Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului social şi antifanariot al mişcării lui Tudor, care devine, în această interpretare - cu voia sau fără voia cercetătorilor amintiţi -, o simplă manevră organizată de Eterie. Ideea că Tudor Vladimirescu a acţionat mână-n mână cu guvernanţii fanarioţi, pe motiv că aceştia erau eterişti, este reluată şi întărită de Andrei Oţetea când afirmă că înşişi caimacamii noului domnitor fanariot (Constantin Negri şi Ştefan Vogoride pentru Bucureşti, şi Iancu Samurcaş pentru Craiova), veniţi la Bucureşti la 23 februarie, îl susţineau pe Tudor şi „au sabotat” măsurile de combatere a lui; de n-ar fi fost aşa, ei s-ar fi grăbit să cheme în ţară trupele turceşti.

În sprijinul acestei supoziţii, se face trimiterea la o scrisoare din 5/17 martie 1821, expediată din Sibiu de postelnicul C. Vlahuţi către socrul său Ioan Caragea, la Pisa, din care cităm: „Caimacamii lui Scarlat Callimachi... s-au sfătuit cu boierii ţării şi la 25 februarie stil vechi au luat hotărârea de a aduce trupe turceşti în ţară spre a-i nimici pe răsculaţi. După cât se spune, caimacamii au asupra lor firmanele trebuitoare pentru a cere cetăţilor trupele de care este nevoie.

Hotărârea a fost de bună seamă bine luată şi bine primită, dar punerea ei în aplicare a suferit o amânare, ... deoarece boierilor a început să li se lungească nasul şi cu toţii au purces să se gândească la urmări”... „Până în clipa de faţă caimacamii... sunt cu totul pasivi, neîntreprinzând nimic din cauză că nu cunosc bine situaţia. Aşteaptă numai un răspuns hotărât din partea tuturor boierilor: dacă să se aducă trupe sau nu. Întrebat în aceeaşi zi, dl. Pini nu a exprimat nici o părere; unii spun că ambasadorul de la Constantinopol [Stroganov] şi-ar fi dat asentimentul în favoarea acestei hotărâri”.

Dacă la sfârşitul lui februarie caimacamii lui Scarlat Callimachi n-au luat măsuri grabnice pentru aducerea turcilor în ţară, deşi au primit firman pentru a putea recurge la sprijinul militar al paşei de Vidin, explicaţia (notată de Fleischhackl în raportul din 5/17 martie şi menţionată şi în scrisoarea postelnicului C. Vlahuţi) este că ei au aşteptat mai întâi rezultatul misiunii vornicului Constantin Samurcaş în Oltenia, iar acesta s-a întors la Bucureşti şi a comunicat divanului eşecul său abia la 5 martie. Mai mult, caimacamii au încercat în această perioadă să negocieze chiar şi ei cu Tudor, probabil în dubla lor calitate: de locţiitori ai domnitorului numit de Poartă, adică de reprezentanţi ai puterii legale, şi, în acelaşi timp, de membri ai Eteriei.

Propunerile lor au fost însă respinse „cu mândrie” de comandantul pandurilor (după cum relatează Laurencon şi Liprandi). E de presupus, de asemenea, că C. Negri şi Şt. Vogoride, făcând parte din Eterie, s-au gândit, la început, ca nu cumva intervenţia militară a Porţii să paralizeze, chiar din faşă, acţiunea abia pornită de Alexandru Ipsilanti în Moldova. Cu toate acestea, având dorinţa de a vedea înăbuşită revoluţia antiboierească şi antifanariotă a pandurilor, ei s-au manifestat curând ca susţinători hotărâţi ai intervenţiei trupelor turceşti.

În ceea ce-l priveşte pe Tudor, nu e greu de stabilit atitudinea lui faţă de noul domnitor (aderent al Eteriei!), despre care se auzeau deja în ţară fapte ca acestea: La numirea sa ca domn, prinţul Scarlat Callimachi s-a angajat să plătească pretinsele datorii ale familiei predecesorului său, Alecu Suţu (raportează Fleischhackl, la 23 februarie / 7 martie, în ziua sosirii caimacamilor lui Callimachi în Bucureşti).,,Aici toată lumea se întreabă cu uimire - adaugă consulul austriac - cum această familie poate să se numească săracă, şi cum răposatul n-a fost în stare să-şi lichideze datoriile, când el, numai în intervalul celor doi ani de domnie în Valahia, a încasat, după calcule probabile, la 13 milioane”.

Mai mulţi povestitori contemporani au înregistrat ostilitatea lui Vladimirescu faţă de noua cârmuire fanariotă, care încerca să se instaureze în capitală (Ia sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie), în timp ce armata pandurilor se consolida în Oltenia şi îşi începea marşul spre Bucureşti: Tudor - relatează Pouqueville - a avertizat pe caimacamii lui Callimachi că „pretinsul lor prinţ” n-are să intre în Valahia fără permisiunea sa.

El a pus condiţia prealabilă ca domnitorul (oricare ar fi el) să recunoască solemn drepturile poporului român de a dispune singur, de-acum încolo, de soarta sa şi de a trage la răspundere pe guvernanţi pentru felul cum utilizează veniturile ţării. (Prinţul va trebui să recunoască.). Negri şi Vogoride, „năuciţi de această declaraţie [a lui Tudor], cerură de îndată sprijinul lui Sava, care s-a mulţumit să le dea o escortă, cu care ei s-au retras foarte repede peste Dunăre” (relatează acelaşi autor).

Caimacamii, au părăsit Bucureştiul „după tratative nereuşite cu Tudor”, - precizează şi Liprandi. Totuşi, mai înainte de a fugi din faţa revoluţiei (la 16 martie), Negri şi Vogoride au ţinut să acţioneze împotriva ei. La o zi după întoarcerea lui Constantin Samurcaş din Oltenia, adică la 6 martie. Fleischhackl, vizitându-i pe caimacami, i-a găsit decişi „să utilizeze toate mijloacele de care dispun, pentru a stăvili puhoiul răscoalei. Ei au luat hotărârea să roage pe paşa de Vidin a ordona intrarea unor trupe turceşti în Oltenia, în număr suficient de mare spre a-l învinge pe Tudor Vladimirescu”...

Fleischhackl adaugă ştirea că în dimineaţa zilei de 7 martie, „caimacamul numit [de Callimachi] pentru Craiova, postelnicul Iancu Samurcaş - fratele vornicului Constantin Samurcaş care s-a înapoiat deunăzi de la Craiova fără nici o ispravă - a plecat [din Bucureşti] la Vidin, prin Rusciuc şi Nicopole. În scopul de a se întoarce de acolo cu ajutor turcesc, a împrăştia pe rebeli, a lua în stăpânire Craiova şi, apoi, odată instalat în acel punct, să liniştească districtele”.

Memoriile lui Ioan Solomon consemnează uneltirile caimacamului Iancu Samurcaş (la sfârşitul lui martie): Retras la Vidin, acesta aţâţa pe turci împotriva mişcării lui Tudor, trimitea proclamaţii contrarevoluţionare în Oltenia şi căuta să dezbine pe Solomon de Tudor. La 13 martie, Negri şi Vogoride au înştiinţat pe consulul Prusiei, baronul Kreuchely că, simţindu-se ameninţaţi de progresele insurecţiei „se văd obligaţi să se retragă la Giurgiu, pentru a aştepta acolo ordinele autorităţilor superioare”.

Ei şi-au amânat însă plecarea câteva zile, până la 16 martie, vădind preferinţa secretă (scrie Fleischhackl) de a se lăsa prinşi de eteriştii lui Ipsilanti, care înaintau spre capitala Ţării Româneşti, decât de a se duce pe teritoriul turc; aceasta cu atât mai mult, cu cât presupuneau că mişcarea eteristă este sprijinită de Rusia, iar la Bucureşti circula deja zvonul că Poarta a destituit pe Scarlat Callimachi. După părăsirea Bucureştiului, ei s-au oprit la Giurgiu, de unde au trecut la Rusciuc şi Silistra. S-au întors apoi în Principate cu armată otomană de represiune.

Duşmănia caimacamilor lui Scarlat Callimachi faţă de acţiunea lui Tudor o găsim exprimată desluşit în scrisoarea trimisă de ei din Giurgiu, la 3 aprilie, mitropolitului Dionisie: Ţara trebuie scăpată de „plaga... căzută asupra ei”, iar pentru nimicirea răsculaţilor e necesară venirea trupelor otomane, - se spune în scrisoarea lui Negri şi Vogoride. Ceea ce detestau caimacamii în mişcarea lui Tudor era caracterul ei social („purtarea necugetată a slugerului” a pricinuit „nenorociri obşteşti şi pagube nemaipomenite... În toată întinderea Ţării Româneşti”) şi cu deosebire obiectivele antifanariote (cererile de „privilegii pământene şi drepturi”, făcute „după glăsuirea silnică a lui Tudor”, „într-un... mod răzvrătitor şi aţâţător”; „planul lui Tudor... să scape”, „chipurile”, „săracile raiele de nedreptăţi şi de supărări”).

Reţinem că, în ciuda adeziunii caimacamilor fanarioţi la Eterie, ghidul lor era acesta: decât să se înscăuneze puterea lui Tudor, mai bine să vină în ţară armatele turceşti, în apărarea vechiului regim. „Îşi manifestă prea sfinţia voastră teama pentru intrarea trupelor otomane”... - scriu ei. Dar. „intrând nebiruitele oştiri împărăteşti, vor apăra pe săraci”...; „într-un cuvânt, vor scăpa ţara de plaga cea care n-a mai fost vreodată căzută asupra ei”. Este absolut necesară „evacuarea imediată din Bucureşti a tuturor răsculaţilor”.

Cum puteau caimacamii lui Scarlat Callimachi, care îşi manifestaseră „rapacitatea” în toate funcţiile deţinute anterior, să-l agreeze pe Tudor, când acesta, nu mai departe decât în tratativele cu Constantin Samurcaş, a formulat revendicări ce ţinteau la prăbuşirea stăpânirii fanariote, pretinzând divanului să le susţină în faţa Porţii: domn pământean, armată naţională de 12.000 de oameni sub comanda lui Tudor, întreţinută pe cheltuiala ţării, şi o nouă legislaţie, care să desfiinţeze „grelele dăjdii şi nesuferitele împilări”, uşurând viaţa ţărănimii. Pentru următorii trei ani, Tudor prevedea scutire de bir pentru toţi locuitorii, spre uşurarea suferinţelor îndurate de popor „în anii trecuţi, sub apăsătoarea stăpânire a domnilor străini”. El a mai adăugat şi cererea de a i se vărsa de îndată 500.000 de lei pentru oştire.

În ceea ce priveşte poziţia protipendadei (în luna februarie), trebuie spus că nici chiar boierilor reacţionari nu le venea prea uşor să apeleze la ajutorul armatei otomane, căci se temeau de excesele ienicerilor. Cauza ezitărilor boierimii e arătată chiar în documentul pe care Andrei Oţetea îl citează, pentru a-şi argumenta părerea că tergiversarea chemării turcilor însemna alianţă între autorităţile regimului fanariot şi Tudor: Paşa de Vidin - se spune în scrisoarea lui C. Vlahuţi către Caragea, expediată din Sibiu, la 5/17 martie 1821 - a ameninţat pe boierii craioveni că, dacă nu se restabileşte ordinea, „va trimite 3.000 de oameni, care vor tăia pe Tudor şi îi vor măcelări şi pe ei. Această somaţie neaşteptată şi absurdă a semănat groaza printre bieţii craioveni şi i-a silit să ia... calea pribegiei. Unii dintre ei au sosit aici. Şi boierii din Bucureşti se tem în împrejurările, actuale de o incursiune turcească şi au început, pe ziua de 28 [februarie] să părăsească oraşul”.

Vestea despre avertismentul ameninţător transmis boierilor de unul din muhafizii de la Dunăre era o ştire falsă şi care a fost dezminţită. Dar panica ce a cuprins pe boieri, când şi-au dat seama de iminenţa invaziei turceşti şi de consecinţele ei, a fost un fapt real. În Istoria jăfuitorilor... se arată cum boierii „punea(u) în minte doao primejdii mari ce le veniseră asupra, adică: scularea în picioare a norodului şi urgia împărătească ce era să să pornească” şi „au rămas înmărmuriţi, şi nu ştia ce să mai facă”. Naum Râmniceanu descrie şi el frica de turci a boierimii: „Această apostazie grecească dete boierilor şi la tot norodul altă spaimă şi groază mai mare, ca nu cumva simţind turcii învecinatelor locuri după marginea Dunării să năvălească în ţară şi s-o stingă cu totul prin foc şi prin sabie”.

Cu toate acestea, la începutul lunii martie, luând cunoştinţă de nereuşita misiunii lui Samurcaş şi de revendicările reafirmate stăruitor de Tudor, divanul din Bucureşti s-a hotărât să scrie din nou Porţii. Iată cum consemnează Fotino şi Cioranu reacţia guvernanţilor la primirea memorandumului înaintat de Tudor: „Aceste propuneri se părură boierilor neadmisibile... şi nu le socotiră nici măcar demne de răspuns”. Simţindu-se ameninţaţi, „fură cuprinşi de teroare şi scriseră noului domn a veni de la Constantinopol, mai adresând încă şi o a doua anafora (arzmahzar) către înalta Poartă, în care descriau pericolul ce ameninţa ţara, şi cerând ajutor pentru înfrânarea semeţiei rebelului”.

Check Also

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …