Poziţia lui Mihail Suţu în timpul Revoluţiei din 1821

Ideea că fanarioţii n-au opus nici o rezistenţă lui Tudor Vladimirescu, ci, dimpotrivă, s-au solidarizat cu el, fiindcă mişcarea românească era eteristă, ca şi a lor, stă la antipodul realităţii istorice atestate documentar. Deosebit de semnificativă, în această privinţă, este atitudinea domnitorului fanariot din Moldova, care a îmbrăţişat cu entuziasm acţiunea Iui Alexandru Ipsilanti, dar s-a simţit ameninţat de revoluţia lui Tudor şi a luat măsuri de apărare împotriva ei.

Rapoartele consulare austriece descriu astfel poziţia luată de Mihail Suţu în faţa divanului Moldovei, după venirea lui Ipsilanti la Iaşi: „Principele Suţu a prezidat ieri [23 februarie / 7 martie] şedinţa divanului, pledând cu energie şi înfocare în favoarea acestei acţiuni [a lui Ipsilanti], pentru a convinge pe boierii ţării de importanţa ei. Ei le-a cerut tuturora să-şi unească forţele cu ale sale, spre a-şi aduce contribuţia la realizarea scopului sfânt... al scuturării jugului de fier al osmanlâilor, care a apăsat amarnic, timp îndelungat, atâtea generaţii de fraţi întru credinţă greci”.

Tot atunci (la 24 februarie), Mihail Suţu a declarat, în Scrisoarea către ţar, că şi-ar lua şi el „zborul” spre Grecia, alături de Alexandru Ipsilanti, spre a înfrânge pe turci sau a muri, însă îl opreşte „datoria”, sa de a da „îngrijiri acestei provincii”. Sprijinind Eteria, domnitorul fanariot nu se gândea deloc să renunţe la situaţia de stăpânitor al uneia din ţările româneşti. Dimpotrivă, era preocupat de consolidarea poziţiei sale şi de înăbuşirea mişcării de eliberare socială şi naţională a românilor.

La vestea despre progresele mişcării din Oltenia, Mihail Suţu devine foarte îngrijorat, evenimentul apărându-i ca o nenorocire (după cum raportează consulul austriac Raab lui Metternich). Temându-se ca focul răscoalei să nu se întindă până în Moldova, el dă sfaturi divanului din Bucureşti cum să stăvilească tulburarea, ia măsuri de întărire a graniţei cu Ţara Românească şi trimite curieri la Constantinopol pentru a primi dispoziţiile Porţii. Pericolul cel mai mare îl vedea în „doctrina” lui Tudor (pe care n-o lua drept eteristă), fiind izbit de repedea propagare a ideilor ei antifeudale şi antifanariote.

Raportul lui Raab din 18 februarie / 2 martie descrie pătrunderea în Moldova a ideilor revoluţionare ale lui Tudor, forţa lor mobilizatoare şi încercările lui Mihail Şuţu de a se apăra: „Principiile trâmbiţate de Vladimirescu, şi anume: înlăturarea domnilor fanarioţi, restaurarea vechilor capitulaţiuni cu Poarta, înfrânarea samavolniciilor şi stoarcerilor boiereşti şi înlăturarea justiţiei de clasă sunt primite cu mare lăcomie şi proslăvite în mod public de târgoveţii moldoveni, de mica boierime şi de ţărănime care gem sub apăsarea domnilor fanarioţi şi a marii boierimi solidară cu ei”.

Această „doctrină” - socotită de agentul imperial austriac, cu vederi contrarevoluţionare, „demagogică” - „cu siguranţă că va găsi aderenţi şi în Moldova, provocând mişcări similare, dacă prin intervenţia forţelor militare turceşti nu se va pune din vreme stavilă răspândirii ei. De aceea Principele, îngrijorat de o asemenea eventualitate, a început să ia măsuri de apărare, întărind corpul de arnăuţi prin recrutări noi”.

Caracterul social, şi ca atare neeterist, al obiectivelor anunţate de Vladimirescu explică şi răsunetul pe care mişcarea sa l-a avut în Transilvania. Deja în raportul său din 5/17 februarie, consulul austriac din Bucureşti semnala pericolul contaminării Ardealului de „duhul răzvrătirii”. El arăta necesitatea unor măsuri preventive, pentru ca „spiritul de libertate şi independenţă pe care slugerul Tudor şi tovarăşii săi l-au insuflat valahilor asupriţi să nu cuprindă, ca o boală molipsitoare, şi pe românii ardeleni învecinaţi, care nu sunt nici ei mai bine trataţi de stăpânii lor de moşie, şi să nu-i împingă, dacă nu la o răscoală asemănătoare, cel puţin la o emigrare în masă în Ţara Românească”.

Faptele arătate, privitoare la Alexandru Pini şi Constantin Samurcaş, la caimacamii lui Scarlat Callimachi şi la Mihail Suţu, vin să întărească ideea principală a scrisorii lui Tudor din 28 februarie: că nu era unire între răsculaţi şi autorităţile regimului fanariot (= „nişte oameni - spune Tudor - care nu aveţi lucru de nimic a pierde o ţară întreagă şi mai vârtos pe un norod nevinovat şi care v-au hrănit şi vă hrăneşte”). Acest act pune în lumină opoziţia dintre „tiranii boieri” şi „norodul rumânesc”, „dintr-al căruia sânge o sută de ani sunt de când se hrăneşte tot neamul boieresc-fanarioţăsc”.

Check Also

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …