Poziţia lui Constantin Samurcaş în timpul Revoluţiei din 1821

Omul de încredere al lui Alexandru Pini era vornicul Constantin Samurcaş. Ilie Fotino îl numeşte „intim” al consulului. Care să fi fost scopul urmărit de Constantin Samurcaş, când, prevăzut cu sume mari de bani, şi-a asumat faţă de divan misiunea de a stinge răscoala izbucnită în Oltenia? Din documente se deduce că el nu s-a dus în Oltenia spre a-l înfrânge pe Tudor Vladimirescu pe calea armelor, ci ca să-l câştige în ascuns pentru cauza Eteriei, sau să-l aresteze, ori să-l suprime.

Răzvrătindu-se împotriva Porţii, guvernanţii fanarioţi, intraţi în Eterie, trebuiau să-şi alieze Ţara Românească „fie cu bani, fie cu fapte” (cum îi scrisese bimbaşa Sava lui Alexandru Ipsilanti, la 9 ianuarie). Lămuritoare pentru misiunea lui Constantin Samurcaş, plecat la Craiova în ziua de 12 februarie, ni se pare scrisoarea pe care i-a trimis-o Alexandru Pini după câteva zile (18 februarie), având între altele acest înţeles: Să ştie Tudor că îl aşteaptă un sfârşit trist, dacă nu va da ascultare poveţelor dumitale!

Potrivit însă cu interpretarea lui Andrei Oţetea şi a altor istorici, Eteria nu-şi mai punea problema atragerii lui Tudor de partea ei, şi nici planul suprimării slugerului de către Pini şi Samurcaş nu s-a făcut, fiindcă Tudor acţiona ca un eterist convins, conformându-se întru totul programului de dinainte stabilit de asociaţia eteriştilor din Bucureşti.

Ca atare, Samurcaş a venit la Tudor cu o sumă considerabilă de bani din vistieria statului, numai spre a întări poziţia răsculaţilor: „Rezultatul misiunii lui Samurcaş n-avea să fie decât să întărească poziţia lui Tudor, punându-i la dispoziţie bani şi trupe noi - tocmai pe acelea care erau menite să-l combată. Imediat după sosirea sa la Craiova, Samurcaş a intrat în corespondenţă cu Tudor şi i-a trimis 90.000 de lei prin Hagi Prodan”.

Andrei Oţetea precizează în continuare: „Samurcaş a fost învinuit că jumătate din banii care i-au fost trimişi să cumpere pe Tudor i-ar fi băgat în buzunar. Dar acuzaţia e gratuită...” După socotinţa autorului, Constantin Samurcaş i-a dat lui Tudor în total circa 170.000 de taleri, dar nu pentru a opri mişcarea, ci pentru a stărui” în întreprinderea sa. Teza după care Constantin Samurcaş l-a ajutat pe Tudor este limpede formulată şi în diverse cărţi de popularizare. Se consideră că „misiunea lui adevărată... era aceea de a-i duce lui Tudor bani, bani luaţi chiar din vistieria ţării”, şi care „au servit mişcării pentru a pregăti marşul spre Bucureşti, într-atât de ingenios fuseseră aranjate lucrurile”.

Să vedem cine este, potrivit mărturiilor contemporane, acest presupus sprijinitor al răscoalei ţăranilor. Documentele confirmă caracterizarea pe care i-a făcut-o Nicolae Iorga: vornicul Constantin Samurcaş era „un boier grec foarte lacom şi foarte viclean”. La început, el a fost „un om obscur din Constantinopol venit în Bucureşti”, - cum îl descrie un document al vremii. În Ţara Românească s-a îmbogăţit repede, obţinând rangurile cele mai înalte şi bucurându-se de trecere deosebită sub domnitorii Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea şi Alecu Suţu.

A fost de 6 ori guvernator al Olteniei şi birurile cu care împovăra pe ţărani făceau să se „spargă” judeţele. Prin lăcomia lui de bani şi-a câştigat reputaţia de a şti să mulgă şi o vacă stearpă. Domnii îl consultau în toate chestiunile financiare. Pe de altă parte, el a ajuns „unul din cei mai însemnaţi membri ai Eteriei greceşti” (cum spune Mihai Cioranu). E fapt dovedit că „în tot timpul carierei sale, Samurcaş nu s-a dezminţit în unele privinţe caracteristic fanariote: setea de bani, brutalitatea faţă de [ţăranii] români...”.

Generalul Langeron, aflat la Bucureşti în 1812, a auzit „plângerile nenorociţilor valahi” împotriva unei administraţii spoliatoare, care ducea ţara la ruină. El citează, în memoriile sale, în fruntea spoliatorilor, pe marele vistier Samurcaş, caimacamul Craiovei, care „a comis, în tot timpul administraţiei lui, asemenea jafuri şi chiar crime”..., încât „merita să fie executat”. „El a vândut toate posturile subalterne unor greci care credeau că totul le este îngăduit. Nenorociţii ţărani valahi au fost atât de crunt persecutaţi, încât mulţi şi-au căutat salvarea în Transilvania”. Agenţii „criminali” ai lui Samurcaş puneau femeile pe cărbuni aprinşi şi biciuiau copiii, pentru a constrânge pe ţărani, prin astfel de „orori”, să împlinească cererile lor de bani.

După plecarea lui Caragea din ţară, Samurcaş, aflându-se în conflict cu unii boieri pământeni (aderenţii lui Grigore Brâncoveanu), şi-a pierdut influenţa politică, dar a recâştigat-o curând, în urma instalării noului domn, Alexandru Suţu. Într-un raport din martie 1819, Fleischhackl îl caracterizează pe vornicul Samurcaş drept „un fanariot extrem de intrigant”; împotriva lui, „în timpul interregnului valah, boierii ocârmuitori de aici au pronunţat ostracismul”; acum însă, el este „sfătuitorul domnitorului în diverse afaceri şi câştigă o mare influenţă”. Un alt consilier al lui Alexandru Suţu - adaugă agentul austriac - este logofătul (Ştefan) Belu, „care se află aproape în aceeaşi categorie cu precedentul, exercitând o influenţă însemnată asupra afacerilor vistieriei”.

La 28 februarie 1821, Vladimirescu îl acuză pe Samurcaş că umblă să-i ademenească oştirea „prin dare de bani” şi că vrea să piardă „o ţară întreagă pentru hatârul jăfuitorilor”, punând la cale „vicleşugul cel sângeros”... În ciuda acestor date, în viziunea lui Andrei Oţetea şi a altor istorici, Constantin Samurcaş este, alături de Pini, sprijinitorul fără rezervă al norodului răsculat, omul care a sabotat cu abilitate măsurile preconizate de divan împotriva lui Tudor.

Această interpretare a misiunii lui Samurcaş provoacă surprindere, deoarece nu se armonizează cu obiectivele sociale şi politice ale revoluţiei pandurilor, ridicarea maselor punând în pericol guvernarea fanariotă, mai înainte de a-l ameninţa pe sultan. Logica lucrurilor impune observaţia că este cu neputinţă ca atitudinea lui Samurcaş faţă de Vladimirescu, în luna februarie, să nu fi stat în legătură cu felul cum se manifestase revoluţia în primele săptămâni după lansarea proclamaţiei de la Padeş, ce viza pe „căpeteniile” ţării. Îi convenea oare atât de mult boierului grec orientarea antifanariotă a mişcării, încât să fi ţinut a o sprijini cu banii vistieriei?

Documentele arată, în mod neîndoielnic, că ridicarea Olteniei s-a produs nu prin manifeste antiotomane, ci prin chemarea maselor la luptă împotriva regimului intern. Iată cum prezintă răscoala, la aproximativ două săptămâni de la izbucnirea ei, Ignatie Iacovenco, conducător al poştei ruse în Ţara Românească, într-o scrisoare datată 5 februarie: „Măsurile Guvernului nemulţumesc tot mai mult poporul. Supunerea pandurilor la dări, birurile asupra poporului, nedreptăţile sociale etc. au stârnit ura poporului asupra Cârmuirii, şi ecoul acestei uri s-a făcut Tudor Vladimirescu, care stătuse în Bucureşti până pe la 17 ianuar, când aflase că Domnul nu mai scapă cu viaţă”.

Apoi a trecut la acţiune, lansând de la Tismana „o proclamaţie prin care chema poporul la răscoală pentru drepturi şi libertate şi împotriva abuzurilor săvârşite de Domni şi boieri pe spinarea clasei de jos, care nu mai poate răbda. În jurul lui au venit în curând vreo 500 de oameni gata a-l urma... Din Tismana s-a dus cu ai săi la Cerneţi, şi pretutindeni a fost întâmpinat cu pâne şi sare”. Acum, „ceata lui Tudor a ajuns la 1.200 de oameni şi s-a îndreptat spre Craiova, ocupând în drum şi Strehaia”.

Mihai Cioranu descrie în acelaşi spirit răscularea Olteniei: Tudor Vladimirescu „au început a declara pandurilor şi satelor din toată România Mică că el nu s-au ridicat ca un revoluţionar împotriva înaltei Porţi, ci numai împotriva grecilor, cari împreună cu boierii au despuiat tot poporul României, prin prăzi, jafuri şi dezmoşteniri. călcând şi desfiinţând toate drepturile şi legile ţării şi aducând-o în starea cea mai vrednică de lacrimi”. El a promis ţăranilor „uşurarea tributurilor cu care i-au fost împilat domnii şi boierii greci”. „Aceste proclamări auzindu-le ţăranii... au început cu toţii a se scula şi tot Principatul a se clăti, aprinzându-se de entuziasmul răzbunării... Şi alergau cetele de panduri sub steagul lui Tudor, strigând: «Să trăiască dreptatea!», «Să trăiască Domnul Tudor!»”.

Norodul s-a ridicat - spune şi Chiriac Popescu - când l-a auzit pe Vladimirescu „proclamând” că „Ţara Românească nu mai poate suferi tiranii ei, adică pe domnii trimişi de la Poartă din vreme în vreme, care domni, unindu-se cu boierii ţării, despoaie pe locuitori...”. Zilot Românul arată, de asemenea, că norodul a răspuns apelurilor la o răscoală împotriva stăpânirii fanariote (şi nu împotriva împărăţiei turceşti), „adevărată fiind strigarea lui [Tudor], căci săriseră stăpânitorii greci peste tot hotarul hrăpirii...”.

Ilie Fotino scrie că Tudor „începu a răscula poporul în contra boierilor, propagând că el... este credincios supus al prea puternicei împărăţii otomane” şi că ceea ce voieşte el este „să lipsească abuzurile făcute de greci şi de boierii pământeni, care în unire au despuiat tot poporul Ţării Româneşti”... „După publicarea proclamaţiunii sale, care produse mare efect în popor, [Tudor] răsculă numai din plaiul său Cloşani 600 de oameni, mai toţi panduri”.

Exactitatea acestor descrieri nu poate fi pusă la îndoială, dată fiind concordanţa lor cu proclamaţiile şi cu memoriile lui Vladimirescu. (Reamintim afirmaţia lui Tudor din scrisoarea către împăratul Francisc I al Austriei, din 26 ianuarie, că „de la o vreme încoace grecii fanarioţi ne-au închis drumul şi uşile prea puternicii noastre împărăţii şi aşa ne mănâncă numiţii pre noi de vii”...).

Edificatoare pentru poziţia conducătorului mişcării - ostil fanarioţilor, iar nu turcilor - este şi scrisoarea lui Pini din 18 februarie, comentată mai sus, document citit prin sate la porunca lui Constantin Samurcaş pentru a se dovedi locuitorilor că Tudor e un înşelător, deoarece pretinde „că se ţine şi de alte cu tărie puteri şi că stă adăstând poruncile prea înaltei Porţi”.

Prin scrisoarea difuzată de Samurcaş se urmărea deci să se arate că Vladimirescu nu e sprijinit nici de Turcia şi nici de celelalte puteri europene, că el nu are nici o învoire din partea sultanului să cheme norodul împotriva căpeteniilor ţării; numai noul domn (fanariot) trimis de Poartă, Scarlat Callimachi, este recunoscut de sultan, şi deci trebuie ascultat de popor, şi nicidecum Tudor. („Nu au nici un temei”... „zisele lui Teodor”... „că stă adăstând poruncile prea Înaltei Porţi”; „porunca Înaltei Porţi s-au dat cătră măria sa vodă, ale căruia porunci au a urma toţi”).

Cum să credem atunci, pe de altă parte, că Samurcaş era mulţumit de acţiunea lui Tudor, şi că el a venit în Oltenia spre a-l ajuta pe conducătorul pandurilor la creşterea răscoalei, oferindu-i ultimii bani ai vistieriei? Dacă mişcarea lui Tudor s-a manifestat de la început ca antiboierească şi antifanariotă, Samurcaş n-a putut-o sprijini în această formă, ci el şi-a luat însărcinarea să o zădărnicească ori să o împingă pe făgaş eterist, prin „dare de bani” şi complotând împotriva conducătorului ei.

Acuzaţiile lui Tudor la adresa lui Samurcaş, extinse asupra întregului „neam boieresc-fanarioţăsc”, care se hrăneşte de o sută de ani din sângele „ticălosului norodului rumânesc”, nu puteau fi scrise pe baza unui acord cu demnitarul grec, care să fi cerut chiar el o astfel de scrisoare, spre a convinge divanul că banii vistieriei au fost folosiţi la combaterea revoluţiei. Să confruntăm spusele documentelor, privitoare la acţiunea lui Samurcaş în luna februarie: Mihai Cioranu cunoaşte vag „lucrarea lui Samurcaş peste Olt”.

„Sentimentele acestui Samurcaş nu erau româneşti”, iar boierii eterişti din Bucureşti, înduplecând divanul să-l trimită pe Samurcaş „efor plenipotent” în Oltenia, au urmărit „să le meargă treaba mai bine şi după gândul lor”. Felul cum a fost întrebuinţată suma înmânată lui şi destinată de divan stingerii răscoalei „rămâne necunoscut până astăzi”.

Notele informative trimise din Bucureşti autorităţilor militare ruse din Basarabia relatează următoarele despre misiunea lui Samurcaş: Îndată ce Scarlat Callimachi a fost numit domn al Ţării Româneşti, a poruncit divanului să-şi dea toată silinţa ca să oprească răscoala, făcându-l răspunzător de tot ce se va întâmplă. Atunci boierii au trimis în Oltenia pe vornicul Samurcaş, care fusese acolo caimacam de câteva ori, împuternicindu-l „să întrebuinţeze toate mijloacele pe care le va găsi potrivite” spre a potoli răzvrătirea.

„Tratativele vor întâmpina mari greutăţi” - afirmă nota din 15 februarie -, din cauza îndârjirii răsculaţilor: Căci, la declaraţia boierilor „că răscoala este o fărădelege”, poporul răzvrătit „răspunde că şi jafurile au fost o fărădelege”. El „va aştepta, fără îndoială, să i se restituie tot ceea ce-i fusese jefuit, şi e îndoielnic dacă boierii îi vor satisface această revendicare”; pe de altă parte, este cert că „pentru viitor, poporul va dori instituirea unei orânduieli mai temeinice pentru a i se asigura proprietatea”.

Următoarea notă, din 23 februarie, anunţă că Samurcaş a început tratative cu Tudor Vladimirescu. „El a comunicat acestuia, în numele tuturor boierilor şi al cârmuirii, că este iertat cu desăvârşire pentru greşeala sa, cu condiţia însă să se prezinte neîntârziat la el şi să-i facă cunoscute revendicările poporului. Vladimirescu n-a voit însă să vină la Craiova, ci a trimis numai ca răspuns o scrisoare, în care arată că poporul nu cere... decât să i se restituie ceea ce i-a fost jefuit de către boieri sau de către cârmuire cu prilejul perceperii birurilor şi a altor dări”...

De asemenea, mai cere garanţii că vor înceta jafurile. După aprecierea făcută de Samurcaş, „chiar dacă revendicările poporului ar putea fi reduse la o treime în comparaţie cu acelea de astăzi”, este îndoielnic că ele ar putea fi satisfăcute. Totuşi, vornicul speră să-şi ducă la bun sfârşit misiunea şi „caută să facă uz de toate argumentele posibile”.

Informaţia citată mai sus, că Samurcaş l-a chemat pe Tudor la Craiova pentru o întrevedere, promiţându-i şi iertare din partea guvernului, iar conducătorul pandurimii a refuzat să meargă, concordă cu spusele scrisorii lui Vladimirescu din 28 februarie: „Ah! boierule, boierule! Ce netemere de Dumnezeu! Pe de o parte m-ai încredinţat prin jurământ ca să viu la Craiova, şi pe de altă parte, împotrivă ai făcut dumneata, de ai trimis pe Hagiu ca să mă omoare”. O altă notă informativă, trimisă din Bucureşti autorităţilor militare ruse, datată 8 martie, arată că Vladimirescu n-a acceptat propunerile făcute de cârmuire prin intermediul vornicului Samurcaş.

Autorul acestor informaţii pare a fi I. Iacovenco, care reafirmă, într-o scrisoare din 9 martie: „Tudor Vladimirescu n-a consimţit la propunerile lui Samurcaş şi e stăpân pe toată Oltenia. Arnăuţii trimişi contra lui s-au întors în Bucureşti, fără să fi avut vreo ciocnire cu el”, probabil pentru că arnăuţii sunt de partea lui Ipsilanti, iar „acesta se sileşte să convingă pe Tudor pentru o acţiune comună”. Din proclamaţiile lui Tudor se vede însă că el nu s-a ridicat împotriva turcilor.

Amănunte în plus despre misiunea lui Samurcaş găsim la Liprandi; el subliniază că în cursul acestor tratative Tudor a atacat cu violenţă regimul boieresc: După sosirea sa la Craiova, Samurcaş „a început o corespondenţă deschisă cu Tudor, care sosise la Ţânţăreni. Pavel Macedonschi era trimis de către caimacam la Tudor cu aceste hârtii şi deseori fără ele, pentru explicaţii verbale.

Dar Vladimirescu nu voia să audă nimic. El i-a repetat [lui Samurcaş] acelaşi lucru, care fusese anunţat şi prin ţinuturi: desfiinţarea vinăriciului şi văcăritului şi micşorarea birului... şi altele, adăugind în încheiere că pe viitor nu va” accepta nici un fel de tratative, până ce nu i se vor trimite câteva capete de boieri (indicaţi nominal) şi nu vor fi izgoniţi alţi câţiva dintre ei, care se deosebeau mai mult decât ceilalţi prin cumplita lor cruzime în asuprirea sătenilor, şi l-a prevenit că el însuşi va sosi în curând la Bucureşti”. „Ne putem închipui efectul produs de aceste cereri preliminare ale lui Tudor”.

Tratativele duse de Samurcaş cu Tudor n-au avut succes - conchide Liprandi. Dintr-un pasaj al lucrării lui Ilie Fotino reiese limpede că Samurcaş a primit, în afara misiunii oficiale de pacificator al răscoalei, însărcinarea secretă, din partea Eteriei, de a pregăti unirea mişcării lui Tudor cu a eteriştilor greci: Se aştepta pornirea acţiunii lui Alexandru Ipsilanti şi „trebuia, negreşit, ca toate să fie pregătite şi toţi capii din Eterie... uniţi, pentru grabnicul progres al întreprinderii lor”.

Însă platforma lui Tudor din Cererile norodului, trimise lui Samurcaş pe la mijlocul lui februarie (curând după venirea acestuia la Craiova), nu favoriza colaborarea sa cu eteriştii, întrucât actul prevedea: schimbarea administraţiei fanariote, în condiţiile înţelegerii cu sultanul (în temeiul hatişerifului din 1802). Cererile norodului stigmatizau pe dregători, pe toţi jefuitorii din interior ai ţării, venetici sau băştinaşi, asociaţi domniei fanariote. Printre alţii, Hagi Ianuş era indicat nominal.

Reţinem însemnarea protosinghelului Ghenadie pe marginea versiunii din Cererile norodului transcrise de el, versiune care circula în popor: „Aicea am însemnat mai jos ponturile care le-au scos Theodor Vladimirescu, cu care ponturi s-au ajutat la începutul rebeliei, că le arăta norodului şi zicând că are şi ferman împărătesc le făgăduia că-i va scoate de supt jugul supunerii a mai da dajde...”.

Aşadar, conducătorul pandurilor a popularizat Cererile norodului încă de la începutul mişcării, iar acest document indica o linie politică opusă programului eterist. Vladimirescu n-a chemat pe ţărani la luptă cu turcii, dimpotrivă, le-a vorbit despre tratativele şi înţelegerea dintre el şi Poartă. Am văzut că Pini şi Samurcaş erau alarmaţi de declaraţiile făcute de Tudor norodului că „stă adăstând poruncile prea înaltei Porţi”, împrejurare care împiedica, în loc să înlesnească, acţiunea eteristă. Tudor nu se gândea să pregătească terenul pentru unirea pandurilor cu trupele lui Ipsilanti, de aceea, Pini şi Samurcaş au ţinut să răspândească „într-auzul lăcuitorilor” declaraţia lor că Vladimirescu este un amăgitor, fiindcă „această a sa pornire este numai de la însuşi, iar nu cu ştirea nici a prea înaltei Porţi, nici a altor împăraţi”.

Insubordonarea faţă de Eterie a lui Tudor, a cărui acţiune antifanariotă se desfăşura în dauna mişcării greceşti, trebuia să-l determine pe Samurcaş a recurge la măsuri extreme, ce puteau fi comunicate şi membrilor divanului, de vreme ce aceştia îi dăduseră dezlegarea de a utiliza orice mijloc va găsi cu cale spre „a se potoli şi a se popri cugetul cel rău al numitului sluger”..,, evitându-se, pe cât posibil, războiul civil.

De aceea, la întoarcerea sa în Bucureşti, Samurcaş recunoaşte că a conceput planul de a prinde sau omorî pe Tudor, fără a izbuti însă să-l ducă la îndeplinire, nefiind sprijinit de căpitanii de arnăuţi. (După Andrei Oţetea, această declaraţie era falsă; Tudor şi Samurcaş, pe deplin uniţi, au convenit ca împreună să pună în circulaţie acest „zvon” (!): „Scrisoarea lui Tudor [din 28 februarie] n-avea decât rostul de a confirma versiunea lui Samurcaş”...).

În ce fel a cheltuit Samurcaş banii cu care plecase în Oltenia, precum şi cei 172.000 de taleri, primiţi ulterior de la guvern, la cererea sa? Dintr-o chitanţă ce s-a păstrat, aflăm că el a restituit vistieriei suma de 35.887 taleri. Amănuntul pare semnificativ, căci dacă Samurcaş ar fi ajuns la învoială cu Vladimirescu, e de crezut că ar fi pus la dispoziţia acestuia întreaga sumă cerută de la vistierie. O parte din bani s-a cheltuit cu mituirea lui Hagi Prodan şi cu încercările de corupere a unor ofiţeri din oştirea lui Tudor; iar altă parte a fost însuşită de Samurcaş.

Fără îndoială, nu pentru a ajuta răscoala ţărănească, ci pentru a putea exercita presiuni asupra ei, a ţinut boierul fanariot să dispună de o sumă considerabilă de bani. Când consulul Fleischhackl l-a informat pe Metternich despre banii ceruţi de Samurcaş divanului, a notat şi presupunerea că, prin aceasta, se urmăreşte probabil să se faciliteze unirea insurgenţilor din Oltenia cu eteriştii care vin din Moldova.

Însă în raportul următor, din 5/17 martie, agentul austriac, vorbind despre rezultatul misiunii lui Samurcaş, precizează: „Se spune că [acesta] şi-a însuşit cea mai mare parte din suma amintită”, de 170.000 de piaştri. De aceeaşi părere este şi Ilie Fotino. „Pentru că învingerea prin arme a acestei mişcări ajunsese a fi îndoioasă, divanul găsi cu cale de a aproviziona pe noul efor [Samurcaş] şi cu o sumă de bani, pe care el era liber a o întrebuinţa după împrejurări”... „...Partea cea mai mare din aceşti bani a servit (dacă nu sunt greşit) pentru folosul său personal”.

Iată şi alte fapte ce se opun interpretării pe care o dă Andrei Oţetea (pe baza unor pasaje din Ilie Fotino şi Naum Râmniceanu) misiunii lui Samurcaş: În luna februarie, banul Barbu Văcărescu, susţinător al luptei anti-fanariote, l-a avertizat pe Tudor, printr-o scrisoare, că Samurcaş nu vine în Oltenia cu gânduri prieteneşti şi l-a îndemnat chiar a-i „ridica viaţa”, fiind „om potrivnic acestei cauze, cu atât mai mult că şi fratele său din Constantinopol vine caimacam la Craiova”.

Luând conducerea ţării, Tudor a destituit din slujbele de răspundere pe oamenii de încredere ai vornicului Samurcaş. Astfel, într-un post la plaiul Câineni, el dispune să fie numit un credincios al său, în locul unui „om al dumnealui vornicului Samurcaş”. Explicaţia dată de Tudor acestei înlocuiri este că „vremea nu ne iartă a fi în partea acestui loc acest fel de om”.

Andrei Oţetea crede a găsi la Naum Râmniceanu argumente împotriva afirmaţiilor cuprinse în scrisoarea lui Tudor din 28 februarie. După d-sa, textul lui Naum, „citit cu atenţie”, „justifică” punctul de vedere după care Samurcaş a venit în ajutorul lui Tudor; cu cuvintele cronicarului: „Samurcaş a voit să stingă para focului cu untdelemn” (adică să intensifice răscoala).

Observăm însă că Naum Râmniceanu nu dă informaţii sigure asupra misiunii lui Samurcaş, ci notează doar presupunerile pe care le făceau unii dintre boieri, încercând să-şi explice evenimentele. Modul de exprimare al cronicarului lasă să se vadă caracterul ipotetic al spuselor sale. Astfel - zice Naum -, încă înainte de trimiterea lui Samurcaş în Oltenia, boierii aveau „bănuiala că poate şi cu ştirea lui, (pentru sfârşituri neştiute lor) să va fi sculat Teodor”.

Când Samurcaş s-a întors la Bucureşti „fără nici o ispravă”, boierii au intrat la noi bănuieli, în legătură cu felul cum şi-a îndeplinit misiunea; a apărut şi „alto bănuială nouă pentru banii ce-i încredinţaseră”... S-a aflat că arnăuţii stăpânirii s-au unit cu Tudor: „atunci cunoscură boierii că Samurcaş a voit să stingă para focului cu untdelemn”.

A venit apoi vestea că Ipsilanti „s-a coborât la Iaşi şi s-a unit cu Mihai Vodă Suţul”: „dintr-aceasta cunoscură boierii că şi înclinarea lui Teodor va fi fost cu Ipsilant şi cu Mihai Vodă”. Aşadar, în timp ce unii boieri, precum banul Barbu Văcărescu, au recunoscut în Samurcaş un duşman al mişcării româneşti, alţii - constatând ineficacitatea măsurilor luate de divan pentru combaterea răscoalei - au presupus că Samurcaş s-a unit cu Tudor, în virtutea unei înţelegeri anterioare, aşa cum şi arnăuţii au trecut de partea răsculaţilor.

Aceşti din urmă boieri (la care se referă Naum), ostili ambelor mişcări, când şi-au dat seama că Samurcaş avea interese diferite de ale lor, s-au crezut trădaţi, fără a putea observa, pe de altă parte, discrepanţa dintre poziţia lui Tudor şi a boierului eterist, care urmărea să pună mişcarea pandurilor în folosul celei greceşti (şi care nu i-ar fi putut trimite bani lui Tudor decât în acest scop).

Pe presupunerile înregistrate de Naum se întemeiază punctul de vedere al lui Andrei Oţetea că boierul fanariot Constantin Samurcaş a sprijinit pe ţăranii răsculaţi, şi că Tudor a fost nesincer în scrisoarea pe care i-a adresat-o, vrând să-l ajute, la rându-i. Dacă Naum Râmniceanu n-a recunoscut uneltirile lui Samurcaş împotriva lui Tudor (neavând cunoştinţă, de altfel, de scrisoarea din 28 februarie), faptul stă în legătură şi cu o anume atitudine de clasă adoptată de acest cronicar faţă de evenimentele anului 1821.

După Naum, apărător al clasei boiereşti, numai boierii pământeni au fost patrioţi cu adevărat, în vreme ce pe Tudor, la început, au izbutit să-l îmbrobodească fanarioţii, determinându-l să le facă jocul. Această poziţie lipsită de obiectivitate afectează unele interpretări ale cronicarului, care, desigur, nu pot fi preluate. E greu de crezut în unirea lui Samurcaş cu ţăranii panduri şi cu şeful lor, când caimacamul n-a putut acţiona de comun acord nici măcar cu comandanţii detaşamentelor de arnăuţi trimise în Oltenia. Lipsa de unitate a eteriştilor, neînţelegerile lor în ceea ce priveşte modul de a proceda faţă de Tudor apar clar din documente.

Într-o scrisoare a lui Vladimirescu către Samurcaş, din jurul lui 15 februarie, se spune: „Văz că dumneata şi slăvitul consulat unele scrieţi şi arnăuţii care sunt aici în partea locului altele urmează”. În scrisoarea lui Sava către Iordache, Farmache şi Hagi Prodan, din 27 februarie, citim: „Aveţi grijă să nu i se întâmple nimic rău lui Samurcaş; chiar dacă v-a întins curse, iertaţi-l; ei [!] nu ştiu ce fac”.

Din textul lui Ilie Fotino se deduce că între Samurcaş şi Hagi Prodan s-a ivit un dezacord, când Hagi Prodan a fost trimis cu 90.000 de lei în tabăra pandurilor („precum însuşi [Samurcaş] a declarat, fără însă ca să dovedească adevărul”, notează Fotino). (Am arătat că Samurcaş l-a plătit pe Hagi Prodan pentru a îndeplini o anume misiune împotriva lui Tudor). I. Fotino afirmă în continuare: „Acesta [Hagi Prodan] însă, unindu-se cu Tudor, cu care era mai dinainte în înţelegere, nu se mai întoarse înapoi”.

În cronica anonimă intitulată Istoria jăfuitorilor Ţării Româneşti, scrisă de pe poziţia boierimii, citim că între ostaşii trimişi de divan împotriva lui Tudor „era şi un Hagi Prodan Bulgariul, om vârtos şi hoţos şi viclean. Acesta se îndatorase foarte mult de boieri ca să piarză pre Tudor; însă el, ca un Iudă, în loc să săvârşească făgăduiala, după ce au mers la dânsul, s-au lipit de el şi i-au descoperit toată taina şi cuvântul ce legase cu boierii, şi i s-au făcut ca un tată”.

O dovadă a disensiunilor dintre Samurcaş şi comandanţii de arnăuţi este faptul că, după plecarea lui Samurcaş la Braşov, casele sale din Bucureşti au fost jefuite de detaşamentul lui Iordache. Nu avem deci motive de a pune la îndoială declaraţia făcută de însuşi Samurcaş, la încheierea misiunii sale, că planul pe care îl urzise împotriva lui Tudor (de a-l prinde sau de a-l omorî) n-a izbutit, din cauza trădării şefilor de arnăuţi.

Desolidarizarea lui Hagi Prodan de „vicleşugul cel sângeros”, conceput de Pini şi de Samurcaş, explică încrederea pe care a acordat-o Tudor acestui comandant de arnăuţi, iertându-l pentru încercarea de a-şi atrage, prin dare de bani, un număr de ostaşi din Adunarea norodului. Scrisoarea lui Tudor din 28 februarie conţine însă şi afirmaţia, privitoare la Hagi Prodan, că „mai la urmă, după ce să va aduna mai mult norod, îşi va lua răsplătirea”. Cu alte cuvinte, după consolidarea puterii conducătorului pandurimii...

Misiunea lui Samurcaş a eşuat. Nici boierii reacţionari din divan şi nici Eteria n-au putut ajunge, prin el, la înţelegere cu Tudor. Recunoaşterea de către însuşi Samurcaş a nereuşitei misiunii sale concordă cu declaraţiile lui Pini din raportul către generalul Inzov (11 martie), privitoare la tratativele dintre cârmuire şi Vladimirescu: „...A fost trimis din partea cârmuirii unul dintre marii boieri..., învestit cu depline puteri, să caute orice mijloace pentru liniştirea poporului răsculat”, „însă revendicările lui Tudor Vladimirescu, însoţite de stăruitoare solicitări şi ameninţări la adresa boierilor acuzaţi de asupririle pricinuite de ei..., relativ la micşorarea birurilor..., precum şi relativ la instaurarea unei noi ordini de lucruri, au depăşit măsura unei juste satisfaceri a lor. În această dificilă situaţie, cârmuirea a crezut de bine să se adreseze Porţii cu propunerea de a se trimite un număr potrivit de ostaşi turci, pentru a reprima pe răzvrătiţi şi a restabili ordinea tulburată de ei”.

Tudor a trebuit să fie combătut de Pini şi Samurcaş, întrucât poziţia lui politică din Cererile norodului românesc (tinzând la îndepărtarea fanarioţilor din ţară şi la întărirea autonomiei Principatelor, în temeiul hatişerifului din 1802) contrazicea interesele urmărite de cei doi demnitari. În aprilie 1821, Pini a plecat la Laybach, unde se găsea împăratul Alexandru I, ducând cu sine memoriul unor boieri care cereau înglobarea Principatelor în imperiul ţarist.

Fleischhackl arată că numai oameni precum Constantin Samurcaş şi Nicolae Mavro (fostul secretar intim al domnitorului Alexandru Suţu pentru relaţiile externe) şi cei din partidul lor, îndrumat de Pini, au putut „cloci” (ausbruten) un astfel de plan de punere a Valahiei sub stăpânirea ţarului. Dacă la întoarcerea sa din Oltenia, vornicul Constantin Samurcaş n-a sprijinit propunerea unor divaniţi de a se chema în ţară trupele turceşti din serhaturile de la Dunăre, faptul se explică prin legătura strânsă dintre Constantin Samurcaş şi Pini. Vornicul era împotriva luării unor măsuri care dezavantajau ţarismul şi care împiedicau consolidarea puterii lui Ipsilanti în Principate.

Conchidem că trebuie corectată teza potrivit căreia vornicul Constantin Samurcaş a sprijinit revoluţia izbucnită în Oltenia, teză formulată (de altfel nu îndeajuns de clar) în istoria lui Aricescu şi susţinută de Andrei Oţetea. Dacă ţinem seama de toate cele arătate, interpretarea dată de Andrei Oţetea scrisorii lui Tudor către Samurcaş din 28 februarie, şi care se vrea o demistificare, denunţând conţinutul protestatar al acestui act ca pe o „farsă” („una dintre farsele de care abundă istoria Eteriei”) şi risipind o „legendă” pusă în circulaţie chiar de Tudor („istoria că Samurcaş [şi Pini] ar fi urmărit uciderea lui Tudor prin Hagi Prodan... trebuie considerată ca o legendă”), ne apare, dimpotrivă, ca un caz de neînţelegere a unuia din documentele fundamentale ale revoluţiei, ca o încercare de a constrânge realitatea istorică să se conformeze unei teorii prestabilite.

Este eroarea de interpretare pe care Andrei Oţetea o descoperă la Nicolae Iorga: „Pornind de la o idee preconcepută, nu e de mirare că autorul a privit lucrurile prin prisma acestei idei şi, în funcţie de ea, a schimbat, a inventat şi a aranjat faptele istorice. Iată un caz tipic de alterare, de răstălmăcire a unui fapt”. Înţelesul scrisorii demascatoare din 28 februarie, perfect explicabil în contextul conflictului dintre Tudor şi regimul fanariot, se întregeşte prin memoriul pe care Vladimirescu l-a adresat ţarului la 27 februarie, în numele norodului răsculat din Ţara Românească.

Actul ni s-a transmis într-o copie germană, în cadrul corespondenţei consulare austriece. Plângerea lui Tudor către ţar - încă un document definitoriu pentru caracterul mişcării - contrazice teza încadrării insurecţiei pandurilor în Eterie, precum şi supoziţia că Tudor, pornindu-şi acţiunea revoluţionară, a cerut ţarului ajutor în vederea războiului cu turcii.

Actul înfierează ca duşmani ai poporului român pe stăpânitorii dinăuntru ai ţării, marii boieri greci şi români, rugind pe împăratul Rusiei să intervină pe lângă sultan spre a se pune capăt asupririlor care au împins norodul la răscoală, şi pentru ca ţara să se poată bucura de drepturile ei din vechime. În loc să recunoască dreptele revendicări ale norodului, aceşti stăpâni - boierii fanarioţi - îi înăbuşă strigările şi „prin banii storşi de la noi au aflat mijloc a ne închide orice intrare la Înalta Poartă”.

Iar acum în urmă, „împotriva tratatelor imperiale existente, ei au chemat armatele turceşti în ţară ca să ne pună în lanţuri şi să ne nimicească”. În termeni asemănători s-a adresat Tudor şi lui Samurcaş: „Şi pentru aducerea turcilor, care-i împotriva sfintelor legături,... tot dumneavoastră va să daţi răspuns! Fiindcă norodul nici un fel de împotrivire către prea puternica împărăţie n-au arătat, nici nu arată”... (Scrisoarea din 28 februarie).

Conţinutul memoriului din 27 februarie, prin care ţarul era rugat, pentru a doua oară, să stăruie pe lângă sultan în favoarea cererilor poporului român, e în deplină consonanţă cu proclamaţia de la Padeş, cu scrisoarea către Francisc I, cu arzul către Poartă (care n-a fost scris doar pentru a adormi vigilenţa turcilor, de vreme ce Tudor s-a adresat în acelaşi spirit şi împăraţilor Rusiei şi Austriei) şi cu scrisoarea acuzatoare trimisă lui Samurcaş.

El explică declaraţia făcută de Vladimirescu ţăranilor, că, în lupta sa cu căpeteniile ţării, se bazează şi pe sprijinul unor mari puteri („se ţine şi de alte cu tărie puteri”), declaraţie împotriva căreia s-a ridicat Pini. Acest memoriu vădeşte nu naivitate, ci înţelepciunea lui Tudor, care ştia că drepturile poporului român nu se puteau câştiga intrându-se în opoziţie cu Sfânta Alianţă. Documentul reflectă şi starea de spirit a ţărănimii răsculate care, războindu-se cu exploatatorii ei direcţi, credea că va putea obţine aprobarea împăraţilor.

Vladimirescu a ridicat în picioare norodul îngenuncheat al Ţării Româneşti, dezlănţuind o mişcare antifeudală, cu care fanariotul (şi eteristul) Samurcaş nu se putea împăca. O critică vehementă a clasei boiereşti conţin toate scrisorile către boieri ale lui Tudor, de la începutul revoluţiei. La 28 ianuarie, el scrie ispravnicului de Mehedinţi, Constantin Ralet: „Au pre semne nu vă ajunge că i-aţi prădat şi i-aţi despuiat, până când au rămas ticăloşii ţărani mai goli decât morţii cei din mormânturi? Şi acum se vede că aveţi poftă ca să-i şi omorâţi!”... „Păzeşte-te bine, să nu dai norodului vreo pricină cu vreo împotrivire de arme; că atunci bine să ştii, că nici în găurile şerpilor nu veţi scăpa; pentru că norodul cel ars şi fript de către dumneavoastră este amărât şi înfocat asupră-vă şi numai pricină caută”.

Boierilor divaniţi, Vladimirescu le scrie, la 4 februarie, că stăpânirea (boierească şi fanariotă) a adus întreg norodul „în cea mai desăvârşită prăpădenie”; norodul s-a răsculat „nemaiputând suferi arzimea focului... pus peste capete”. Vrea divanul să potolească răzvrătirea? Dar „tiraniile cele cumplite [pe] care [ţăranii] le pătimesc de la dregători... i-au adus la o deznădăjduire, încât sunt bucuroşi mai bine să piară cu toţii decât să mai fie vii”. „Prea cinstiţi boieri! De sunteţi dumneavoastră patrioţi şi părinţi ai norodului, precum o ziceţi, ... bine ar fi ca dumneavoastră să popriţi răutatea şi pornirea armelor ce aţi cugetat asupra norodului celui nevinovat şi... să vă învoiţi cu norodu la cererile ce fac”.

În scrisoarea către vornicul Nicolae Văcărescu (11 februarie), Tudor acuză „tagma jăfuitorilor” pentru că „a ridicat arme de moarte asupra patriei şi a ticălosului norod”... „Dumneata pe norod, cu al cărora sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic şi numai pe jăfuitori îi numeri patrie”... „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie să cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor?”. Lui Constantin Samurcaş, Tudor îi aminteşte că din „sângele” „norodului rumânesc” „o sută de ani sunt de când să hrăneşte tot neamul boieresc-fanarioţăsc” (Scrisoarea din 28 februarie).

Combativitatea conducătorului, vizând regimul boieresc şi fanariot, stătea în legătură cu avântul revoluţionar al maselor, înverşunate în lupta pentru pământ, aprinse de „entuziasmul răzbunării”. Starea de spirit a ţărănimii, nerăbdătoare să-şi împartă moşiile, este înfăţişată boierilor de vornicul Nicolae Văcărescu, la întoarcerea sa din Oltenia: Răsculaţii urmăresc, spune el, „ca toate moşiile boiereşti, mănăstireşti şi ale eparhiilor să le facă ale ţăranilor; ei să le împartă intre ei; să nu mai dea nici dijmă, nici clacă, ci ca nişte stăpâni să le stăpânească ei desăvârşit. Aşa învierşunându-se ţăranii, pe unde treceam tot cu ciocoi mă zgornea: Uideo, ciocoiule! Uideo, ciocoiule! auzeam în urma mea”.

Într-o scrisoare a negustorului grec M. Safranos din Sibiu (datată 17 martie) se povesteşte cum a intrat Constantin Samurcaş în legătură cu ţăranii răzvrătiţi, pe care voia să-i liniştească: „Ieri s-a auzit că între Tudor şi Samurcaş a avut loc un incident şi că din oastea lui Tudor au fost arestaţi trei, care au fost transportaţi la Craiova. Ei au fost întrebaţi cine le-a dat dreptul şi poruncile cui îndeplinesc, ca să tulbure liniştea ţării. / - Din porunca lui Vodă Tudor - au răspuns. / - Cum îndrăzniţi, au întrebat boierii, să numiţi Vodă pe un bandit? Nu ştiţi că avem puterea să vă condamnăm la moarte? / Atunci unul din cei trei a răspuns: - Cine va îndrăzni să pună mâna pe noi este pierdut şi nu numai unul, ci toţi boierii ţării. / Atunci i-a întrebat locţiitorul caimacamului: - Cine sunteţi voi de vorbiţi cu atâta obrăznicie în faţa atâtor boieri? Ce putere aveţi voi faţă de noi? / - Puterea noastră este mare, le-au răspuns, dar nu vrem să v-o dezvăluim. Dar fiindcă ne ameninţaţi cu moartea, să ştiţi că sunt trei curţi împărăteşti care ne vor răzbuna moartea, şi băgaţi de seamă”.

Check Also

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …