciproc prin încrucişarea focurilor. Divizia a III-a asaltase reduta Griviţa 2, pe care o avea în faţă, iar Divizia a IV-a a atacat Griviţa 1, care se găsea la 400 m de cealaltă.

Coloana de atac a Diviziei a IV-a era formată din Batalionul 2 vânători şi din câte un batalion din Regimentele 14 şi 16 dorobanţi şi 5 linie. Trupele acestea, îmbărbătate de lt. col. S. Voinescu, maiorul miliţian Al. Candiano-Popescu şi căpitanul Moise Grozea, deşi respinse de trei ori, au dat un nou atac şi, stimulate de prezenţa unor unităţi ruseşti care le-au venit în ajutor, au cucerit reduta. Ziarele au anunţat marea biruinţă de la Griviţa prin cuvinte edificatoare: „După o luptă crâncenă în care ruşii şi românii s-au purtat ca leii, marea redută Griviţa, care domina toate poziţiile fortificate ale turcilor, a fost luată cu asalt” în vârtejul luptei, soldatul Grigore Ioan, ajutat de caporalul Nica Vasile şi sergentul Stan Gheorghe din Batalionul 2 vânători, a capturat un steag turcesc. Tot în această luptă trupele româneşti au mai capturat 3 tunuri, iar trupele ruse 1 steag şi 2 tunuri turceşti.

Generalul Skobelev a atacat impetuos cu trupele sale întăriturile din partea de sud a Plevnei, cucerind iniţial câteva poziţii turceşti - printre care două redute situate pe crestele Munţilor Verzi, pe care a fost nevoit apoi să le părăsească cu mari pierderi. Deşi ofensiva trupelor ruso-române în a treia bătălie de la Plevna a fost puternică, scopurile propuse n-au fost atinse. Turcii şi-au menţinut în ansamblu poziţiile. Cu preţul unor pierderi însemnate, trupele aliate au reuşit să cucerească numai 3 dintre cele 14 redute, iar din acestea numai Griviţa 1 a fost menţinută, cu toate încercările desperate ale turcilor de a o recuceri. Cauzele insuccesului sunt numeroase şi variate. În primul rând, artileria avea efecte slabe împotriva turcilor adăpostiţi în fortificaţii; ofensiva pe plan tactic era net dominată de apărare.

La această cauză obiectivă se adaugă greşelile săvârşite de comandamentul ruso-român: lovitura principală a fost dată asupra părţii celei mai tari a poziţiei inamicului, obiectivul n-a fost bine cunoscut; în timpul bătăliei, succesele obţinute n-au fost dezvoltate prin introducerea oportună a rezervelor; artileria şi cavaleria au fost împrăştiate în loc să fie folosite concentrat pe direcţiile corespunzătoare. În opoziţie cu greşelile săvârşite de diferiţi comandanţi, s-a remarcat eroismul şi vitejia de care au dat dovadă luptătorii români şi ruşi.

În a treia bătălie de la Plevna - una dintre cele mai mari bătălii a războiului din 1877-1878 - armată română a avut o contribuţie însemnată: din cele patru corpuri de armată participante, unul a fost român, având singur efectivele întregi; din cele aproximativ 400 de piese de artilerie, peste 100 erau româneşti; din cele 3 redute luate iniţial, una a fost cucerită de luptătorii români. În formaţii masate, înfruntând focul ucigător, soldaţii noştri - cu baioneta şi cu patul armei - au zdrobit rezistenţa turcilor din cea mai fortificată redută, pe care au apărat-o apoi, respingând cu pierderi mari pentru inamic puternicele contraatacuri turceşti.

Cucerirea Griviţei 1 reprezenta, de altfel, biruinţa cea mai importantă a zilei de 30 august / 11 septembrie, plătită însă de trupele româneşti cu 793 morţi şi 1.182 de răniţi. Eroismul ostaşilor români reflectă scopurile nobile, eliberatoare, ale războiului, moralul ridicat al maselor populare, care erau hotărâte să cucerească cu orice sacrificii independenţa naţională. Numărul jertfelor omeneşti creştea şi datorită faptului că turcii, nerespectând convenţia Crucii Roşii de la Geneva, împuşcau pe brancardierii care mergeau să ridice morţii şi răniţii de pe câmpul de luptă. Astfel mulţi răniţi de la Griviţa au fost sortiţi să zacă un timp îndelungat pe locul unde căzuseră, fără să li se poată da vreo îngrijire.

În nopţile următoare, mulţi ostaşi brancardieri români, studenţi medicinişti, dând dovadă de curaj şi abnegaţie, au sărit peste parapet şi, călăuzindu-se după vaietele răniţilor, sub focul gloanţelor duşmane au coborât în repetate rânduri în „Valea plângerii”, reuşind să salveze pe unii dintre tovarăşii lor de arme. Pierderile mari de oameni cauzate de atacul de la 30 august / 11 septembrie au convins comandamentul suprem că Plevna nu putea fi luată prin asalt, ci prin blocare. De aceea s-a hotărât să se sisteze orice atac general şi să se aştepte venirea noilor trupe din Rusia care să ajute la încercuirea Plevnei. Cu aceste trupe a venit şi bătrânul general Todleben, strategul de la Sebastopol, pentru a conduce operaţiile de blocare a Plevnei.

Întrucât turcii din reduta Griviţa 2, prin tragerile lor de flanc, produceau dese pierderi trupelor româneşti din Griviţa 1, în zilele de 6/18 septembrie şi 7/19 octombrie s-au dat atacuri parţiale pentru scoaterea inamicului din această redută. Mulţi ostaşi români şi chiar unităţi întregi au cerut cucerirea acestei redute, oferindu-se pentru a participa la luptă. Cu tot entuziasmul soldaţilor, atacurile au fost respinse cu pierderi însemnate, deoarece reduta avea fortificaţii puternice. Regimentele de călăraşi români încadrate în divizia de cavalerie ruso-română de sub comanda generalului Laskarev, împreună cu unităţile ruseşti, şi-au continuat recunoaşterile în jurul Plevnei, împiedicând mişcările trupelor turceşti şi aprovizionarea acestora. Într-o încăierare cu turcii care a avut loc la Cneaja la 5/17 septembrie, călăraşul Vasile Mohor a reuşit să le smulgă acestora un nou stindard.

Odată cu venirea noilor trupe din Rusia, armatele ruse şi române au întreprins noi acţiuni pentru încercuirea Plevnei. La 12/24 octombrie, trupele ruseşti de sub comanda generalului Gurko, ajutate de câteva unităţi româneşti, au cucerit Gorni-Dubnic, punctul cel mai întărit de la sud-vestul Plevnei. Prin cucerirea acestei localităţi, în care au fost luaţi prizonieri 5.000 de turci, drumul principal de legătură dintre Plevna şi Sofia a fost întrerupt. În aceeaşi zi, o brigadă de călăraşi a ocupat Gorni şi Dolni-Etropol. Până la sfârşitul lunii octombrie, trupele ruseşti au ocupat Telişul, Dolni-Dubnic, Crişin, Osicova, Vraţa etc., iar românii au înaintat până la Opanez.

Prin ocuparea acestor localităţi, Plevna fiind complet încercuită, trupele lui Osman-paşa puteau să mai reziste asediului numai până la terminarea resurselor alimentare şi de muniţii pe care le aveau asupra lor. Dar pentru ca blocarea Plevnei să ducă la o capitulare necondiţionată a turcilor se impunea şi cucerirea unor centre fortificate exterioare care ar fi putut primejdui spatele trupelor ruso-române de încercuire. Rahova, situată pe malul drept al Dunării la nord-vest de Plevna, fiind în această categorie, urma să fie cucerită cea dintâi. De altfel, Rahova era în legătură directă cu Vidinul. Pentru cucerirea Rahovei s-a constituit un detaşament de circa 5.000 de ostaşi români, în majoritate dorobanţi, pus sub conducerea colonelului Slăniceanu, şi un detaşament ruso-român de circa 1.200 de oameni, format din ulani, călăraşi şi dorobanţi, încredinţat generalului rus Meyendorf.

Atacul asupra acestei localităţi a început în dimineaţa zilei de 7/19 noiembrie din trei direcţii; dinspre est de către cele 6 batalioane de dorobanţi ale lui Slăniceanu, dinspre vest de către detaşamentul lui Meyendorf şi de la nordul Dunării de trupele generalului Lupu, care sprijineau atacul printr-un foc intens de artilerie. După bombardamentul obişnuit de artilerie, dorobanţii, plini de avânt, au trecut la asalt, cucerind în scurt timp prima redută turcească. Cu toate pierderile suferite, trupele au continuat înaintarea sub ploaia de gloanţe şi, spre seară, Regimentul 10 dorobanţi a ajuns în şanţurile redutei celei mai puternice. Dar tocmai când dorobanţii ajunseseră stăpâni pe situaţie, colonelul Slăniceanu a ordonat retragerea pe vechile poziţii. A doua zi, motivând că timpul e nefavorabil, Slăniceanu n-a mai întreprins nici un atac. Turcii, dându-şi seama că nu vor mai putea rezista atacurilor, au căutat să profite de această inacţiune temporară pentru a evacua oraşul, încercând o ieşire spre vest.

Astfel, după ce îşi făcură toate pregătirile, în dimineaţa de 9/21 noiembrie, turcii au părăsit Rahova, punându-se în marş spre podul de peste râul Ogost. Generalul Meyendorf, bănuind o astfel de mişcare din partea inamicului, concentrase aici din ajun 600 de dorobanţi cu misiunea de a opri cu orice preţ trecerea coloanei turceşti. Toate eforturile disperate ale celor 2.000 de turci pentru a-şi croi drum pe pod au rămas infructuoase, datorită apărării eroice a dorobanţilor susţinuţi de cavaleria ruso-română şi de artilerie. Când dorobanţii, conduşi de căpitanul Merişescu, au văzut că turcii, superiori numericeşte, erau pe cale să-i copleşească, au ieşit din şanţuri şi i-au împrăştiat printr-un atac la baionetă.

În cele din urmă, turcii, lăsând o mulţime de morţi pe câmpul de luptă, au alergat spre vărsarea râului şi parte din ei au reuşit să-l treacă prin vad, retrăgându-se în direcţia Lom-Palanca. Roşiorii şi ulanii, pornind în goană după ei, le-au capturat 150 de care de muniţii şi provizii. În dimineaţa aceleiaşi zile, trupele generalului Lupu, trecând Dunărea, au intrat în Rahova pe la nord, iar peste câteva ore au intrat şi trupele conduse de Meyendorf şi Slăniceanu, venind din direcţii opuse. Trupele eliberatoare au fost primite cu mare entuziasm de populaţia bulgară.

Concomitent cu luarea Rahovei, trupele româneşti au obţinut încă o victorie: bateria de mortiere de pe malul stâng al Dunării din faţa localităţii Arcer-Palanca, în urma unui bombardament susţinut, a reuşit să scufunde monitorul turcesc care circula între Vidin şi Rahova. În zilele următoare, Corpul de observaţie al armatei noastre, care rămăsese în ţară, a fost transformat într-un al doilea corp activ de operaţii: unele unităţi trecând Dunărea, iar altele rămânând să apere, împreună cu miliţienii, malul stâng de o eventuală incursiune inamică. De altfel, o parte din regimentele diviziilor I şi a II-a (care formaseră acest corp) trecuseră deja mai înainte în Bulgaria, luând chiar parte la unele acţiuni militare.

După cucerirea Rahovei, spatele trupelor de la nord fiind asigurat, s-au continuat acţiunile de strângere a cercului din jurul Plevnei. Armata aliată de încercuire era alcătuită din 125 de batalioane, 88 de escadroane şi 64 de baterii ruseşti şi din 45 de batalioane, 38 de escadroane şi 19 baterii româneşti. Pentru a preîntâmpina o încercare de ieşire a turcilor, au fost luate din timp toate măsurile de întărire a blocadei. Au fost alarmate cele şase sectoare ale dispozitivului trupelor de încercuire, împărţit în şase sectoare. Sectorul românesc (sau sectorul nr. 1), condus de generalul Cernat, era cel mai lung. El se întindea în nord-estul Plevnei pe o distanţă de 13 km, de la Susurlu la Griviţa 1.

Sectorul era apărat de Divizia de rezervă (numită şi a II-a) şi de a III-a precum şi de o brigadă de călăraşi. Al doilea ca lungime era sectorul 6, care se întindea pe o distanţă de circa 12 km la nord-vestul Plevnei. Acest sector, alcătuit din trupe româneşti (Divizia a IV-a şi o brigadă de călăraşi) şi ruseşti (două divizii de infanterie şi patru regimente de cavalerie), era condus de generalul Ganeţki. Celelalte sectoare, mai mici ca întindere, formate numai din trupe ruseşti, supravegheau sud-estul Plevnei; ele erau conduse de generalii: Krudner, Zotov, Skobelev şi Kataley. Toate sectoarele aveau legătură între ele, aşa încât îşi puteau veni în ajutor unul altuia în caz de nevoie.

La 19 noiembrie/l decembrie, Osman-paşa, ajungând la capătul resurselor, a cerut comandamentului trupelor de încercuire să i se permită ieşirea spre Vidin sau Sofia, lăsând în cetate toate armele şi muniţiile. I s-a răspuns să capituleze fără condiţii. Focul de artilerie al celor 500 de tunuri din jurul Plevnei, făcând zilnic mari pagube în cetate, demoralizase pe turci, ajunşi şi aşa la capătul resurselor. Dezertările s-au intensificat. Datorită dezertorilor turci şi populaţiei bulgare care fugea din Plevna, s-a ştiut că Osman-paşa va încerca să-şi croiască prin forţa armelor o ieşire din cetate. La 26 noiembrie / 8 decembrie, comandamentul trupelor de încercuire a ştiut de asemenea că, împărţindu-li-se turcilor ultimele raţii de muniţii şi provizii, încercarea de spargere a blocadei se va produce a doua sau a treia zi. Direcţia loviturii a fost cunoscută abia în seara de 27 noiembrie / 9 decembrie, când turcii au masat o mare parte din trupe pe râul Vid, unde construiseră şi două poduri. Sectorul 6 fiind cel ameninţat, s-au luat în timpul nopţii ultimele măsuri de întărire a lui.

În vederea spargerii blocadei, Osman-paşa îşi pregătise armata în două eşaloane, aproape egale ca valoare numerică. Primul eşalon, de circa 20.000 de oameni, constituind „elementul de ruptură”, avea misiunea să spargă încercuirea şi să deschidă drumul spre Sofia pentru toată coloana. Urma apoi un convoi de circa 4.000 de samare şi 1.000 de trăsuri, iar peste două ore trebuia să înainteze şi cel de-al doilea eşalon, din care făcea parte şi ariergarda de circa 7.000 de oameni. Ariergarda, pentru a acoperi retragerea coloanei, avea misiunea să mai reziste în redutele Opanez şi Crişin.

În zorii zilei de 28 noiembrie / 10 decembrie, primul eşalon turcesc a dezlănţuit un atac masiv, reuşind să străpungă iniţial liniile de apărare ale Regimentului 9 grenadieri siberieni, dar, intrând în luptă noi unităţi ruseşti, turcii au fost respinşi, în dimineaţa aceleiaşi zile, trupele româneşti din faţa Griviţei 2, conduse de lt.-colonelul Cotruţ, văzând că turcii au părăsit reduta, au început înaintarea fără a mai aştepta ordine, anunţând apoi şi pe comandantul diviziei. După ce a ocupat reduta părăsită, Regimentul 5 linie a intrat în Plevna. Trupele româneşti au atacat apoi şi puternicele redute de la Opanez, care acopereau retragerea turcilor. După o luptă crâncenă de câteva ore, românii au cucerit Opanezul şi împrejurimile, făcând prizonieri circa 7.000 de turci.

Căderea Opanezului, fiind simultană cu respingerea primului eşalon de către trupele ruseşti de peste Vid, a produs o mare debandadă printre turci. Spre ora 11, primul eşalon turcesc, deşi respins, continua lupta, sperând să-i vină în ajutor eşalonul al doilea; acesta din urmă, fiind însă atacat din flanc şi din spate de Divizia de rezervă şi a III-a române, a fost împiedicat de a veni în ajutorul eşalonului „de ruptură”, cum se stabilise iniţial. Neprimind ajutor în momentul critic şi atacaţi din faţă, din spate şi din flanc, turcii au început să se predea în masă. La amiaza zilei, Divizia de rezervă română, coborând de la Opanez şi Bucova, a înaintat până la râul Vid, unde s-a primit ştirea că Osman-paşa, care se afla rănit într-o casă din apropiere, cerea să vorbească comandantului superior. Atunci colonelul Cerchez, comandantul Diviziei de rezervă, însoţit de statul său major, s-a dus la casa unde se afla Osman-paşa.

Comandantul turc, declarându-i că se considera prizonier, l-a rugat ca trupele turceşti să nu fie tratate cu asprime. În casă a intrat apoi generalul Ganeţki, comandantul sectorului 6, care, ridicând sabia lui Osman-paşa, i-a cerut un ordin scris de capitulare pentru întreaga armată turcă de la Plevna. Peste 45.000 de prizonieri turci, cu toate armele lor, au fost luaţi odată cu Plevna de către armatele ruso-române. În afară de aceasta, în luptele de la 28 noiembrie, turcii au pierdut peste 5.000 de morţi şi răniţi. Pierderile suferite de armatele ruso-române în aceeaşi zi se ridicau la circa 2.000 de morţi şi răniţi. În felul acesta a luat sfârşit epopeea sângeroasă de la Plevna. Ostaşii ruşi şi români, înfrăţiţi prin lupte şi jertfe comune, şi-au văzut astfel cu bucurie rodul colaborării lor.

Odată cu cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului fiind încheiată, victoria finală a armatelor ruse şi române devenise incontestabilă. Pentru a grăbi această victorie, imediat după căderea Plevnei, s-a hotărât ca armata rusă să-şi îndrepte principalele forţe spre Sofia şi Adrianopol, iar armata română spre Vidin şi Belogragic. Misiunea principală a armatei române era de a zdrobi trupele turceşti concentrate în nord-vestul Bulgariei, pentru a asigura astfel spatele şi flancul drept al forţelor ruseşti care înaintau spre Sofia şi a feri totodată teritoriul României de o eventuală invazie inamică dinspre Vidin. Pe lângă aceasta, tot în înţelegere cu comandamentul armatelor ruse, s-a hotărât ca o divizie română împreună cu o divizie rusă să escorteze prizonierii turci făcuţi la Plevna, iar apoi să ia poziţii de luptă pe malul Dunării între Giurgiu şi Călăraşi, pentru a înlocui unele trupe ruse din zona menţionată, întrucât acestea erau necesare frontului din Balcani.

În vederea îndeplinirii misiunilor ce-i reveneau, întreaga armată română a fost regrupată, primind la 5/17 decembrie 1877 o nouă ordine de bătaie. Corpul de operaţii şi Corpul de observaţie au fost contopite sub denumirea de Corpul de vest. Generalul Al. Cernat a fost numit maior general al armatei, iar generalul N. Haralambie comandant al Corpului de vest. Din armata operativă a Corpului de vest au făcut parte propriu-zis numai Diviziile I, a II-a şi a IV-a, acestea toate aflându-se la sudul Dunării.

Divizia „de rezervă” a fost numită acum Divizia de la Calafat, formată în majoritate din batalioane de miliţieni. Divizia a III-a a primit misiunea de a escorta pe prizonierii turci. Nici Divizia a II-a (fostă de rezervă) nu a luat parte imediat la operaţiile militare îndreptate împotriva Vidinului. Toată luna decembrie ea a avut misiunea să ţină garnizoana la Plevna, Nicopole şi Rahova şi abia la începutul lunii ianuarie 1878 a luat parte la luptele din jurul Vidinului şi Belogragicului.

După escortarea prizonierilor, trupele Diviziei a III-a, împreună cu câteva unităţi ruseşti, au luat în pază ţărmul stâng al Dunării dintre Giurgiu şi Călăraşi, în zilele de 12/24, 13/25 şi 14/26 ianuarie 1878, unităţi române din această divizie, trecând Dunărea pe gheaţă în faţa oraşului Călăraşi, au întreprins recunoaşteri ocupând pentru scurt timp şi câteva avanposturi turceşti. Trupele turceşti din Silistra au făcut de asemenea incursiuni pe malul stâng al Dunării, dar au fost respinse cu mari pierderi de către ostaşii Regimentului 3 linie. În general, în această zonă n-au avut loc acţiuni militare deosebite până la încheierea armistiţiului.

Imediat după căderea Plevnei, forţele principale ale Corpului de vest au început marşul spre Vidin şi Belogragic. De altfel, unele unităţi din Divizia I ocupaseră încă de la sfârşitul lunii noiembrie localităţile Cosludui, Crustatarselo, Cibru-Palanca, Volcedromo, Covaciţa, Lom-Palanca etc. În ciuda timpului nefavorabil (zăpada atinsese în multe locuri chiar 1 m înălţime), trupele româneşti au continuat ofensiva spre vest, trecând peste Lom-Dolni - în spatele căruia se stabilise la un moment dat frontul -, cucerind la 10/22 decembrie oraşul Arcer-Palanca, aşezat pe Dunăre, iar în zilele următoare o serie de sate din împrejurimi. La 29 decembrie 1877 / 10 ianuarie 1878, prin ocuparea localităţilor Nazâr-Mahala, Vidbol şi Bucoviţa, legăturile turcilor din Vidin cu cei din Belogragic au fost întrerupte.

În urma acestui fapt, o brigadă din Divizia a II-a a reuşit la 11/23 ianuarie 1878 să împresoare Belogragicul şi să-l ţină sub un foc continuu de artilerie până la semnarea armistiţiului. După blocarea garnizoanei turceşti de la Belogragic, forţele principale ale armatei române din Corpul de vest au fost dirijate pentru încercuirea Vidinului. Cetatea Vidinului, înzestrată cu fortificaţii din trei părţi şi apărată de o garnizoană de circa 15.000 de oameni, era cea mai puternică fortăreaţă turcească de la Dunăre.

În afara zidurilor, Vidinul era prevăzut şi cu puternice redute şi şanţuri de apărare pe linia satelor Tatargic, Novoselce, Rupcea, Raianovcea, Smârdan, Inova, Capitanovca, Cherumbeck şi Ceizec. Linia aceasta începea de la Dunăre, la sud de Vidin, şi, înconjurând cetatea la o distanţă de circa 5 km, se termina în nord, tot la Dunăre. Dat fiind că existenţa acestor localităţi fortificate împiedica cucerirea Vidinului, comandamentul Corpului de vest, împărţind trupele de încercuire pe diferite sectoare, a ordonat în ziua de 12/24 ianuarie un atac general pentru ocuparea liniei de fortificaţii exterioare.

În cursul dimineţii de 12/24 ianuarie au fost cucerite după un atac impetuos toate localităţile din sud, cu excepţia Novoselcei. La ora 14 a început şi asaltul Smârdanului, situat la vestul cetăţii, care avea fortificaţiile cele mai puternice. Regimentele 4 şi 6 linie, însoţite de escadronul de călăraşi Suceava, pe o ceaţă groasă, au înaintat în linişte fără a trage până la o distanţă de 600 m de şanţurile primei redute turceşti, unde, fiind descoperite de inamic, au fost primite cu un potop de gloanţe şi obuze. Lt. col. Cotruţ, care conducea atacul, a pus atunci să sune goarnele, iar ostaşii în strigăte de „ura” au pornit în pas alergător spre şanţurile turceşti. Cu tot focul nimicitor, în scurt timp au ajuns la prima redută, de unde, printr-o luptă la baionetă şi cu patul armelor, au izbutit să scoată pe turci.

După cucerirea primei redute s-a continuat asaltul asupra celorlalte, unde turcii, intrând în panică, au opus o rezistenţă mai puţin îndârjită. Atacul fiind fulgerător, turcii au lăsat şi tunurile încărcate. Cele trei redute turceşti aşezate la marginea satului Smârdan, în direcţii opuse, au fost cucerite în câteva ore. Spre seară a continuat atacul în interiorul satului, fiind luată cu asalt fiecare casă, deoarece nizamii turci, baricadându-se înăuntru, trăgeau pe ferestre asupra trupelor româneşti. Victoria de la Smârdan a fost răsunătoare, mărind încrederea în sine a trupelor româneşti şi producând panică în rândurile turcilor. Aproape 1.000 de soldaţi turci au rămas pe câmpul de luptă, iar 300 de nizami, care voiau să fugă la Vidin, au fost luaţi prizonieri. Victoria a fost câştigată însă de ostaşii români cu preţul a 238 de morţi şi 370 de răniţi.

Tot în seara zilei de 12/24 ianuarie, în ajutorul trupelor care ocupaseră Smârdanul venind un batalion de dorobanţi, a fost ocupat şi satul vecin Inova, în dimineaţa următoare, turcii au contraatacat cu forţe numeroase de infanterie şi artilerie, încercând să reocupe Smârdanul. Trupele româneşti, deşi nu aveau artilerie, au respins însă atacurile inamice. La 14/26 ianuarie, românii cucerind şi satele din partea de nord a Vidinului, încercuirea cetăţii era terminată.

Pentru ca Vidinul să fie mai uşor de cucerit, s-a hotărât ca el să fie supus mai întâi unui bombardament puternic de artilerie. Cercul din jurul cetăţii fiind strâns, bombardamentul era destul de eficace. Astfel, cu începere de la 15/27 ianuarie, Vidinul a fost bombardat aproape continuu atât de artileria instalată în poziţiile recent cucerite, cât şi de bateriile de la Calafat. De la 18/30 ianuarie, aruncându-se şi obuze incendiare, Vidinul era aproape continuu în flăcări. Au ars foarte multe obiective militare şi civile. Miile de proiectile care explodau zilnic în oraş au demoralizat garnizoana turcească, iar reducerea muniţiilor a făcut-o să-şi micşoreze, în mod simţitor, intensitatea tragerii artileriei sale. La 23 ianuarie / 4 februarie, ora 12, în timp ce se aştepta iminenta capitulare a Vidinului, sosind vestea încheierii armistiţiului, ostilităţile au încetat pe tot frontul.

Armistiţiul fusese grăbit şi impus de ofensiva fulgerătoare a armatelor ruse peste Balcani. De altfel, trupele turceşti înregistraseră în ultima lună pierderi pe toate fronturile. La 29 decembrie 1877 / 10 ianuarie 1878 capitulase garnizoana turcească de la Niş în faţa trupelor sârbeşti, care între timp reluaseră ostilităţile, şi garnizoana de la Antivari în faţa muntenegrenilor. Armatele ruseşti, printr-o viguroasă ofensivă, după ce la 23 decembrie 1877 / 4 ianuarie 1878 ocupaseră Sofia, la 3/15 ianuarie au cucerit Filipopol, la 8/20 ianuarie Adrianopol, iar la 18/30 ianuarie au ajuns la câţiva kilometri de Constantinopol.

În faţa acestui dezastru, Turcia a fost silită să accepte condiţiile armistiţiului, care s-a încheiat în seara zilei de 19/31 ianuarie 1878. Armistiţul prevedea, printre altele, şi ocuparea unor cetăţi şi oraşe care trebuiau să servească drept gaj până la încheierea păcii. În virtutea acestor clauze, trupele ruseşti au ocupat Silistra, Rusciucul, Şumla şi Erzerumul, iar trupele româneşti Vidinul şi Belogragicul, în urma încheierii unor convenţii speciale privind condiţiile evacuării garnizoanelor turceşti. Astfel, la 12/24 februarie, trupele româneşti au intrat în Vidin, iar la 13/25 februarie în Belogragic, fiind primite cu mare entuziasm de populaţia locală. Garnizoanele româneşti au staţionat în aceste cetăţi până la 25 martie / 6 aprilie 1878.

Falsificând realitatea, istoriografia burgheză a atribuit exponenţilor claselor exploatatoare meritul cuceririi independenţei României. Titu Maiorescu, D.A. Sturdza şi C. Gane atribuiau lui Carol I iniţiativa acţiunii pentru cucerirea independenţei prin război. Titu Maiorescu afirma chiar că în timpul războiului s-ar fi ajuns la înfrăţirea dintre popor şi Carol, care s-ar fi expus şi el, împreună cu ostaşii, suferinţelor şi primejdiilor războiului! Nicolae Iorga, deşi consideră că masele au făcut să fie biruită „pornirea de îndoială şi de hotărâtă negaţiune a unor cercuri de sus”, totuşi uită îndată această apreciere şi trage concluzia că independenţa a fost determinată de patru personalităţi, între care Carol I ocupa primul loc.

Check Also

Participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de ani

Domnia lui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) a început sub auspicii nu prea favorabile. Nobilimea, împărţită …

Domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit şi Războiul moldo-turc din 1574

În istoria Moldovei, cel de-al optulea deceniu al veacului al XVI-lea este marcat de anii …

Prezenţa Craiovei în Războiul de Independenţă

În ziua de 9 mai 1877, în şedinţa parlamentului ţării Mihail Kogălniceanu făcea declaraţia istorică: …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Stăpânirea romano-bizantină la sud de Dunăre. Daciile sud-dunărene

Deşi imperiul roman mai păstra câteva capete de pod pe malul de nord al Dunării, …