Poziţia lui Alexandru Pini faţa de Revoluţia din 1821

Într-adevăr, la prima vedere e de neînţeles cum Alexandru Pini, promotor tainic al acţiunii eteriste, a putut ajunge să fie urzitorul unui atentat la viaţa lui Tudor Vladimirescu, la mai puţin de o lună după izbucnirea răscoalei în Oltenia. Faptul e cu atât mai inexplicabil (în aparenţă), cu cât unele documente vorbesc despre solidaritatea dintre consulul ţarului şi capul mişcării revoluţionare din Ţara Românească.

În raportul din 23 iulie / 4 august al agentului austriac se afirmă că autorităţile turceşti ar fi intrat în posesia unei scrisori a lui Pini către Vladimirescu, compromiţătoare pentru consulul ţarului, deoarece dădea în vileag înţelegerea dintre el şi comandantul pandurilor. Pare a fi vorba de o scrisoare datând de la începutul mişcării şi al cărei conţinut e prezentat astfel: „Consulul general rus îndeamnă pe acest şef de panduri să persevereze în acţiunea începută şi să se bizuie pe protecţia sa”. Deoarece scrisoarea menţionată de Fleischhackl nu s-a păstrat, rămâne să verificăm exactitatea informaţiei cuprinse în raportul consular austriac, prin confruntarea ei cu alte mărturii.

Documentele ne duc la această constatare, cu caracter general: conduita lui Pini în timpul revoluţiei din 1821 s-a caracterizat prin ambiguitate, în cel mai înalt grad. Echivocurile făceau „incomprehensibil” modul său de a acţiona. Remarca este a consulului Prusiei. Faţă de Tudor el a manifestat atitudini contradictorii, determinate de situaţia lui oficială de diplomat al ţarului, de calitatea sa de eterist grec, precum şi de împrejurarea că era un stâlp de bază al regimului fanariot.

Pini va fi promovat, în ascuns, mişcarea antiotomană, punându-şi speranţe în ajutorul pe care Tudor îl putea da cauzei greceşti. Însă trebuie să fi rămas profund nemulţumit de sensul neeterist pe care l-a luat chiar de la început mişcarea pandurilor. Nici diplomatului şi nici eteristului Pini nu-i putea fi pe plac caracterul antifeudal şi antifanariot al revoluţiei din Ţara Românească.

Poziţia lui Pini faţă de Tudor şi mişcarea sa nu se poate înţelege până la capăt dacă se neglijează legăturile lui strânse cu regimul intern, reacţionar, pe care pandurii îl combăteau. Astfel, rapoartele consulare austriece conţin dovezi că Pini l-a ajutat pe Caragea să-şi treacă peste graniţă averile şi să fugă el însuşi, prin Braşov, fără a fi împiedicat de cineva. Aflăm de aici despre mandatul dat de Caragea lui Pini, pentru încasarea mai departe a veniturilor ţării, pe care fostul domn le pretindea până la sosirea noului domnitor.

Von Schladen, ambasadorul Prusiei la Constantinopol, dă şi el informaţia (deţinută tot de la Fleischhackl) că fuga lui Caragea a fost pregătită în înţelegere cu Pini, care „a primit sume importante pentru a facilita această evaziune”. În ultimele patru luni de domnie, Caragea a trimis peste graniţă între 20 şi 30 milioane de piaştri turceşti, „răpiţi Valahiei”. Pini „s-a amestecat în toate treburile ţării” spune Page. Dregătorii erau numiţi prin intervenţia lui. Spre exemplu, Dionisie Lupu, ca să ocupe scaunul de mitropolit, în 1819, a trebuit să câştige sprijinul lui Pini, oferindu-i o sumă considerabilă de bani (sau un cadou de preţ).

Să ne oprim la raportul din 13 august 1819 al consulatului prusian din Bucureşti. Actul descrie sistemul de stoarceri abuzive şi de nedreptăţi din timpul ultimului domnitor fanariot şi mai ales „modul ilicit în care domnul acumulează bani”, scoţând la vânzare posturile de dregători, ispravnici şi diverşi funcţionari şi destituind, după scurt timp, pe cei abia numiţi, pentru a putea strânge bani de la alţii.

Alături de Alecu Suţu, e acuzat şi făcut răspunzător de această situaţie şi Pini, un „al doilea prinţ aici, căci el face tot ce vrea”. Domnitorul nu întreprinde nimic fără consimţământul lui Pini, care nu numai că permite „injustiţii şi acţiuni arbitrare”, dar se vâră şi el în tot felul de afaceri. Pini este autorizat să vegheze ca poporul să nu fie oprimat, însă el se amestecă în lucruri ce nu cad în atribuţia lui.

„Oricine aspiră la un post în ţară se prezintă în prealabil la el, şi acela care are norocul de a-i câştiga favoarea este sigur că îşi va atinge scopul. Ştiu din surse sigure că noul mitropolit, cu ocazia numirii, a plătit consulului suma de 100.000 de piaştri, ca să şi-l facă favorabil, ceea ce va fi contribuit probabil la reuşită. Şi la instalarea episcopului de Buzău, d-lui Pini îi va fi revenit fără îndoială o porţie bună”. În depeşa următoare se precizează, pe baza unei informaţii sigure, că Pini a luat 4.000 de ducaţi de la noul episcop de Buzău.

Practicile abuzive ale domnitorului, asociat cu Pini, s-au manifestat atât de făţiş cu ocazia înlocuirii mitropolitului şi a episcopului de Buzău, încât ele „au provocat indignarea tuturor acelora care ţin la dreptate şi la prosperitatea acestui principat”. În primul arz către Poartă (23 ianuarie), Tudor Vladimirescu a menţionat şi el faptele petrecute la instalarea noului mitropolit („...au vândut domnului Suţul biserica în două mii de pungi de bani”), ca pe un exemplu de corupţie a guvernanţilor şi de „prădare” şi „stingere” a ţării. Această menţiune, privitoare la nelegiuiri în care Pini era amestecat, constituie o dovadă că actul n-a fost redactat la reuniunile şefilor eterişti, patronate de Pini.

Felul cum Pini a devenit asociatul lui Alexandru Suţu la guvernarea ţării e arătat pe larg în rapoartele austriece. Când acest domnitor, spre a-şi mări domeniile, a răpit pământurile oraşului Târgovişte, aducând pe locuitori (moşneni şi târgoveţi) la starea de clăcaşi, Pini a făcut cauză comună cu el, dându-şi concursul la înăbuşirea răscoalei târgoviştenilor, la înfrângerea opoziţiei unor boieri din divan (printre care mitropolitul Dionisie Lupu şi banii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu) şi la legalizarea abuzului. Cum notează Fleischhackl: Pini „cu brutalitate ţine partea domnitorului, împotriva drepturilor ţării”.

La sfârşitul anului 1820, când episcopatul de Argeş a rămas vacant, arhimandritul Ilarion a putut obţine acest post (cu toate că mitropolitul şi unii boieri îi erau ostili), graţie unei pensii de 50.000 de piaştri oferită consulului. (Am văzut că şi mitropolitul căpătase postul într-un mod asemănător, şi că, de altfel, pentru ocuparea oricărei dregătorii trebuia cumpărată protecţia consulului).

În această împrejurare, doi boieri, Alecu şi Mihai Filipescu, au fost arestaţi, deoarece s-au pronunţat cu vigoare împotriva injustiţiilor comise de Pini şi de prinţul Suţu. Logofătul Alecu Filipescu îi ceruse lui Pini să nu se mai asocieze cu domnitorul în acţiuni nedrepte, să înceteze de a lua bani cu nemiluita şi să nu mai încalce privilegiile şi drepturile principatului, garantate prin tratatele semnate de ţar.

Fleischhackl adaugă că mitropolitul şi boierii din partidul lui protestează împotriva „tiraniei exercitate de Pini asupra lor, prin încălcarea tratatelor şi contravenind, desigur, voinţei şi intenţiilor binevoitoare ale împăratului Alexandru”. „De câtva timp - scrie consulul Austriei -, aroganţa şi spolierile sale [ale lui Pini] depăşesc orice limită, şi toată ţara este indignată împotriva lui, dar nimeni nu îndrăzneşte să-şi manifeste făţiş nemulţumirea, de teama de a nu merge astfel la pierzanie”.

În raportul său general cu privire la situaţia Ţării Româneşti din timpul ultimului deceniu al epocii fanariote, Fleischhackl îl prezintă pe Pini drept adevăratul stăpânitor al ţării şi principalul vinovat de racilele regimului. Fără permisiunea lui, „nici cea mai mică funcţie nu putea fi acordată sau pusă în vânzare”. A protejat pe vameşii „care săvârşeau cele mai mari nedreptăţi la graniţe”. A împiedicat dezvoltarea comerţului cu Austria. A îndemnat pe Alecu Suţu să mărească taxele asupra oierilor veniţi din Transilvania, pentru ca astfel Domnul să-şi sporească veniturile, asigurându-l că va obţine pentru aceasta consimţământul baronului Stroganov... etc.

Nu numai consulii Prusiei şi Austriei l-au făcut răspunzător pe Pini pentru reaua administraţie a ţării. Învinuiri mai grave, şi într-o formă mai violentă, i-au fost aduse de gruparea boierilor ostili, care a lansat împotriva lui, în 1821, un pamflet intitulat Dacia nenorocită către popoarele lumii. Aici Pini este numit „tiran despotic” şi „aprig apărător nemilostivilor mâncători de săraci”.

Pe seama lui sunt puse fapte ca acestea: „Îndată ce a venit [în ţară], înţelegându-se cu domnii... s-a arătat consilier înrăutăţit la tot felul de abuzuri, inventator de biruri”... „Cu contribuţiuni, dări, furturi, angarii şi altele a îngreuiat mulţimea neîncetat”. „Dacă cineva privind neomenoasa tiranie ar fi pronunţat un mic cuvânt..., acela era calificat de revoluţionar, perturbator de linişte publică şi se temea de calomnii, condamnări şi curse”. „Pentru tot abuzul, pentru toată nelegiuirea se pronunţa numele sfânt al Consulului... Toate funcţiile se dădeau după voinţa lui şi după porunca sa, celui ce dădea mai mult”.

Într-o scrisoare din 1821 a unui boier refugiat la Braşov se afirmă că Ţara Românească trebuie să dobândească „dreapta ei cârmuire”, eliberându-se de jugul fanariot, şi că Pini este susţinătorul vechiului regim: El „speră ca prin noi mijloace iarăşi să ne înşele; în timp ce noi sperăm (dacă mai este dreptate pe lume) să fie pedepsit acest om şi nu să se glorifice iarăşi şi să amăgească”. „Pini n-a venit ca apărător al oamenilor fără putere şi nedreptăţiţi, ci ca o fiară sălbatecă, ce a sorbit sângele săracilor valahi”.

Naum Râmniceanu îl acuză şi el pe Pini a fi fost „pricinuitorul tuturor răutăţilor către pământeni”, deşi misiunea lui era „să apere dreptăţile norodului românesc”. Alexandru Suţu, ca să-şi asigure procedeele abuzive, a legat o prietenie foarte strânsă cu Pini, pe care-l consulta în toate şi cu care împărţea beneficii numeroase. Cu el împreună, Suţu se puse,,să secere... otava ţării, fiindcă din fânul de vară nu s-a îndurat Caragea să-i lase nici măcar un pai”.

Sub guvernarea lui Alecu Suţu şi Pini s-a „împătrit şi încincit plata la vinărit, oierit, dijmărit”... etc. „Din toate părţile alergau ticăloşii locuitori strigând cu jalnice plângeri şi la Domnie şi la Consulat asupra grelelor cereri şi asupra cruzimii... strângătorilor de bani”. Dar în loc să fie ascultaţi, erau izgoniţi şi ameninţaţi, „şi cu mari suspinuri se duceau iarăşi în unghiile sălbaticilor împlinitori”.

Şi Laurencon susţine că nimic nu se hotăra şi nu se făcea în ţară fără autorizaţia lui Pini; acesta a câştigat sume considerabile prin „complezenţa” prinţului Alecu Suţu. Deducem că datorită alianţei dintre domnitor şi consul, o serie de impozite, desfiinţate prin tratatele încheiate între Rusia şi Poartă, au putut fi totuşi percepute în continuare, sub alte nume.

Ţinând seama de aceste împrejurări, se înţelege că pe Pini lupta de clasă şi cea antifanariotă îl vizau direct; ca atare, el avea să devină un duşman al lui Tudor, de îndată ce revoluţia din Ţara Românească şi-a revelat caracterul social şi de masă, dovedindu-se a fi „războiul săracilor împotriva celor bogaţi” (după cum o defineşte un boier, martor ocular), adică altfel de cum ar fi vrut-o eteriştii.

Paradoxal este că însuşi Pini pare să fi autorizat, pentru scopurile Eteriei, constituirea armatei de panduri. La această ipoteză se ajunge printr-o deducţie: Tudor a avut legături cu consulatul rusesc, vizitându-l şi în ultimele zile ale domniei lui Alecu Suţu. Este însă cert că Pini nu l-a îndemnat pe Tudor să provoace un război ţărănesc împotriva boierimii şi a păturii conducătoare fanariote.

Din informaţiile cuprinse în raportul lui Fleischhackl din 28 ianuarie / 9 februarie 1821 reiese că Pini, chiar dacă iniţial a promis să sprijine o anumită acţiune a lui Vladimirescu, nu favoriza revoluţia pandurilor şi obiectivele ei sociale şi naţionale, ci urmărea crearea unei situaţii care să dea pretext ţarismului să-şi trimită trupele în Principate. Pentru a înţelege mai bine atitudinea lui Pini faţă de răscoala ţărănească, să examinăm relaţiile sale cu doi oameni influenţi din ţară, cu totul deosebiţi unul de celălalt: Hagi Ianuş şi Grigore Brâncoveanu.

Reamintim că la sfârşitul domniei lui Caragea, Pini luase măsuri să nu se producă tulburări în ţară. Tot astfel, la moartea lui Alexandru Suţu, fiind prevenit că „s-ar putea să aibă loc vreo izbucnire neaşteptată”, el se arată preocupat de menţinerea ordinei. El dă dispoziţii secrete - prin I. Nicolopulos - eteristului Hagi Ianuş din Craiova să vegheze ca locuitorii „nu cumva să uneltească”, ci „să stea liniştiţi şi să nu caute nimic, iar cei care se vor arăta cei mai vrednici [dintre boieri, negustori etc.], vor fi cinstiţi la timpul cuvenit şi excelenţa sa [Pini] le va arăta recunoştinţa sa”.

Câteva date despre Hagi Ianuş sunt necesare, spre a se înţelege natura colaborării dintre el şi Pini, la sfârşitul domniei lui Alecu Suţu: Hagi Ianuş, prin influenţa de care se bucura ca moşier, arendaş, mare negustor şi cămătar, conducător al unei case de comerţ, era, de fapt, stăpânitorul Olteniei. El cumpăra cu galbeni posturi înalte din administraţie pentru rudele sale.

La 10 decembrie 1816, Hagi Ianuş a oferit caimacamului Craiovei 1.000 de galbeni („a câte 14 groşi fiecare galben”), cerând în schimb ca „în termen de douăzeci de zile... nepotul meu... să fie numit ispravnic la unul clin cele cinci judeţe sau la Olt şi să fie îmbrăcat imediat cu caftan de paharnic”. Unii stăpâni de moşie sau administratori se adresau lui Hagi Ianuş cu rugămintea de a interveni pe lângă autorităţi pentru constrângerea ţăranilor să-şi îndeplinească obligaţiile: „Vă rog, domnule Hagi, să ne scoateţi o poruncă fie de la caimacam, fie de la ispravnic, către tot satul, ca... să ne dea... dijma ce datorează” - se spune într-o scrisoare din 6 septembrie 1815 a vătafului unei moşii mănăstireşti.

În aprilie 1819, unul din ispravnicii de Mehedinţi îi raportează lui Hagi Ianuş că „până în prezent nici o poruncă a d-voastră n-a rămas neîndeplinită. Am reuşit să fac pe boierii de aci, ca niciodată să nu zică nu în vreo chestiune; şi mai ales am izbutit să-i fac să-l respecte pe grec, precum turcii respectă pe Mahomet”. Autorul scrisorii îl informează însă pe Hagi Ianuş că „rumânii se plâng hotărât împotriva d-voastră, că le-aţi pricinuit nenumărate suferinţe”; locuitorii din Salcia au fugit din satul lor şi declară că preferă să treacă în Turcia, decât să se întoarcă în vechea silişte. „Este nevoie deci să scrieţi la Bucureşti vreunui prieten să aranjeze ca nu cumva să se trimită poruncă pentru a fi lăsaţi, ci să fie ridicaţi...”.

Spoliator al ţărănimii, Hagi Ianuş trebuie să se fi temut de ridicarea ţăranilor la luptă, şi va fi încercat să împiedice răscoala, aşa cum îi cerea Pini. După ce s-a refugiat la Sibiu, administratorii lăsaţi de el în ţară, ca să-i îngrijească averea, l-au informat prin scrisori despre amploarea răzvrătirii ţăranilor pe moşiile sale. Astfel, el află că în mai multe sate locuitorii s-au făcut stăpâni pe pământuri, că i-au ars casele şi acareturile. „Nu pot să poruncesc rumânilor şi scăunaşilor - i se aduce la cunoştinţă -, deoarece nu sunt cei dinainte, aşa cum îi cunoaşteţi, acum ei sunt stăpâni, şi eu mă tem mai mult de ei” (Ianuşeşti, 30 aprilie 1821).

„Livezile de la Cernele toate le-au lucrat rumânii... - se menţionează în altă scrisoare -. M-am dus în persoană şi i-am găsit lucrând în cele mai bune livezi. Încerc să-i scot afară, ei se ridicau cu bâtele împotriva mea şi mă ameninţau să mă bată; şi m-au gonit cu bâtele”. „Acum rumânii stăpânesc moşiile şi nu arendaşii” (Craiova, 4 mai 1821). „Rumânii au ridicat capul, s-au făcut stăpâni, nu vor să ştie de nimeni. Să dea sfântul dumnezeu să veniţi odată ca să se îmblânzească” (Craiova, 19 iulie 1821).

În urma revoluţiei, casa Hagi Ianuş a purtat procese cu ţăranii aproape două decenii, pentru a-şi răscumpăra pagubele. Prin urmare, Hagi Ianuş a fost duşman al mişcării ţărăneşti de la 1821, iar în preajma răscoalei, Pini a apelat la el pentru combaterea spiritului de răzvrătire, în vederea prevenirii tulburărilor sociale ce se anunţau. E grăitor faptul că Tudor a cerut izgonirea din ţară a lui Hagi Ianuş („să se ducă de unde a venit”), fiindcă „nu s-a purtat ca un negustor, ci s-a întovărăşit cu jefuitorii şi a prădat ţara”, „apoi şi mulţime de hoţi au adunat pe lângă el”.

Pe de altă parte, opoziţia dintre banul Grigore Brâncoveanu şi Alexandru Pini este de asemenea semnificativă. Se ştie acum aproape cu certitudine că, iniţial, banul Brâncoveanu a sprijinit pornirea lui Tudor: deţinând funcţia de mare spătar, el i-a dat lui Vladimirescu, la plecarea din Bucureşti, „27 de arnăuţi aleşi” (după Liprandi). Scopurile sale politice se deosebeau de ale lui Pini, acesta din urmă acţionând din răsputeri pentru aducerea pe tron a fiului lui Alecu Suţu, iar Brâncoveanu fiind adversarul alesului lui Pini şi, în general, al prelungirii domniilor fanariote.

Pini voia înscăunarea beizadelei Nicolae Suţu, fiindcă avea nevoie de un domn care să fie „sclavul şi păpuşa” lui, relatează Fleischhackl. Informaţiile date, în această privinţă, de consulul Austriei la Bucureşti, sunt confirmate de rapoartele lui von Miltitz, ambasadorul Prusiei la Constantinopol: „Intrigile urzite cu abilitate pentru a aduce pe tronul principatului pe fiul mai mare al răposatului prinţ Suţu au eşuat, deşi erau susţinute cu putere”... de Pini şi de un mare număr de boieri.

„Nereuşita lor este atribuită mai ales opoziţiei curajoase a boierului Brâncoveanu, care a făcut întâmpinări foarte energice la Poartă, în legătură cu incapacitatea acestui competitor la tron, şi sunt motive de a crede că ele au fost sprijinite de baronul Stroganoff, a cărui judecată incoruptibilă n-a fost influenţată de vederile interesate ce ghidau pe dl. Pini”. Ca atare, Pini era ostil producerii unei mişcări sociale şi antifanariote.

Documentele pe care le luăm în discuţie mai departe dovedesc că Pini, neputând dirija acţiunea lui Tudor după voia sa, a încercat, din capul locului, să o oprească. Această atitudine, deşi pare a reieşi cu toată claritatea din documente, este tăgăduită de Andrei Oţetea, care neagă, implicit, caracterul social şi antifanariot al mişcării. Acest istoric susţine, după cum am arătat, că Pini a fost resortul principal al acţiunii revoluţionare din Ţara Românească, sfătuitorul lui Tudor înainte şi după pornirea revoluţiei pandurilor şi, mai ales, cel care a vegheat tot timpul la buna ei desfăşurare, înlăturându-i obstacolele din cale, până în momentul când a părăsit Bucureştiul la 17 martie. Pini a sabotat măsurile de represiune preconizate de Comitetul de oblăduire şi a paralizat apelul acestuia la ajutorul turcilor din cetăţile dunărene.

„Datorită complicităţii trupelor trimise să-l combată şi diplomaţiei lui Pini, Tudor a putut ajunge la Bucureşti fără să întâmpine în drum cea mai mică rezistenţă”. Ba mai mult, Pini s-a îngrijit ca şeful pandurilor să fie finanţat (prin Samurcaş şi Hagi Prodan), banii fiind „scoşi chiar din vistieria statului”. Consulul n-a voit să dea publicităţii dezavuarea ţarului, ca să nu pună piedici acţiunii lui Vladimirescu etc.).

Deplina înţelegere dintre Pini şi Vladimirescu ar constitui - conform viziunii lui Andrei Oţetea - un argument în sprijinul tezei că revoluţia românească se încadrează în Eterie. Însă documentele arată opoziţia reală (şi nu doar afişată, din considerente tactice) dintre Pini - demnitar ce contribuise la adâncirea corupţiei regimului fanariot - şi Tudor - conducătorul luptei antifanariote -, opoziţie manifestată curând după începerea mişcării.

Într-un raport din 8 martie al lui I.P. Pestel (ce se cunoştea cu Pini) către generalul Kiseleff, despre evenimentele revoluţionare din Ţara Românească, se explică sensul proclamaţiei de la Padeş şi se dau informaţii privitoare la raporturile dintre Vladimirescu şi Pini: „Vladimirescu a publicat o proclamaţie, în care arată că fapta sa nu are drept scop o răscoală împotriva Porţii, ci numai o împotrivire faţă de nelegiuirile comise de boierii Ţării Româneşti şi de diferiţii dregători, care abuzează de puterea lor... El a trimis, totodată, o plângere sultanului,... scrisă în acelaşi spirit ca şi proclamaţia de mai sus.

Divanul Ţării Româneşti a întrebat pe Vladimirescu cu privire la cauzele care l-au îndemnat la răscoală şi a primit un răspuns corespunzător proclamaţiei amintite. Pini, consulul nostru general, a scris... şi el lui Vladimirescu, în acelaşi sens ca şi divanul. Răspunsul a fost însă deosebit de caustic, deoarece se reproşa lui Pini că ar fi împărţit cu boierii şi cu defunctul domn profitul rezultat din toate abuzurile lor. Primind acest răspuns, Pini a trimis un raport la Laybach, în care el numeşte pe Vladimirescu, carbonar”.

A existat deci, în timpul mişcării, o corespondenţă între Pini şi Tudor, vădind disensiunea dintre ei. Una din scrisori s-a păstrat, în traducere franceză, în arhivele din Moscova. Este tocmai răspunsul la care se referă Pestei, răspuns dat de Tudor în preajma zilei de 1 februarie (când a fost primită scrisoarea la consulat), la somaţia ce-i fusese transmisă de Pini printr-un curier al consulatului - cu data de 25 ianuarie -, de a înceta imediat răscoala şi a veni la Bucureşti. Textul somaţiei lui Pini s-a pierdut. Intervenţia lui Pini, precedând măsurile luate de divan, s-a produs la aproximativ două zile după lansarea primei proclamaţii revoluţionare şi în urma adunării de pe câmpia Padeşului (duminică 23 ianuarie), unde Vladimirescu a declarat război regimului boieresc şi fanariot, „chemând norodul să se unească cu dânsul, făgăduindu-le [ţăranilor] slobozenie de sub supunerea domnilor şi a boierilor”.

Mihai Cioranu susţine că, la Padeş, Tudor a declarat ţăranilor adunaţi din satele plaiului Cloşani că, după ce se vor dobândi „vechile drepturi ale ţării şi dorita dreptate”, „el va face a li se întoarce toate dezmoştenirile” şi le-a promis „uşurarea tributurilor cu care i-au fost împilat Domnii şi boierii greci”. Este posibil ca Pini să nu fi luat cunoştinţă de evenimentul din 23 ianuarie de la Padeş, decât după expedierea scrisorii sale dezaprobatoare către Tudor.

 Şi în acest caz, el avea motive să acţioneze pentru oprirea în faşă a răscoalei din Oltenia. Aflase, cu siguranţă, despre arestarea de către Vladimirescu a unuia din ispravnicii judeţului Gorj, Dinicu Oteteleşanu, la 21 ianuarie, întrucât celălalt ispravnic (Iorgu Văcărescu), pe care oamenii lui Tudor nu l-au găsit în oraşul Târgu Jiu, a trimis îndată un curier la Bucureşti pentru raportarea faptelor. Scrisoarea consulului îi aducea lui Vladimirescu învinuirea că, însoţindu-se cu un grup de arnăuţi, a pornit o acţiune tâlhărească (după cum reiese din răspunsul dat de Tudor).

Andrei Oţetea socoteşte că atitudinea de reprobare a răscoalei adoptată de Pini în scrisoarea sa către Vladimirescu din 25 ianuarie n-a fost o reacţie sinceră, ci doar o manifestare diplomatică - în fond o mistificaţie -, şi că adevărata poziţie a consulului faţă de Tudor o aflăm din raportul agentului austriac Fleischhackl, de la 23 iulie / 4 august.

Acolo se dă informaţia vagă (amintită şi mai sus) că autorităţile turceşti au descoperit o scrisoare prin care Pini încuraja (fără a se preciza: când?) pe şeful pandurilor în acţiunea începută. Or, aceste atitudini contrastante, atribuite de documente lui Pini, nu sunt neapărat ireconciliabile: consulul va fi dorit, la un moment dat, ca Tudor să pună la dispoziţia Eteriei o armată de panduri în vederea războiului cu turcii, şi îi va fi făcut recomandări în această privinţă; pe de altă parte, el l-a combătut pe Tudor, neîmpăcându-se cu ridicarea poporului român împotriva stăpânirii boiereşti şi fanariote.

Câtă vreme nu cunoaştem textul şi data scrisorii pe care autorităţile turceşti au interpretat-o ca fiind compromiţătoare pentru Pini, însemnarea sus-menţionată din raportul lui Fleischhackl rămâne insuficientă pentru definirea relaţiilor dintre consul şi Tudor. Cum am putea fi siguri că turcii au interpretat exact sensul acelei scrisori (prezumtive) a lui Pini, când constatăm, bunăoară, că cercetătorii, având în faţă textul răspunsului dat de Tudor lui Pini la sfârşitul lui ianuarie 1821 (versiunea franceză găsită la Moscova) nu pot cădea de acord asupra semnificaţiei lui?

Andrei Oţetea e de părere că, după cum scrisoarea lui Pini din 25 ianuarie trebuie să fi conţinut o ameninţare prefăcută la adresa conducătorului revoluţiei (anume că, dacă Tudor nu se va întoarce la Bucureşti, va pierde toate drepturile la protecţia Rusiei, ca locotenent în armata rusă, - o somaţie de formă, întrucât consulul nu voia cu adevărat ca Vladimirescu să abandoneze mişcarea), tot astfel Tudor, în răspunsul său, s-a prefăcut că e revoltat împotriva boierilor şi a cârmuirii interne a ţării - cu care, de fapt, era în înţelegere -, fiindcă trebuia neapărat să-şi ascundă scopul antiotoman.

Observând în scrisoarea lui Vladimirescu nişte formulări convenţionale, Andrei Oţetea le socoteşte un indiciu că declaraţiile de recunoaştere a suzeranităţii Porţii erau menite doar să camufleze rostul primordial al mişcării - cel antiotoman -, precum şi colaborarea răsculaţilor din Oltenia cu Pini. Iar dacă „printre frazele convenţionale ale textului răzbat [şi] expresii care traduc adevăratele sentimente ale lui Tudor”..., ele reflectă o anume repulsie a acestuia faţă de boierime, ascunzând însă intenţia luptei cu turcii, pe care cercetătorul o desprinde totuşi, din „frazele convenţionale”.

În comentariul cu care însoţeşte publicarea scrisorii lui Tudor către consulul rus, Alexandru Vianu pare a susţine un alt punct de vedere: spusele lui Tudor, din scrisoare, definesc cu adevărat revoluţia şi o justifică; ea a fost o ridicare „împotriva exploatării şi stoarcerilor făptuite de vârfu-rile feudale fanariote şi pământene”. Însă - adaugă Alexandru Vianu - Vladimirescu „nu ridică acuzaţii împotriva lui A. Pini şi este departe de a folosi un ton caustic...”.

Credem că această scrisoare dovedeşte atât caracterul social al mişcării, cât şi conflictul dintre Tudor şi Pini. Când acesta din urmă, din proprie iniţiativă, i-a ordonat lui Vladimirescu (la 25 ianuarie) să oprească mişcarea şi să se prezinte în faţa consulatului rus (măsură pe care Stroganov o va recomanda ulterior, iar Capodistria o va aproba, la 23 februarie), Tudor a formulat drept răspuns un act de acuzare împotriva clasei boiereşti şi a dregătorilor ţării, avertizând pe guvernanţi să nu încerce a face uz de arme pentru a reprima mişcarea.

El se declară „un adevărat fiu al patriei”, pe care poporul îl cinsteşte, încredinţându-i durerea sa. Va veni la Bucureşti, dar nu singur, căci nu-l lasă norodul, ci împreună cu Adunarea obştească, care „a hotărât să meargă drept la Bucureşti ca să-şi ceară drepturile, adică să înlăture năpastele puse de atâta vreme peste capetele noastre”. Poporul - spune Tudor - recunoaşte autoritatea sultanului şi a ţarului, dar se ridică împotriva dregătorilor şi a boierimii, care „au prădat ţara şi au adus-o într-o stare de goliciune asemuitoare morţilor celor din mormânturi”.

Asuprirea nu mai poate fi suportată: „de la o vreme încoace ei ne-au cufundat într-o astfel de ticăloşie că nu vedem să mai sece izvorul lacrimilor noastre”. Boierii s-au unit cu străinii, care au căpătat ranguri şi privilegii. „Căci aceşti oameni [boierii] sunt în stare, numai din prieteşug pentru străini, să-şi prăpădească şi ţara”. „Iar nouă, fiii nenorociţi ai patriei, ei pururea ne-au aruncat o privire cu dispreţ, mai jignitoare decât pentru câinii lor”.

„În această pornire [a norodului] nu se va face nimănui nici un rău”. Dar, „dacă se va trage un singur foc de armă asupra poporului, atunci în Ţara Românească nu va mai rămâne nici măcar un singur suflet de neam boieresc; căci tor poporul arde de dorinţa răfuielii cu acest neam boieresc şi aşteaptă doar semnul ca să se răfuiască. Şi locuitorii din oraşul Bucureştilor cugetă la fel cu tot poporul”. Faţă de consulul ţarului, adresarea din scrisoare este respectuoasă. Nici nu se putea altfel, odată ce Tudor se declara credincios „împăratului tuturor Roşiilor”.

Pini este rugat „să binevoiască, în puterea slujbei ce o are” să înainteze lui Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, jalba pe care Adunarea Norodului o expediase şi Porţii, precum şi ţarului; de asemenea, să intervină pe lângă divan ca să nu fie trimise forţe armate împotriva poporului. În acest scop, e necesar mai întâi ca „Excelenţa Voastră să contenească cu părerile protivnice mie”.

Pe lângă refuzul îndeplinirii dispoziţiilor lui Pini, scrisoarea lui Tudor conţine acuzaţii împotriva clasei stăpânitoare, cât şi împotriva lui Pini însuşi, deşi acestea din urmă se citesc printre rânduri. Analiza scrisorii nu confirmă presupusa înţelegere iniţială dintre conducătorul răsculaţilor şi consul (care ajunsese în fapt să guverneze şi, deci, să apere regimul fanariot), ci dă la iveală ostilitatea lor.

Iată cum se încheie scrisoarea: „Multe jălbi au fost aduse de la o vreme încoace la ştiinţa dregătorilor ţării, cum şi către dumnealor boierii, precum nu se poate să nu ştie şi Excelenţa Voastră. Dar ei n-au ţinut seama cât de puţin şi n-au contenit să săvârşească aceleaşi neorânduieli în oraşe ca şi până atunci. Această împrejurare trebuie s-o aibă Excelenţa Voastră în samă”.

Înţelesul acestui pasaj se lămureşte mai bine când e pus în legătură cu următoarele cuvinte ale lui Naum Râmniceanu despre starea ţării sub Alexandru Suţu: „Din toate părţile alergau ticăloşii locuitori strigând cu jalnice plângeri şi la Domnie şi la Consulat asupra grelelor cereri şi asupra cruzimii şi neomenirii strângătorilor de bani. Dar în loc de mângăiere să izgoneau înapoi cu ocări şi cu îngroziri, şi cu mari suspinuri să duceau iarăşi în unghiile sălbaticilor împlinitori”. Menţionarea de către Tudor a „neorânduielilor” (= spolierilor) săvârşite de dregători prin oraşe aminteşte, printre altele, răpirea moşiei oraşului Târgovişte de către Alexandru Suţu, cu concursul lui Pini.

Conţinutul scrisorii către consul e în deplină concordanţă cu proclamaţiile lui Vladimirescu, cu memoriile sale către marile puteri, cu scrisorile către boieri şi, în general, cu toate actele emanate din cancelaria sa. O dovadă că această scrisoare n-a fost ticluită înainte de revoluţie în înţelegere cu consulul ţarului sunt accentele de revoltă spontană împotriva boierilor, cu care Tudor avea şi răfuieli personale, îndurând persecuţii din partea lor şi simţind dispreţul ciocoiesc.

Trebuie să admitem că sensul răspunsului dat de Tudor lui Pini a fost înţeles de Stroganov, când l-a caracterizat drept „îndrăzneţ”, precum şi de Pestei, când a raportat lui Kiseleff felul cum a fost privită scrisoarea lui Tudor la consulat: ca un răspuns caustic, ce reproşa lui Pini (indirect) asocierea lui cu asupritorii ţării, răspuns în urma căruia consulul a comunicat la Laybach că Vladimirescu este „carbonar”.

Ciocnirea dintre Tudor şi Pini a fost adusă la cunoştinţa lui Alexandru Ipsilanti de către Iacovachi Rizo Nerulos, printr-o scrisoare expediată în jurul datei de 15 februarie, în care se spune: „Pini a trimis [la Tudor] pe un funcţionar al consulatului şi l-a invitat să vină la Bucureşti, ca să-i vorbească; el însă i-a răspuns că deocamdată nu-l lasă norodul; va veni însă la Bucureşti împreună cu norodul, şi atunci are să-l întâlnească”.

E de observat că, mai înainte ca Ipsilanti să-şi fi început acţiunea în Moldova, Tudor şi-a anunţat venirea la Bucureşti cu Adunarea norodului, în cuvinte ce sună ca o ameninţare pentru Pini. Aşadar, ceea ce se cunoaşte din corespondenţa lui Pini cu Tudor nu favorizează teza încadrării revoluţiei pandurilor în Eterie. Însă Andrei Oţetea face aprecierea că, în general, această corespondenţă s-a purtat în scopul mascării adevăratului caracter al mişcării: „Corespondenţa dintre Tudor şi Pini era o comedie aranjată de mai înainte, după tactica clasică a diplomaţiei, menită să înşele Poarta, Austria şi Anglia”.

După acest istoric, organizatorii de la Bucureşti ai mişcării din Ţara Românească au luat o serie de măsuri - printre care şi ticluirea amintitei corespondenţe - destinate să producă impresia că ocârmuitorii (eterişti) se opuneau răsculaţilor, când în fond între cele două tabere se stabilise o înţelegere, în vederea luptei cu turcii. „Cunoaştem acum mai bine dublul joc al comitetului de oblăduire care, pe de o parte asigura Poarta că va lua toate măsurile de represiune împotriva mişcării lui Tudor, iar pe de alta, îi trimitea bani şi trupe, comandate de căpetenii eteriste, care-i întăreau poziţia”. „Scopul tuturor acestor măsuri [ale divanului, îndreptate numai aparent împotriva lui Tudor] era de a adormi vigilenţa Porţii...”.

Teoria „stratagemei” e chemată astfel să anuleze caracterul antiboieresc şi antifanariot al revoluţiei lui Tudor, în vederea încadrării ei în Eterie. Eteristul Pini a definit mai exact revoluţia din Ţara Românească, atunci când l-a numit pe Vladimirescu „carbonar”, sau când arăta într-un raport trimis generalului Inzov, la 11 martie 1821, ostilitatea lui Tudor faţă de guvernanţi: Mişcarea din Oltenia, spune el, „a luat de la un timp forma unei răscoale populare generale”; tratativele dintre cârmuire şi „conducătorul poporului răsculat, slugerul Vladimirescu” nu au dat rezultate, întrucât „revendicările acestuia... însoţite de stăruitoare solicitări şi ameninţări la adresa boierilor, acuzaţi de asupririle pricinuite de ei”..., merg până la „instaurarea unei noi ordini de lucruri”; revendicările „au depăşit măsura unei juste satisfaceri a lor”.

Semnificativ pentru rolul jucat de Pini în evenimentele anului 1821 este şi faptul că a condamnat public acţiunea lui Tudor, la 18 februarie, printr-o scrisoare trimisă lui Constantin Samurcaş, la Craiova, şi destinată să fie adusă la cunoştinţa populaţiei din Oltenia. După Andrei Oţetea, şi actul acesta a izvorât doar din necesităţi diplomatice şi n-ar fi concludent pentru atitudinea reală a lui Pini, care rămâne aceea de sprijinitor al revoluţiei. Documentul ar arăta numai că Pini se conforma indicaţiilor oficiale ce-i erau date de baronul Stroganov, ambasadorul ţarului la Constantinopol.

Dar, din faptul că Pini era autorizat de Stroganov să combată mişcarea, nu rezultă deloc că scrisoarea dezaprobatoare concepută de consul la 18 februarie reflecta interese străine de ale sale. Sunt indicii convingătoare că această scrisoare n-a decurs din împlinirea doar formală a obligaţiilor consulare, ci ea l-a angajat realmente în luptă pe Pini. Acesta intrase în conflict acut cu Vladimirescu încă de la sfârşitul lunii ianuarie, de îndată ce răscoala îşi manifestase caracterul social. Cum se explică graba consulului de a submina popularitatea crescândă a lui Tudor, îngrijorarea pe care i-o produceau proporţiile luate de răscoală?

Dacă mişcarea din Ţara Românească avea caracter antiotoman şi consulul ţarului era promotorul ei tainic - cum susţine Andrei Oţetea -, de ce n-a amânat el luarea atitudinii împotriva lui Tudor măcar până la primirea răspunsului pe care-l aştepta la rapoartele înaintate ministrului de externe Capodistria? Fapt cert este că Pini a denigrat acţiunea lui Vladimirescu în faţa poporului român mai înainte de a fi primit dispoziţii speciale din partea ministrului de externe al Rusiei.

Scrisoarea lui Capodistria către Pini, datată din Laybaeh, 23 februarie / 7 martie, a sosit la Bucureşti la 5/17 martie. Ea conţinea înştiinţarea că ţarul a dezavuat oficial revoluţia din Ţara Românească, preciza obligaţia consulului de a face cunoscută poziţia curţii imperiale ruseşti şi îi dădea dezlegarea de a aproba chemarea trupelor otomane în ţară, în cazul când prinţul Callimachi şi caimacamii săi nu vor putea reprima insurecţia fără ajutor străin.

În scrisoare se spune: „împăratul dezaprobă, în mod solemn, tot ce s-a făcut în Valahia. Şi veţi declara că e hotărât, în unire cu aliaţii săi, a combate revoluţia, care uzurpă puterea legală... Veţi spune aceasta capilor clerului, boierilor, proprietarilor, precum şi negustorilor celor mai influenţi prin averea lor şi prin consideraţia de care se bucură...; aceasta va fi de ajuns pentru a dezminţi zvonurile mincinoase prin care obscurii agenţi ai revoluţionarilor caută să tulbure mulţimea”.

Or, Pini iniţiase deja măsuri ce depăşeau obligaţiile lui stricte şi care erau determinate de repulsia lui firească faţă de caracterul social şi antifanariot al luptei pandurilor. Conţinutul scrisorii sale către C. Samurcaş, de la 18 februarie, este revelator pentru atitudinea ostilă faţă de mişcarea lui Tudor a demnitarului aflat în slujba regimului fanariot, şi nu se împacă deloc cu rolul atribuit de Andrei Oţetea aceluiaşi Pini, ca eterist, de a fi fost ocrotitorul lui Vladimirescu: Calificând răscoala ca „fiind de hrăpire” şi ca pe o „răzvalnică turburare”, el a dat în acelaşi timp indicaţia ca scrisoarea sa să fie larg popularizată în Oltenia („să se arate... către toţi cei ce i-au rătăcit şi se străduieşte a-i mai rătăci Theodor”) pentru a se pune astfel capăt amăgirii locuitorilor. Norodul e împins la răscoală, explică Pini, pentru că Tudor declară că stă în înţelegere cu Poarta şi cu alte puteri.

Cu alte cuvinte, masele populare au pornit o mişcare antifanariotă şi de răsturnare socială, fiind încredinţate că nu le ameninţa urgia turcească: „Teodor propovăduieşte că nu este a sa mişcare o îndrăzneală numai de sineşi pornită, ci că se ţine şi de alte cu tărie puteri şi că stă adăstând poruncile prea Înaltei Porţi”. Însă el, Pini, ţine să arate norodului că a fost amăgit, „fiindcă porunca Înaltei Porţi s-a dat cătră măria sa vodă, [Callimachi], ale căruia porunci au a urma toţi...”.

Un indiciu că această intervenţie a lui Pini nu era deloc formală, ci ea izvora din îngrijorarea provocată de orientarea antifanariotă a revoluţiei pandurilor, sunt cuvintele din scrisoare ce răsună ca o ameninţare cu moartea la adresa lui Tudor: „Te rog - îi spune lui Samurcaş - ca să dai în vileag tuturor celora către care vei chibzui... că zisele lui Teodor nu au nici un temei şi că nu au alt sfârşit fără numai al său”...; Tudor însuşi trebuie „să înţeleagă ce fel de trişte îl aşteaptă de nu va da ascultare iubitoarelor de omenire poveţi ale dumitale”.

Această scrisoare este mărturia clară a ciocnirii reale dintre Pini şi Vladimirescu. Cel dinţii era speriat de izbucnirea unei mişcări de masă antifeudale, şi se temea de o eventuală înţelegere a lui Tudor cu Poarta, în detrimentul fanarioţilor. Avertismentul pentru Tudor de a da ascultare lui Samurcaş - adică de a deveni un instrument al Eteriei -, şi ameninţarea cu moartea par a veni de la un om ce se simţea încolţit. Pini va fi dorit o răscoală antiotomană, pentru a constata, în schimb, dezlănţuirea în Ţara Românească a unei mişcări sociale, îndreptate spontan împotriva regimului fanariot şi, implicit, împotriva sa.

Constantin Samurcaş a executat grabnic dispoziţiile lui Pini, trimiţând prin judeţe, la 21 februarie, copii după scrisoarea consulului („pentru reaoa pornire a slugerului Teodor”) şi ordonând ispravnicilor „să le trimiteţi zapciilor du prin plăşi, cărora să le porunciţi a le citi într-auzul lăcuitorilor du prin toate satele, spre a înţelege că această a sa pornire este numai de la însuşi, iar nu cu ştirea nici a prea înaltei Porţi, nici a altor împăraţi, precum el au înşălat şi au amăgit pre norod. Şi de primire şi urmare, să avem răspuns”.

La 28 februarie, Tudor îi scrie lui Samurcaş, învinuindu-l de amestec în complotul pus la cale împotriva sa şi specificând că Pini însuşi a îndemnat pe Hagi Prodan la omor, printr-un răvaş, în care i-a dat făgăduiala că va fi răsplătit din partea guvernelor otoman şi ţarist (interesate - după cum se deduce - în suprimarea căpeteniei pandurilor). Un indiciu că mărturisirile din scrisoarea lui Tudor nu erau o simplă păcăleală, menită să mascheze complicitatea lui Pini şi Samurcaş la acţiunea sa, pentru inducerea în eroare a boierilor neeterişti din divan, este faptul că, în sub-text, documentul conţine câteva replici la acuzaţiile aduse de Pini lui Tudor, în actul difuzat cu câteva zile mai înainte prin satele din Oltenia.

Astfel, Pini scrisese (la 18 februarie) că Vladimirescu se pretinde înţeles cu împăraţii şi, printr-o „idee ca aceasta” amăgeşte norodul şi pe mulţi alţii „din cei... mai de mijloc”, „care nu au cunoştinţă de politiceasca de astăzi putere evropenească”. În răspunsul de la 28 februarie, Tudor spune cu ironie: „Pe sămne că numai dumneavoastră ştiţi ce este în lume, iar alţii nu mai ştiu nimic!”.

La persecuţiile lui Pini, Tudor răspunde ameninţându-l cu pedeapsa ţarului, fiindcă el, Tudor, nu s-a ridicat împotriva împăraţilor (nici împotriva tratatelor încheiate între marile puteri): „Eu voi ţinea aceste scrisori (deducem: ale lui Pini către Samurcaş şi către Hagi Prodan; e vorba poate şi de vreun îndemn al lui Pini către Tudor de a acţiona pe linie eteristă - potrivit relatării lui Fleischhackl despre corespondenţa descoperită de autorităţile turceşti), până când să vor face cunoscute prea puternicelor împărăţii, şi atunci vom vedea cine va merge la Sibir!”.

Destăinuirile scrisorii din 28 februarie sunt confirmate şi de faptul că Alexandru Ispilanti a intervenit tocmai în acele zile pe lângă Pini, cerându-i să nu întreprindă nimic împotriva lui Vladimirescu. De ce oare Ipsilanti, după venirea sa la Iaşi, la 22 februarie, s-a grăbit să-i atragă atenţia lui Pin/i că lui Tudor nu trebuie să i se facă nici un rău? Pe de o parte, pentru că Ipsilanti credea în posibilitatea de a-l atrage pe Tudor de partea Eteriei; în această privinţă, el primise informaţii false transmise de Iordache (conform specificării lui Liprandi). Iar pe de altă parte, fiindcă şeful Eteriei era ţinut la curent cu tentativa lui Pini şi Samurcaş de a se debarasa de comandantul pandurilor, al cărui sprijin armat era totuşi necesar (după socotinţa lui Alexandru Ipsilanti) pentru reuşita acţiunii eteriste începute în Moldova.

Încă de la 15 februarie, Iacovachi Rizo Nerulos îi raportase lui Ipsilanti despre neînţelegerea dintre Pini şi Vladimirescu, întrebându-se „dacă Frăţia poate să tragă foloase din... această răscoală [care] a izbucnit în vecinătatea Serbiei”. La Iaşi, Nerulos va fi dat lui Ipsilanti informaţii suplimentare cu privire la acest conflict. Despre măsurile luate de şeful Eteriei în capitala Moldovei, rapoartele consulare austriece notează: „Alexandru Ipsilanti a trimis curieri la ţarul Alexandru, implorându-i ocrotirea, precum şi la generalul conte Wittgenstein,...pentru a-i cere trupe de ajutor.

În acelaşi timp, el a scris lui Pini... punându-i în vedere să aibă grijă ca slugerului Tudor Vladimirescu să nu i se întâmple nimic” (în traducere literală: „...să nu i se clintească nici un fir de păr din cap”). Gheorghe Laios a dat la iveală scrisoarea lui Ipsilanti către Pini, trimisă din Iaşi la 23 februarie, care conţine dispoziţia: „Să nu luaţi nici o măsură împotriva lui Vladimirescu”. Deducem de aici că şeful Eteriei voia să aplaneze conflictul dintre eteriştii din Bucureşti şi Tudor, sperând că acesta va putea fi câştigat de partea Eteriei, pentru războiul cu turcii.

Reproducând acest citat, Andrei Oţetea îl însoţeşte de comentariul că recomandaţia lui Ipsilanti, deşi foarte insistentă, era „de prisos”, fiindcă între eteriştii din Ţara Românească şi Tudor domnea, atunci, armonia. Nevoia de a-şi demonstra teoria că Vladimirescu nu s-a ridicat împotriva conducerii din interior a ţării, ci el, fiind eterist, s-a unit cu această conducere - în mare parte fanariotă - împotriva turcilor, l-a silit pe autor să susţină că pe Tudor nu-l ameninţa nici un fel de pericol din partea iui Pini şi Samurcaş; mai mult, că Pini, Samurcaş, Iordache, Tudor şi divanul nu făceau decât să îşi ascundă concordanţa dintre vederile lor eteriste, jucând comedia unor conflicte între ei, pentru a induce în eroare Poarta, Austria şi Anglia în privinţa adevăratului caracter (antiotoman) al răscoalei din Ţara Românească.

Andrei Oţetea în interpretarea sa se sprijină pe faptul că agentul austriac Fleischhackl, în depeşa din 7/19 martie către Metternich, şi-a exprimat mirarea că Pini nu se grăbeşte să anunţe public atitudinea negativă a Rusiei faţă de acţiunile lui Vladimirescu şi Ipsilanti. Desigur, Pini nu dorea să pună piedici întreprinderii lui Ipsilanti, fă-când declaraţii publice defavorabile Eteriei. Am văzut însă că împotriva lui Tudor el se pronunţase mai înaintea ţarului. Scrisoarea sa către Samurcaş din 18 februarie, dată publicităţii, avertiza poporul român că şeful pandurilor nu are sprijinul vreunei puteri europene.

Înainte de a se refugia la Braşov, la 17/29 martie, consulul ţarist, primind noi ordine care-i cereau să dea proclamaţii publice de dezavuare a întreprinderii lui Ipsilanti, a protestat „împotriva începătorilor răzvrătirii, care sunt răspunzători atât faţă de curtea imperială a Rusiei, cât şi faţă de înalta Poartă”. Declaraţia sa a fost apreciată de Fleischhackl ca „foarte bine concepută”, dar cam tardivă. Chiar dacă s-a arătat mai rezervat în combaterea lui Vladimirescu, după intervenţia stăruitoare a lui Alexandru Ipsilanti, Pini n-a încetat de a fi ostil revoluţiei româneşti şi conducătorului ei.

Iată o relatare a baronului Kreuchely, consulul Prusiei, cuprinsă în raportul său din 11/23 martie: Căpitanii Iordache şi Ghencea, întorcându-se la Bucureşti din misiunea avută în Oltenia împotriva lui Vladimirescu, „au fost mai întâi la caimacami şi de acolo la dl. Pini, care, se zice, a avut cu ei o dispută violentă, spunându-le că ar fi trebuit să ţină piept [lui Vladimirescu], având în vedere că existau destule forţe în oraş pentru a-l apăra. Eu nu cunosc aceste forţe, şi nu ştiu cum Bucureştiul, exceptând mănăstirile, ar putea fi apărat. Poate sub numele de forţe se înţelege trupa de albanezi, comandată de bimbaşa Sava...”.

Din cele expuse până aici rezultă că eteristul Pini n-a fost susţinătorul, ci adversarul revoluţiei româneşti de la 1821. Contemporanii care au scris despre alianţa lui Vladimirescu cu Pini, considerându-l pe acesta din urmă autorul din umbră al ridicării ţăranilor la luptă (Ştefan Scarlat Dăscălescu, C. Izvoranu), au înregistrat doar presupuneri sau zvonuri.

Nefăcându-se nuanţările necesare, legăturile mai vechi ale lui Tudor cu consulatul rusesc şi refuzul lui Pini, ca reprezentant al Rusiei autocratice, de a-şi da autorizaţia la chemarea în ţară a trupelor turceşti pentru înăbuşirea mişcării, au putut părea dovezi ale unităţii dintre consul şi conducătorul revoluţiei. Însă, în scrisoarea sa către divan din 5 februarie, Pini a indicat motivul, plauzibil, al atitudinii sale: hatişeriful din 1802 şi celelalte convenţii încheiate între Poartă şi curtea imperială a Rusiei interzic turcilor să treacă Dunărea, fără încuviinţarea guvernului ţarist.

Consulul Rusiei nu s-a putut hotărî să aprobe suspendarea provizorie a clauzei hatişerifului care stabilea inviolabilitatea frontierelor dintre ţările române şi Turcia. El s-a temut, probabil, „să acţioneze de unul singur într-o problemă atât de importantă, referitoare la violarea tratatelor”. Abia prin scrisoarea lui Capodistria din 23 februarie, Pini a primit dezlegarea din partea guvernului rus de a-şi da adeziunea, în caz extrem, la introducerea trupelor otomane în Ţara Românească. Dar din aceeaşi scrisoare reiese dorinţa curţii imperiale ruse ca răscoala să fie potolită de noul domn, Scarlat Callimachi, iar nu prin ocuparea Principatelor de armata turcă.

De aceea, autorităţile ţariste au aprobat atitudinea lui Pini, care a căutat să împiedice apelul boierilor divaniţi la ajutorul turcesc. „Consulul nostru general - scrie la 5 martie generalul I. Inzov lui P. Wittgenstein, comandantul armatei ruse de la Prut - a arătat boierilor atât indecenţa acestei cereri [de a se trimite „trupe turceşti pentru... nimicirea bandei de rebeli”], cât şi faptul că paşalele nu pot trimite trupe în Ţara Românească, decât călcând tratatul existent”.

În raportul său din 5/17 februarie, Fleischhackl face această remarcă: „Dacă boierii ar fi apelat la ajutorul armatei ruse, ceea ce se aştepta probabil, acesta le-ar fi fost acordat imediat (ohne Umstand), fără îndoială”. Page scrie totuşi, la 5/17 februarie 1821, că. după unii, prin Vladimirescu acţionează consulul Rusiei. În lumina celorlalte documente, această afirmaţie trebuie interpretată în sensul că Pini ar fi vrut să se folosească de Tudor ca de un instrument. Nereuşind, i-a devenit duşman. Negreşit, cu mişcarea socială a lui Tudor au simpatizat nu reprezentanţii ţarismului, ci ai Rusiei progresiste.

Dovadă este, printre altele, o scrisoare din martie 1821 a poetului Alexandru Puşkin, aflat la Chişinău, către A. Raevski. Fără a fi bine lămurit cu privire la caracterul mişcării lui Tudor, Puşkin luase cunoştinţă de faptul că Pini voia să o reprime: „Proclamaţia lui [Vladimirescu] a tulburat întreaga Moldovă. În zadar prinţul Suţu [al Moldovei] şi consulul rus [din Bucureşti] au vrut să oprească extinderea răscoalei - pandurii şi arnăuţii alergau de pretutindeni la curajosul Vladimirescu şi în câteva zile el comanda deja o oaste de 7.000 de oameni”.

Check Also

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …