Poziţia internaţională a ţărilor române în timpul domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Rakoczi I şi Gheorghe Rakoczi II

Încercări de confederare a ţărilor române

Epoca domniilor lui Gheorghe Rakoczi I, Matei Basarab şi Vasile Lupu constituie un moment politic împortant; cooperarea, apoi alianţa care s-a stabilit între ţările române, deşi privea formal încercările de schimbare a domnilor, în realitate avea în vedere lupta de eliberare de sub jugul otoman, atunci când s-ar fi ivit împrejurări prielnice.

Gheorghe Rakoczi I poseda, dintre cei trei principi, cea mai însemnată putere militară. El a fost iniţiatorul alianţei, înţelegând ca cele două ţări de peste munţi să fie sub suzeranitatea lui. Matei Basarab se gândea să reia politica lui Mihai Viteazul, dar Vasile Lupu, venit în scaun ca om de încredere al turcilor şi al cercurilor greceşti constantinopolitane, nu s-a lăsat de la început atras în sistemul de alianţe; el voia să instaureze cu sprijin grecesc propria lui hegemonie asupra celor trei ţări. Actele alianţei încheiate în 1635 între Ţara Românească şi Transilvania prevăd sprijinul reciproc în caz de nevoie.

Ţara Românească apare ca vasală a principelui Transilvaniei, căruia îi plăteşte tribut anual. În ce priveşte politica faţă de turci, diploma lui Gheorghe Rakoczi afirmă fidelitatea celor doi aliaţi faţă de Poartă. Această prevedere a tratatului nu excludea însă posibilitatea îndreptării lui împotriva turcilor, cum se va vedea din extinderea alianţei care a urmat imediat.

Încă din primăvara anului 1636, solii lui Matei Basarab sosesc la Viena şi declară împăratului că domnul muntean, dacă ar căpăta sprijin militar, „se declară gata să se ridice pentru apărarea libertăţii”. Împăratul Ferdinand al II-lea întreţinea în acelaşi timp legături şi cu Rakoczi, dar paralizat de Războiul de treizeci de ani nu putea lua nici o iniţiativă în Răsărit. În acelaşi timp, Matei Basarab recomanda interesele ţării sale şi ambasadorului francez la Poartă, contele Cesy.

Poarta înţelegea, în ciuda formulelor diplomatice, că Rakoczi urmărea eliberarea celor trei ţări române de sub dominaţia otomană. De aceea, în toamna anului 1636, sultanul mazileşte pe Rakoczi şi trimite împotriva lui pe paşa de Buda şi pe Kenan, paşa de Silistra. Paşa de Buda este înfrânt de Rakoczi la Salonta, Iar în faţa paşei de Silistra, care trecuse pe la Giurgiu în Ţara Românească, Matei vodă îşi desfăşoară ameninţător oştile în linie de bătaie. Cu mijlocirea lui Matei Basarab se face pace între Transilvania şi turci, iar Gheorghe Rakoczi este reconfirmat de sultan ca principe.

În această vreme, Vasile Lupu, numit domn în momentul când se pregătea o expediţie turcească împotriva Poloniei, îşi atrăsese duşmănia acestui stat, care, la încheierea păcii cu Poarta, ceru sultanului înlocuirea domnului Moldovei. Pentru a-şi asigura sprijinul Porţii, Vasile Lupu desfăşoară o politică ostilă faţă de Matei Basarab şi Gheorghe Rakoczi. Moldova a rămas izolată şi nu se putea baza decât pe sprijinul nestatornic al turcilor şi pe cel al grecilor de la Poartă. Hotărât să iasă din această izolare primejdioasă şi să rupă cercul de duşmănii care-l înconjurau, domnul Moldovei s-a decis să ia ofensiva împotriva Ţării Româneşti, socotită ca fiind cea mai vulnerabilă dintre adversarii săi.

Proiectul de alianţă împotriva turcilor (1640-1648)

Gheorghe Rakoczi I crezu că a sosit momentul să-şi exercite rolul de mediator şi să se impună ca suzeran. Solii celor două tări sunt chemaţi la Alba Iulia; cei munteni înnoiesc alianţa cu Transilvania, dar aduc învinuiri pentru faptul că Ţara Românească nu fusese ajutată în ultimul război. Vasile Lupu îl acceptase pe Rakoczi ca mediator şi principele ardelean spera să-l poată împăca cu Matei Basarab, care avea nevoie de pace, „căci nu toţi supuşii îi sunt credincioşi”. Rakoczi dădu a înţelege lui Vasile Lupu că Matei vodă este mai bătrân şi, după moartea lui, îl va sprijini să ia domnia Ţării Româneşti. Totuşi, împăcarea celor doi domni nu izbuti nici de astă dată.

După mazilirea din 1639, Matei Basarab şi-a intensificat eforturile în vederea răscoalei împotriva turcilor. Izbucnind conflictul turco-veneţian, domnul muntean a oferit veneţienilor o alianţă contra turcilor, făgăduind că va începe o acţiune la Dunăre cu 40.000 de oameni. Pe de altă parte, el reia relaţiile cu imperialii, şi în mai 1640 trimite o nouă solie împăratului Ferdinand al III-lea, arătându-i slăbiciunea Imperiului Otoman. Această solie a fost urmată de altele, care se succed la scurte intervale, până în 1643. Împăratul, prins încă de Războiul de 30 de ani, se mulţumea să-i dea doar speranţe pentru mai târziu în această vreme, rezidentul imperial la Constantinopol vorbea de Matei ca despre „un al doilea Mihai vodă”.

În asemenea condiţii, o împăcare cu Vasile Lupu, care nu înţelegea să renunţe la fidelitatea faţă de Poartă şi la planurile sale politice, nu părea cu putinţă. Tocmai atunci, domnul Moldovei adusese Imperiului Otoman servicii însemnate. Încă din 1637, cazacii de la Don, fără îngăduinţa cârmuirii de la Moscova, cuceriseră cetatea turcească Azov de la gurile Donului. Tratativele diplomatice dintre ruşi şi turci în această chestiune au ţinut mai mulţi ani, iar în 1642 Vasile Lupu se oferi să medieze lichidarea conflictului. Azovul fu evacuat de cazaci şi reluat de turci, care primiră condiţia ce le fusese transmisă de Vasile Lupu, ca tătarii să nu fie lăsaţi să treacă dincolo de cetate spre ţările ruseşti.

Speranţele domnului Moldovei de a fi răsplătit pentru acest succes diplomatic s-au dovedit zadarnice. El a rămas însă în relaţii mai strânse cu Curtea de la Moscova, cu care avea de altminteri legături mai vechi. Vasile Lupu informa acum regulat pe ţar despre evenimentele din Imperiul Otoman. Probabil tot prin mijlocirea lui, românii aflaţi în raialele turceşti de la Brăila şi din Bugeac s-au adresat ţarului, cerându-i ajutor ca să facă faţă asupririi turceşti şi să reclădească biserica din Brăila, ridicată de Mihai Viteazul.

Lipsa de sprijin din partea turcilor a făcut ca Vasile Lupu să se împace cu domnul muntean în 1644, cu atât mai mult cu cât şi Matei vodă nu mai avea încredere în Rakoczi. Împăcarea celor două ţări s-a făcut de aceea, nu prin mijlocirea principelui Transilvaniei, ci oarecum împotriva lui. Mitropolitul Varlaam al Moldovei fusese la curtea domnului muntean, unde s-a redactat actul de împăcare, al cărui text nu ni s-a păstrat însă.

Tocmai atunci, în 1644, s-a produs intervenţia lui Gheorghe Rakoczi în Războiul de treizeci de ani prin expediţia sa, de altfel de scurtă durată, în Ungaria superioară, împotriva imperialilor. Rezidentul imperial la Poartă raportează că Matei îl socotea pe Rakoczi drept „un vecin greu de suportat”, că nu avea pretenţii asupra Transilvaniei, pe care o considera ca fiind mai săracă decât Ţara Românească, dar ar fi fost bucuros ca împăratul să înlăture pe principele ardelean.

În aceste împrejurări se produce acţiunea diplomatică a Poloniei pentru alcătuirea unei ligi antiotomane. Regele Poloniei, Vladislav al IV-lea, luase această iniţiativă socotind că Imperiul Otoman intrase într-o fază de decădere. El înarmează pe cazaci, îşi formează o oaste de mercenari cu armament modern, încheie alianţă cu Veneţia şi apoi cu imperialii (întâlnirea de la Nikolsburg, între Ferdinand al III-lea şi Vladislav al IV-lea).

Pentru atragerea Moldovei în ligă se recurge din partea polonă la căsătoria lui Ianusz Radziwill, marele hatman al Litvaniei, cu Maria, fiica lui Vasile Lupu, care are loc la Iaşi în 1645, în prezenţa lui Petru Movilă, mijlocitorul ei, şi a solilor lui Rakoczi şi ai lui Matei Basarab. În anul următor (1646), Ianusz Radziwill se întoarce la Iaşi şi propune, în numele regelui Poloniei, intrarea Moldovei în liga antiturcească.

În ianuarie 1647, oastea regală urma să sosească la Liov, şi apoi să treacă în Moldova; în vederea acestei campanii se conta şi pe colaborarea Transilvaniei şi a Ţării Româneşti. Cei doi domni români trebuiau să aibă gata 25.000 de oameni de oaste. „Care soliia au credzut Vasilie vodă îndată şi au priimit să fie una cu leşii, cât şi birul amu oprise a anului celuia...”. Deşi haraciul a fost până la urmă plătit, totuşi tratativele în vederea alcătuirii unei alianţe împotriva turcilor au continuat. Moldova era angajată să intervină în cazul când ar fi izbucnit războiul.

Din Moldova, Radziwill trecu în Transilvania. În întrevederea de la Munka-cevo cu Gheorghe Rakoczi I, el a obţinut adeziunea acestuia la ligă, precum şi împăcarea lui cu imperialii. Dar rolul principal în războiul cu turcii era destinat lui Matei Basarab. Cu câţiva ani înainte, domnul muntean declarase solului polon Gheorghe Krasinski, venit la Bucureşti, că este hotărât să dea din tezaurul său o sută de mii de galbeni pentru întreţinerea oştii polone care ar porni împotriva turcilor. Acum, Matei Basarab era numit din partea ligii „general al întregului Răsărit”.

El nu s-a mulţumit să aştepte sosirea trupelor aliate, ci a luat iniţiativa unei răscoale generale a sârbilor şi a bulgarilor împotriva jugului turcesc. Relaţiile Ţării Româneşti cu fruntaşii popoarelor balcanice, întreţinute prin oştenii mercenari care treceau în serviciul domnului muntean, ca şi prin circulaţia călugărilor sârbi şi bulgari ce veneau în Ţara Românească după ajutoare, sau prin trecerea continuă a negustorilor, au dus încă odată, ca pe vremea lui Mihai Viteazul, la o înţelegere împotriva turcilor.

În 1646-1647, Matei Basarab foloseşte ca mijlocitor pe episcopul catolic Petru Parcevici, de origine croat, care stătuse mulţi ani în Serbia, în Bulgaria şi în Ţara Românească. În Bulgaria, Parcevici ia înţelegere cu clerul şi fruntaşii oraşelor şi satelor, transmiţându-le mesajul lui Matei Basarab. La întoarcerea sa la Târgovişte, el aducea domnului Ţării Româneşti răspunsul favorabil al bulgarilor. Comunităţile bulgare trimit şi o solie lui Matei Basarab, ăgăduindu-i că vor începe răscoala împotriva turcilor îndată ce vor primi înştiinţare de la dânsul. Matei vodă se grăbi să vestească aceste lucruri la Varşovia.

La rândul său, Vasile Lupu anunţă în secret pe ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici, de încheierea ligii împotriva turcilor şi-i ceru sprijinul. Pe de altă parte, domnul Moldovei, în urma sprijinului acordat bisericii, îşi crease puternice legături în rândul popoarelor supuse din Imperiul Otoman. În aceeaşi vreme avu loc şi înnoirea tratatelor de alianţă ale Moldovei şi Ţării Româneşti cu Transilvania. Dacă noul tratat cu Vasile Lupu, încheiat în aprilie 1646, mai pomeneşte, ca şi cel precedent, de faptul că amândouă ţările se aflau sub apărarea Imperiului Otoman, cel cu Matei Basarab, din aprilie 1647, omite această menţiune, deşi până atunci ea se aflase în tratatele încheiate între Transilvania şi Ţara Românească. Este clar că sistemul de alianţe îşi căpătase adevăratul său înţeles, de colaborare politică îndreptată împotriva turcilor.

Totuşi, expediţia generală împotriva Imperiului Otoman nu a putut fi dusă la îndeplinire. În dieta polonă, nobilii refuzară să voteze sumele cerute de rege pentru ridicarea armatei şi-l ameninţară cu detronarea în cazul când ar fi pornit război fără încuviinţarea lor. În cursul anului 1648, au murit atât regele Poloniei, Vladislav al IV-lea, iniţiatorul alianţei, cât şi principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi I, şi tot în acel an a început şi războiul de eliberare a Ucrainei, care schimbă datele situaţiei politice din răsăritul Europei.

Intervenţia cazacilor în Moldova

Războiul de eliberare a Ucrainei, dus sub conducerea hatmanului cazacilor, Bogdan Hmelniţki, a fost în acelaşi timp un război îndreptat împotriva stăpânirii străine şi împotriva asupririi feudale a panilor poloni. El a fost opera ţărănimii ucrainene şi a cazacilor: „Forţa principală şi hotărâtoare în acest război a fost ţărănimea care lupta împotriva jugului social al feudalilor iobăgişti polonezi şi ucraineni şi împotriva asupririi străine. Alături de ţărănime, la războiul de eliberare au participat mase largi ale căzăcimii şi ale populaţiei de la oraşe, precum şi şefii căzăcimii”.

Acest caracter social al mişcării explică legătura ei cu Moldova şi ecoul stârnit în ţărănimea moldovenească. Ca şi în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, când ţăranii moldoveni apăsaţi de jugul feudal au colaborat cu cete căzăceşti în lupta lor împotriva exploatării feudale, acum, când în Ucraina s-a produs o mişcare generală de eliberare socială şi naţională, nădejdile celor asupriţi din Moldova s-au deşteptat cu toată puterea.

Numeroşi ţărani moldoveni au trecut în Ucraina şi s-au înrolat în armata condusă de hatmanul Bogdan Hmelniţki. Ţăranii moldoveni au participat activ la războiul de eliberare a poporului ucrainean. Baladele populare ucrainene închinate faptelor eroice din acest război spun: „Au venit toţi moldovenii şi s-au înfrăţit cu noi”. Un cronicar polon scrie că în Moldova s-au ridicat 2.000 de haiduci spre a lupta în Ucraina şi arată că ţăranii moldoveni fugeau adesea spre oştile lui Bogdan Hmelniţki, sau aşteptau venirea lor în nădejdea desfăşurării unor acţiuni mai viguroase împotriva propriilor exploatatori.

Intervenţia armatei căzăceşti în Moldova a avut însă un alt caracter, datorită calculelor politice ale comandanţilor cazaci ai răscoalei din Ucraina, care voiau să câştige de partea lor pe Vasile Lupu şi pe boierii lui, aliaţi până atunci cu Polonia. Alianţa cazacilor cu domnul feudal al Moldovei, ca şi aceea cu tătarii din prima parte a războiului, apare în contradicţie cu tendinţele antifeudale ale ţărănimii luptătoare din Ucraina.

Ele se explică prin faptul că în războiul dus pentru eliberarea Ucrainei se ciocneau două curente de interese, unul al poporului, altul al şefilor militari ai căzăcimii şi al micilor stăpâni de pământ ucraineni, care luptau pentru eliberarea de sub jugul polon, dar nu şi împotriva orânduirii feudale: „In timp ce masele de ţărani şi cazaci duceau o luptă eroică împotriva jugului social şi naţional, vârfurile feudale ucrainene (şefii căzăcimii şi micii moşieri), participând la războiul de eliberare, urmăreau să menţină şi să întărească în Ucraina relaţiile feudalo-iobăgiste”.

