Poziţia lui Tudor Vladimirescu în timpul Revoluţiei din 1821

Impresia de inconsecvenţă a conducătorului revoluţiei în lupta antifeudală provine din constatarea că el, ridicând masele împotriva fanarioţilor şi a marii boierimi, a căutat în acelaşi timp să colaboreze cu boierii şi a chemat pe patrioţii din orice clasă în Adunarea norodului. Când luăm în considerare însă caracterele specifice ale marii boierimi pământene şi condiţiile istorice, putem remarca adecvarea conduitei lui Tudor Vladimirescu la realităţile social-politice, pe care acţiunea sa revoluţionară năzuia să le modifice.

Dezlănţuirea unui război necondiţionat cu întreaga mare boierime ar fi fost o eroare. De vreme ce protipendada autohtonă formula revendicări nu cu totul retrograde, ci în parte progresiste, programul de luptă socială şi naţională al claselor oprimate, susţinut de Tudor, nu se putea constitui nici prin respingerea totală a programului boieresc, nici prin îmbrăţişarea lui fără rezervă. E adevărat că divaniţii avuseseră, sub regimul fanariot, privilegii însemnate. Totuşi, aparatul de stat fusese folosit pe atunci, mai ales, în vederea stoarcerii de bani pentru îndestularea fanarioţilor şi a guvernului otoman. În consecinţă, unii dintre cei mai mari boieri pământeni (precum banii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu) şi-au dat concursul la declanşarea răscoalei antifanariote.

Dat fiind faptul că moşierii de la 1821, străduindu-se să menţină dependenţa ţăranilor faţă de domeniul boieresc, se pronunţau totuşi pentru dezvoltarea forţelor de producţie şi a economiei de schimb, şi acţionau - cu insuficientă hotărâre - pentru scoaterea fanarioţilor din scaunul domnesc şi din dregătoriile ţării (cu alte cuvinte, deşi erau conservatori, ei voiau unele înnoiri, fără să-şi dea seama că acestea înlesneau doborârea feudalismului), nu e de mirare că Tudor a adoptat o poziţie elastică faţă de boierime, - atitudine ce nu era însă oscilantă şi care nu avea să parcurgă faze contradictorii. Mişcarea a fost antifeudală, şi implicit antiboierească; o necesitate obiectivă impunea însă nu numai lupta cu clasa dominantă, ci şi alianţa cu aceia dintre membrii ei care înţelegeau să se subordoneze conducătorului revoluţiei, acceptându-i ţelurile.

Proclamaţiile şi scrisorile lui Vladimirescu din prima etapă a mişcării, cu toată revolta conţinută în ele, nu marcau un conflict total, o ruptură între panduri şi boieri. Din ele se deduceau, dimpotrivă, condiţiile de stabilire a unei înţelegeri între cele două tabere. Spunându-şi cuvântul în legătură cu conducerea ţării, răsculaţii au formulat - prin actele lansate de Tudor - cerinţa ca boierimea pământeană să se desprindă din asocierea cu fanarioţii, norodul nemaiputând suporta guvernarea prădalnică de până atunci; ba chiar mai mult, divanului i se cerea să susţină cauza Adunării norodului, pledând în faţa marilor puteri pentru schimbarea regimului politic din Principate.

Atitudinea lui Vladimirescu faţă de protipendadă o găsim definită cu claritate încă din proclamaţia de la Padeş: Norodul era chemat să se ridice împotriva stăpânirii fanariote şi boiereşti (împotriva „căpeteniilor”, care „sug sângele din noi”), specificându-se însă că trebuie „să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. În scrisoarea către clucerul Constantin Ralet, din 28 ianuarie, după învinuirea boierimii pentru exploatarea ţăranilor, Tudor adaugă: „Dacă voieşti folosul de obşte, vino dimpreună cu toţi boierii pământeni, ca să ne întâlnim”.

La 4 februarie, într-o scrisoare către divan, el impută din nou stăpânitorilor faptul că tiranizează şi despoaie pe locuitori. Nu uită însă să adreseze divaniţilor somaţia semnificativă: „Prea cinstiţi boieri!... Să vă faceţi patrioţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei, precum aţi fost până acum”...; „să vă învoiţi cu norodu la cererile ce fac(e)...”. Mai înainte de venirea Adunării norodului la Bucureşti, Vladimirescu a înaintat stăpânirii un memorandum, prin care pretindea „ca divanul, ce înfăţişează Ţara Românească, unindu-se cu dânsul, să ceară prin arzmahzar de la Poarta otomană desfiinţarea cu totul şi pentru totdeauna a orânduirii Domnilor greci în Ţara Românească”... (etc.).

E vădită deci, chiar de la începutul mişcării, dubla atitudine a lui Tudor faţă de boierime (determinată de poziţia ambiguă a acesteia): de o parte, se ridică luptătorul împotriva stăpânirii boiereşti; de alta, - acelaşi luptător, aceeaşi căpetenie a ţărănimii răzvrătite, cere boierilor să se unească între ei şi să se alăture Adunării norodului, fiindcă trebuie câştigată „o dreptate ce poate fi folositoare şi tagmei boiereşti” (scrisoarea către marele vornic Nicolae Văcărescu, din 11 februarie). Vladimirescu ştia şi simţea că boierimea, în întregimea ei, este vrednică de „hula tuturor neamurilor”, dar înţelegea de asemenea că, în lupta naţională, o mare parte dintre boieri putea fi alături de Adunarea norodului.

Pentru conducătorul revoluţiei combaterea regimului fanariot însemna atacarea statului boieresc, bazat pe „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori”. Era imperios necesar ca alianţa protipendadei autohtone cu domnia fanariotă să fie distrusă, iar boierimea pământeană (nehotărâtă) să fie constrânsă a sluji cauza naţională. În această direcţie s-au îndreptat, de la început, străduinţele lui Tudor.

Venind cu oştirea în capitală şi izbutind să încheie un acord cu boierii divaniţi rămaşi în Bucureşti, Vladimirescu a repurtat o biruinţă, întrucât divanul a fost silit să recunoască îndreptăţirea mişcării pandurilor şi autoritatea conducătorului ei. Ca atare, acest acord cu boierii n-a însemnat „capitulare” în faţa protipendadei, „sacrificare” a cauzei ţărăneşti, „o radicală schimbare de atitudine” din partea şefului pandurimii. Dimpotrivă, a fost un act pregătit prin eforturile anterioare ale lui Tudor şi având rostul de a consolida mişcarea. El constituia un moment necesar al revoluţiei antifeudale. Efectiv, puterea nu mai aparţinea acum divanului, ci Adunării norodului.

Cele două proclamaţii datate din 20 martie, către bucureşteni şi către locuitorii judeţelor (ultima a putut fi lansată la 23 martie) sunt citate însă, uneori, ca o dovadă a împăcării lui Tudor cu boierii ocârmuitori şi, implicit, ca o probă a răsturnării obiectivelor sociale ale mişcării, o „radicală schimbare de front”. Se argumentează că, pe când în proclamaţia lansată din Bolintin, la 16 martie, Vladimirescu continua să atace „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni”, la 20 martie, el învinuieşte numai pe domnitorii şi slujbaşii regimului fanariot, fără a mai acuza stăpânirea boierească în general. Mai mult, el declară că a găsit în Bucureşti „mulţi patrioţi boieri întru asemenea bune cugetări cu ale norodului asemănate”, şi de aceea recunoaşte divanul („vremelnica stăpânire a ţării”). Rezultă că acordul lui Tudor cu boierii divaniţi s-a produs între 16 şi 20 martie.

Aceste tratative cu divaniţii n-au adus însă schimbarea liniei politice a lui Vladimirescu, fiindcă el, de la început, nu rupsese orice dialog cu boierimea, ci dimpotrivă, urmărise să ajungă la înţelegere cu boierii patrioţi. Poziţia ambiguă a boierimii pământene făcea cu putinţă atragerea ei de partea Adunării norodului: Vechiul regim se întemeia pe conlucrarea stăpânitorilor greci cu boierii pământeni, care se bucurau de toate privilegiile feudale, dar care intrau totuşi în concurenţă cu fanarioţii, pentru acapararea dregătoriilor şi obţinerea celor mai mari profituri, încheierea unei alianţe între Adunarea norodului şi Divan însemna sfărâmarea unităţii dintre protipendada autohtonă şi fanarioţi.

Era firesc ca, la 20 martie, Tudor să nu-şi mai îndrepte atacul împotriva „unirii pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni”, deoarece, prin ocuparea capitalei de către panduri şi prin convenţia încheiată cu divanul, solidaritatea feudalilor băştinaşi cu fanarioţii primise lovitura de graţie. Spiritul proclamaţiilor din 20 martie este însă acelaşi cu al proclamaţiei lansate din Bolintin, la 16 martie: un apel adresat tuturor locuitorilor, fără deosebire de clasă, de naţionalitate şi de lege, inclusiv boierilor (patrioţi), de a sprijini Adunarea norodului, care nu s-a ridicat împotriva împărăţiei turceşti, ci urmăreşte recâştigarea privilegiilor pierdute sub guvernarea fanariotă, instaurarea unui regim de dreptate socială.

Ajuns lângă Bucureşti, la Bolintin, Tudor a cerut boierilor, negustorilor şi meseriaşilor din capitală să semneze acte de adeziune la mişcarea sa: „Să-mi trimiteţi din toate iznafurile câte un om cu adeverinţă în scris spre încredinţare...”; „să-mi daţi răspuns în scris, iscălit de... toţi, mici şi mari,... ca să ştim de voiţi binele de obşte sau nu”. După ce precizează ce înseamnă a fi „patriot” (:a fi „la un glas şi întru unire” cu norodul, „pornit numai pentru dreptate”), proclamaţia de la Bolintin se încheie cu accente ameninţătoare la adresa acelora care nu „se vor uni cu obştescul norod”: „Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti! Să ştiţi şi aceasta!”... „Iar care împotrivă va urma, în veac se va căi”.

Îndemnul la solidarizare cu programul mişcării pandurilor (mişcare cauzată de: „pierderea privilegiurilor noastre şi [de] jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri”) este reafirmat la 20 martie: „Vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu norodul”... „Fraţilor! câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile d-v sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam”... „Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre” (Proclamaţia către locuitorii din Bucureşti, din 20 martie).

Prin proclamaţia către locuitorii judeţelor (din 20 sau 23 martie) se face cunoscut acordul intervenit între Tudor şi divan - acord motivat prin comunitatea scopurilor urmărite de norod şi de boierii patrioţi, în acel moment - şi se dau indicaţii cu privire la etapele mişcării. Lupta pentru „dobândirea dreptăţilor” nu încetează prin prăbuşirea regimului fanariot, ci va continua până când „jefuirile vor lipsi cu totul şi veţi înţelege înşivă scăparea robiei întru care v-aţi aflat până acum”. „Fiţi încredinţaţi că mai la urmă veţi înţelege şi rodurile fericirii voastre”... Această proclamaţie nu indică modificarea politicii lui Tudor (dezicerea sa de lupta socială), aşa cum s-ar părea, când documentul e privit izolat.

E adevărat că Vladimirescu cere acum ţăranilor să-şi înceteze agitaţia şi să se supună stăpânirii: să dea ascultare ispravnicilor, „ce se orânduiesc de aici”; să slujească „izbăvitoarelor oştiri ale ţării”, plătindu-şi dările sau înrolându-se în armată. Dar toate acestea nu însemnau o nouă direcţie politică, ci erau măsuri dictate de stadiul în care ajunsese mişcarea, de progresele pe care ea le făcuse.

Tudor vorbeşte acum ca stăpân peste ţară, preocupat să-şi consolideze puterea, pe care o deţinea în numele Adunării norodului. Era natural a pretinde ţăranilor să nu se mai războiască cu ispravnicii, când aceştia erau orânduiţi de Tudor. Desfăşurarea revoluţiei avea să fie dirijată de sus. De aceea, conducătorul pandurilor spune: Dacă nu vor fi ascultate „legile” (decretele), ce „se vor arăta de către stăpânire prin mine şi [pe care] le voi cunoaşte că sunt întru adevăr folositoare patriei şi de mare trebuinţă obştii norodului”, lucrul acesta va fi „de mare vătămare la împlinirea trebuinţelor ce va avea această izbăvitoare lucrare”.

Karl Marx a reţinut importanţa proclamaţiei date de Vladimirescu la sosirea în capitală: „Proclamaţia lui Tudor are un caracter naţional; invită pe boierii pământeni a se uni cu dânsul; el nu vrea să conteste drepturile de suzeranitate ale Porţii. Pentru el,... fanarioţii sunt duşmanii”. Solidaritate naţională în lupta cu fanarioţii precum şi „împotriva vericăruia vrăjmaş să va arăta călcătoriu” „dreptăţilor ţării” - a cerut Tudor nu numai în momentul venirii cu pandurii la Bucureşti, ci pe tot parcursul mişcării.

Combaterea boierimii pământene (ca părtaşă la guvernarea fanariotă şi ca exploatatoare a ţărănimii) şi chemarea divanului boieresc alături de Adunarea norodului sunt atitudini care nu se succed în timp, ci coexistă de la început. Numai în aparenţă aceste atitudini erau de neîmpăcat. În realitate, ele reprezintă un răspuns unitar la contradicţiile social-politice obiective, ce îşi căutau rezolvarea prin răscoală.

Scrisoarea lui Tudor către boierii refugiaţi la Braşov, de la sfârşitul lui martie, dovedeşte că şeful pandurilor continua să critice scăderile boierimii, încercând totodată a o convinge să sprijine cauza naţională. Ca temei al colaborării cu boierii pământeni, Vladimirescu punea condiţia ca aceştia din urmă să iasă din asocierea cu fanarioţii şi să înţeleagă că norodul nu mai acceptă să fie guvernat ca până acum.

„Nu mai este cu putinţă ca poporul să sufere şi de aci încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui”... „De aceea, ... vă rog să fiţi binevoitori şi să vă uniţi spre a lucra împreună pentru binele obştesc”... Faptul că boierii din Bucureşti au fost nevoiţi să recunoască dreptul lui Tudor de a guverna, alături de divan, a constituit pentru revoluţia românească o biruinţă, cu atât mai mare, cu cât şefii eterişti s-au arătat ostili cuceririi puterii de către Vladimirescu.

Check Also

Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Legăturile lui Tudor Vladimirescu cu turcii

Legăturile cu turcii, principalul cap de acuzare formulat de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu, se …

Extrase din actele lui Tudor Vladimirescu

„Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş străin, voi face de nu …