În prima parte a războiului, Vasile Lupu, înspăimântat de repercusiunile evenimentelor din Ucraina asupra situaţiei sociale din Moldova, ia o atitudine ostilă cazacilor. Domnul Moldovei, în faţa mişcării ţărăneşti care se întindea şi în ţara lui, a chemat la oaste pe orăşeni şi i-a trimis la Prut (1648). Totuşi, încă din acelaşi an, solii lui Hmelniţki sosiră în Moldova, cerând o colaborare militară împotriva Poloniei. La cererea lor, domnul Moldovei opreşte trecerea fugarilor poloni din Ucraina în Moldova, iar în privinţa alianţei, declară că va lua avizul Porţii.

La 2 ani după începerea războiului din Ucraina, în 1650, avu loc intrarea cazacilor şi tătarilor în Moldova, cuprinderea Iaşilor şi a unei mari părţi a ţării. În special curţile boiereşti fură arse şi prădate. Faptul că Vasile Lupu era aliatul Poloniei şi că ţara lui putea fi o bază de operaţii în războiul Ucrainei cu Polonia arată că intervenţia cazacilor în Moldova a urmărit scopul de a constrânge pe conducătorii acestei ţări să treacă de partea lor.

O parte dintre locuitorii Moldovei s-au alăturat cazacilor, atacând conacele boiereşti; un număr de boieri au fost ucişi de ţărani. Poezia populară ucraineană arată că moldovenii aveau de gând să prindă pe domn şi să-l predea cazacilor. Cronicarii ucraineni ştiau şi ei că Vasile Lupu se temea că va fi predat de ai săi. În aceste condiţii, domnul Moldovei, care se ascunsese cu curtea lui în păduri, fu silit să ajungă la o înţelegere cu cazacii.

În acelaşi timp s-a încheiat o convenţie şi între hatmanul Ucrainei şi Matei Basarab. Solii ucraineni s-au înfăţişat la Curtea munteană în septembrie 1650 şi pisarul Ivan Vihovschi, principalul colaborator al lui Hmelniţki, afirmă că atunci domnul muntean a încheiat tratat cu hatmanul cazacilor, „să fie uniţi împotriva duşmanilor, să se ajute reciproc cu oaste”, această înţelegere secretă fiind întărită cu jurăminte Hmelniţki, deşi în acel moment aliat cu tătarii împotriva Poloniei şi păstrând legături bune cu Poarta, avea planuri mai depărtate: realizarea unui bloc al popoarelor ortodoxe, ruşi, români, greci, sârbi şi bulgari, pentru eliberarea regiunilor cotropite de turci. Cu aceste planuri era la curent şi Matei Basarab, prin patriarhul Paisie al Ierusalimului, care venise din Ucraina în Ţara Românească.

Alianţa Moldovei cu Ucraina urma să fie pecetluită prin căsătoria Ruxandei, fiica a doua a lui Vasile Lupu, cu Timus, fiul lui Bogdan Hmelniţki, dar domnul Moldovei, convins de izbânda polonilor împotriva cazacilor, amâna nunta şi îndemna pe cei dântâi să atace pe ucraineni. În lupta de la Beresteciko (1651) se obţine chiar o biruinţă polonă asupra cazacilor şi tătarilor; un corp de 4.000 de moldoveni luară parte la luptă alături de poloni, între care se afla şi cronicarul Miron Costin. După înfrângerea polonilor la Batogh (1652), Vasile Lupu se văzu silit să cedeze, mai ales că o parte dintre boieri se declaraseră pentru alianţa cu Ucraina.

Turcii nu se împotriviră la căsătoria Ruxandei, deci la alianţa Moldovei cu Ucraina, pe care o socoteau îndreptată numai împotriva Poloniei, şi astfel nunta avu loc la Iaşi, la 14 august 1652. Atragerea ţărilor române în orbita politicii lui Bogdan Hmelniţki a însemnat un mare succes diplomatic pentru acesta din urmă, dar Vasile Lupu nu renunţase la alianţa cu Polonia. Pentru el, înţelegerea cu Ucraina nu însemna o răsturnare a alianţelor, ci numai prilejul de a mijloci o împăcare între Polonia şi Ucraina. Cu ocazia nunţii de la Iaşi domnul Moldovei transmise propunerile polone în Ucraina. Astfel se explică şi atitudinea favorabilă a polonilor faţă de Vasile Lupu în timpul luptelor pentru tronul Moldovei din 1653.

În 1653, Vasile Lupu este răsturnat din scaun printr-o răzmeriţă a boierimii moldovene în frunte cu marele logofăt Gheorghe Ştefan, ajutata de Matei Basarab şi de Gheorghe Rakoczi al II-lea. Vechea istoriografie a văzut în această răsturnare un război preventiv al vecinilor, care se temeau de domnul Moldovei, întărit prin alianţa ucraineană, sau măcar o iniţiativă a noului principe al Transilvaniei, spre a-şi asigura suzeranitatea asupra Moldovei. E adevărat că svonuri despre planurile lui Vasile Lupu de a ataca Ţara Românească cu ajutorul cazacilor circulaseră din 1652, dar nici Matei Basarab nu le dăduse crezare.

În realitate, iniţiativa răsturnării lui Vasile Lupu, aşa cum rezultă din numeroase izvoare, a venit din interior, de la boierimea moldoveana. Domnul însuşi relata într-o scrisoare: „Am fost atacat pe neaşteptate de unii dintre boierii mei trădători”. Gheorghe Ştefan, marele logofăt, care se afla în conflict cu boierii greci, „au legatu voroava şi cu o samă de boieri în ţară”, a făcut jurământ şi „au ales cu sfatul lor, numai să aducă oşti ungureşti şi munteneşti asupra lui Yasilie vodă” 2. Gheorghe Ştefan obţine adeziunea lui Rakoczi, căruia ii face act de supunere. La nemulţumirile boierilor pământeni, provocate de clientela, în cea mai mare parte grecească, a lui Vasile Lupu, se adăuga temerea întăririi autorităţii domneşti prin putinţa unui apel la aliaţii săi cazaci.

Ţărănimea asuprită de boieri şi de domnie era şi ea gata de răscoală, îndemnată fiind şi de exemplul căzăcesc. Folosindu-se de răzmeriţa boierilor, ţăranii moldoveni se răscoală. Un cronicar turc scrie că „poporul s-a răsculat atunci în Moldova împreună cu boierii”, iar o însemnare pe un manuscris arată că mişcarea a pornit din „toată ţara”. Astfel, răsturnarea lui Vasile Lupu a fost provocată de o mare mişcare internă, pe de o parte a boierilor pământeni, cu interesele lor, iar pe de alta, a ţăranilor care se ridicau împotriva nemiloasei exploatări feudale.

În faţa răscoalei şi a sosirii trupelor străine, Vasile Lupu nu s-a putut împotrivi şi s-a refugiat la Hotin. Gheorghe Ştefan a intrat în Iaşi cu trupe moldoveneşti, muntene şi ardelene. După proclamarea şi ungerea ca domn a lui Gheorghe Ştefan la Iaşi, oştile aliate se îndreptară spre Hotin. Cum ajutoarele cerute atât în Polonia, cât şi la hatmanul cazacilor nu soseau, Vasile Lupu s-a văzut silit să treacă în Polonia cu un mic număr de boieri, mai ales dintre rudele lui, pe când ceilalţi boieri şi slujitori care se aflau cu el s-au dus să se închine noului domn.

Orăşenii din târgul Hotinului îşi arătară ostilitatea faţă de Vasile Lupu punând mâna pe o bombardă din cetate şi trăgând asupra convoiului domnesc în retragere. Ostilitatea orăşenilor faţă de regimul lui Vasile Lupu se vede şi din atitudinea celor din Iaşi la venirea noului domn, ca şi din rezistenţa disperată opusă de cei din Hotin la întoarcerea lui Vasile Lupu, când au refuzat, alături de pârcălabul Hâjdău, să predea cetatea.

Lupta pentru tronul Moldovei, pornită din împrejurări interne, se desfăşoară apoi pe teren internaţional, ca o competiţie între Transilvania, cazaci şi Polonia, în timp ce turcii stăteau încă în expectativă. O lună după căderea lui Vasile Lupu, ginerele său, Timus, pătrunde în Moldova şi învinge la Popricani, lângă Iaşi, pe Gheorghe Ştefan (1 mai 1653). Ardelenii, care se retrag din ţară, sunt în parte nimiciţi la pasul Oituzului de tăietorii de sare de la Târgul Ocna şi de ţărani, care atacară oastea nobiliară.

Întors în domnie, Vasile Lupu consideră că a sosit momentul mult aşteptat de a supune Ţara Românească. El se bucura de sprijinul lui Timus, care, deşi nu primise încuviinţarea tatălui său, era gata să participe la acţiunea împotriva lui Matei Basarab. Intervenţia moldo-cazacă în Ţara Românească s-a făcut, evident, cu ştirea turcilor. Rakoczi învinuia pe vizir că a autorizat pe Vasile Lupu să atace Ţara Românească. Poarta nu putea tolera alianţa militară a celor trei ţări române, care luase o formă hotărâtă prin ridicarea în scaun a lui Gheorghe Ştefan. Pe de altă parte, mai ales acum, la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, rivalul său se putea întemeia pe o opoziţie internă, pe boierii greci şi pe cei munteni nemulţumiţi.

Rapoartele ardelene vorbesc cu acest prilej de boieri rebeli, care au fost pedepsiţi. O parte dintre boierii şi oştenii munteni refuzară să lupte spunând că „nu vor să lovească în fraţii lor moldovenii”. Unii boieri munteni, după îndemnul lui Lupu, puseseră la cale otrăvirea domnului şi însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Ştefan, a fost învinuit de trădare, de înţelegere cu „răsculaţii”. De aceea Matei Basarab a obţinut caterisirea lui şi trimiterea la mănăstire. Cronicarul G. Kraus arată că în lupta de la Finta, Matei nu se încredea în roşii de ţară şi poruncise seimenilor să tragă în ei dacă vor şovăi, ceea ce indică nemulţumirile din sânul micii boierimi neprivilegiate.

Matei Basarab nu a putut beneficia de ajutorul trimis de Gheorghe Rakoczi al II-lea; oastea secuiască sosită la graniţă a fost trimisă înapoi prin intervenţia unor boieri munteni, duşmani ai domnului. Totuşi, sprijinit pe boierimea mare cu oastea feudală şi pe trupele de mercenari, Matei Basarab izbuti să respingă şi de astă dată pe adversarii săi, căci nici moldovenii nu erau uniţi în jurul domnului lor.

După două succese locale ale moldovenilor şi cazacilor, la Râmnic şi la Teleajen, se dădu la 17/27 mai 1653 bătălia decisivă de la Finta, pe Ialomiţa. Lupta a ţinut şapte ore. Ea s-a dat într-un loc mlăştinos şi împădurit şi a început prin atacul cavaleriei moldovenilor şi al mercenarilor nemţi împotriva roşilor, care dădură îndărăt şi se risipiră. Atunci Matei trecu pe seimenii cu arme de foc la aripa care cedase şi restabili situaţia. În a doua fază a bătăliei s-a produs atacul pedestrimii căzăceşti împotriva centrului muntean. Deşi rănit la gleznă de un glonte, totuşi Matei Basarab a continuat să conducă bătălia. Contraatacaţi de cavaleria de mercenari poloni aflată în slujba lui Matei Basarab, cazacii fură siliţi să se retragă, lăsând numeroşi morţi şi răniţi.

În a treia fază, a urmat atacul general al muntenilor, sprijiniţi de artilerie. Cronica munteană atribuie biruinţa cetelor feudale ale boierilor: „Mai vârtos boiarii cei mari şi al doilea cu coconii lor, cu slugile lor, tot cu săbiile goale întră într-înşii...”. Panica începu în aripa moldovenească a oştirii şi o parte din cetele moldoveneşti trecură atunci de partea muntenilor, în rândurile cărora se afla şi Gheorghe Ştefan.

Cavaleria moldovenească şi cea căzăcească, împreună cu cei doi comandanţi, Vasile vodă şi Timus, au părăsit bătălia, dar din cauza rănii căpătate în luptă de Matei Basarab, nu se produse o urmărire a fugarilor. Pedestrimea cazacilor, rămasă singură în câmp, îşi alese un nou comandant şi, formind o tabără legată, s-a apărat până în noapte împotriva atacurilor muntene, apoi noaptea cazacii au ars carele şi au pornit spre Moldova, unde au ajuns aproape nevătămaţi. „Nime nu s-au gindit - scrie Mircn Costin - pentru pedestrimea căzăcească, să iasă cineva viu den câţi rămăsese după fuga oştii ceii călări. De mirat hirea cazacilor la nevoie”.

Bătălia de la Finta a avut urmări politice însemnate ; ea a asigurat răminerea Ţării Româneşti alături de Transilvania, iar după aceea şi reintrarea Moldovei în acelaşi sistem de alianţe. După înfrângerea lui Vasile Lupu la Finta, Gheorghe Ştefan intră din nou în Moldova cu ajutor muntean şi ardelean. Timus, chemat de tatăl său, se inapo-iase în Ucraina, dar Vasile vodă se bucura încă de încrederea Porţii, care continua să-l recunoască drept domn al ţării. Prima ciocnire între trupele lui Gheorghe Ştefan şi oastea de slujitori, în special orheieni, care fusese trimisă în întâmpinare de Vasile Lupu, avu loc la Valea Seacă, în părţile Bacăului şi se termină cu biruinţa celor dintâi.

Gheorghe Ştefan, cu noi ajutoare primite din Transilvania şi cu moldoveni din Ţara de Jos trecuţi în rândurile sale, se îndreptă spre Iaşi. Vasile Lupu adună încă odată oaste din părţile ţării rămase sub autoritatea lui şi dădu lupta decisivă cu Gheorghe Ştefan la Sârca, lângă Târgu Frumos (6 iulie 1653). Izbânda a fost şi de data aceasta de partea lui Gheorghe Ştefan, deoarece cei mai mulţi dintre călăraşii lui Vasile Lupu n-au vrut să lupte şi au fugit. Domnul înfrânt nu s-a mai dus de astă dată în Polonia, ci s-a retras în Ucraina, unde a cerut din nou ajutor de la hatmanul cazacilor.

Intrând în Iaşi, Gheorghe Ştefan este proclamat a doua oară domn al Moldovei şi cu acest prilej au loc prădăciuni şi masacre, ale căror victime sunt negustorii şi boierii. Dar războiul nu se terminase încă. Cazacii se hotărăsc să mai facă un efort pentru păstrarea acestei ţări în alianţa lor. Timus Hmelniţki cu 9.000 de oameni, între care erau şi un număr de tătari, intră în august 1653 în Moldova şi se îndreaptă spre Suceava, cetate care nu capitulase şi unde se aflau tezaurul şi familia lui Vasile Lupu. Gheorghe Ştefan nu cuteză să-i taie calea şi să dea bătălie în câmp deschis, aşa că oastea căzăcească intră în Suceava, unde s-a putut întări.

Polonia, care până atunci rămăsese neutră, în speranţa că Vasile Lupu ar putea mijloci o împăcare cu cazacii, se hotărî să-i lovească pe aceştia în Moldova, pentru a rupe definitiv această ţară de alianţa căzăcească. Trupele polone sosite în Moldova s-au unit cu trupele ardelene trimise de Gheorghe Rakoczi al II-lea, precum şi cu cele muntene şi moldovene conduse de Gheorghe Ştefan, şi au început asediul Sucevei, unde se închiseseră cazacii şi puţinii credincioşi ai lui Vasile Lupu. Rezistenţei cazacilor care continuă şi după moartea lui Timus Hmelniţki îi puse capăt numai foametea. Cetatea Suceava capitulează la 9 octombrie 1653.

Gheorghe Ştefan, rămas în acest chip domn al ţării, deşi păstră bunele legături cu regele Poloniei, căruia i-a trimis un detaşament din oastea sa ca să lupte împotriva cazacilor, căută să obţină şi recunoaşterea sultanului. Poarta a fost nevoită să-l accepte pe Gheorghe Ştefan ca domn, căci slăbiciunea Imperiului Otoman din acea vreme nu-i îngăduia să impună cu forţa pe un devotat al său, împotriva alianţei celor trei ţări române - care-l înscăunase pe acest boier moldovean - şi a Poloniei.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …