Postmodernism

Postmodernism este un termen frecvent utilizat şi examinat în ultimele decenii în câmpul disciplinelor umaniste - filosofia culturii, istoria civilizaţiilor şi a mentalităţilor, istoriografie, teoria artei şi critica de artă, teoria, istoria şi critica literară etc. - postmodernismul rămâne mai degrabă un subiect de dispute şi controverse decât un concept pe deplin clarificat, fixat şi general acceptat. Nu este considerat un curent artistic şi/sau literar cu identitate şi cuprindere relativ clar definite - cum au fost simbolismul, parnasianismul, dadaismul, letrismul, constructivismul, expresionismul, chiar suprarealismul - şi nici o modalitate estetică cu desfăşurare istorică mai amplă, ca romantismul ori realismul. E mai degrabă un stil cultural atotcuprinzător, ca barocul, de pildă, ba chiar un concept prioritar filosofic, interesând situarea ontologică şi gnoseologică a omului în postmodernitate.

Acest mod de a-l concepe este îndrăzneţ şi riscant, dat fiind că postmodernismul se raportează la trecutul recent şi prezentul imediat, epoci despre care se pot formula mai degrabă ipoteze şi presupuneri prudente. Literal, termenul înseamnă „după modernism”, dar lucrurile rămân vagi în privinţa datării şi a periodizării. Nici durata de manifestare a modernismului nu e fixată consensual. Utilizat sporadic, cu înţelesuri diferite, încă din prima parte a secolului al XX-lea - istoricul englez Arnold Toynbee, bunăoară, numea post-modernă epoca de după anul 1870 - mai târziu tot mai frecvent, vizând evoluţii din domeniul artelor (arhitectura şi literatura, dar şi artele plastice şi muzica), adjectivul „post-modern” (împreună cu derivatele sale) s-a specializat în desemnarea unui anumit tip de literatură americană din perioada de după al doilea război mondial, şi în special după 1960 (literatura unor autori ca Thomas Pynchon, John Barth, William Gass, Donald Barthelme, Kurt Vonnegut etc.).

În scurtă vreme accepţiunea s-a amplificat, ajungând la numirea unui nou spirit al veacului, a condiţiei civilizaţiei în epoca actuală (o carte a filosofului Jean-Francois Lyotard, apărută în 1979, se intitulează La Condition postmoderne. Rapport sur le savoir), cu implicaţii în plan ontologic şi gnoseologic. Definitorii pentru postmodernism ar fi renunţarea la credinţa în posibilitatea unui adevăr transcendent, dobândirea conştiinţei că lumea nu poate fi reprezentată şi că, de fapt, reprezentările nu reflectă realitatea, ci o creează. La nivelul de conceptualizare cel mai cuprinzător, se vorbeşte de lumea postmodernă, care ar fi intrat în epoca postmodernităţii. Aşadar, termenul a devenit un concept mai ales filosofic, dar în contexte particulare continuă să aibă şi semnificaţia de stil cultural, chiar de curent literar. Deocamdată postmodernismul e un termen mobil, fluid, în permanentă redefinire. S-ar putea ca aceasta să rămână principala lui caracteristică şi poate de aceea comentatorii aduc în atenţie mai întâi un tablou al fluidităţii şi polisemiei extreme a termenului.

Iată un exemplu, dintre numeroase altele similare: „Pe traseul întortocheat al devenirii noţiunii, au survenit uitări şi reveniri spectaculoase, ajustări şi aclimatizări puţin previzibile. Ricoşeul de la un continent la altul (Europa - America - Europa) i-a deviat considerabil sensul originar (valabil exclusiv în sfera istoriei civilizaţiilor şi a mentalităţilor). Dinamica de ping-pong între ţărmurile opuse (nu doar geografic) ale Atlanticului, între un domeniu şi altul, mergând de la urbanistică şi arhitectură la teoria literară, apoi la metadiscursurile plasticii, filmului sau coregrafiei, între o etnie şi alta etc. - dinamica aceasta, deci, explică extensia semantică aiuritoare a conceptului, un veritabil leviathan de înţelesuri, adeseori contrare. Astăzi, postmodernism înseamnă aproape totul (o variantă antifrastică a lui nimic). O secţiune transversală prin bibliografia - imensă - acumulată în ultimul timp pe marginea problemei în cauză demonstrează că există cam atâtea postmodernisme câte zone geografice, culturi, domenii speculative şi de creaţie există (eventual şi câteva în plus). [...] Acoperind o simptomatologie culturală imposibil de stăpânit într-un sistem unic de referinţă, postmodernismul este actualmente, în plan noţional, o omonimie generică derutantă, alimentând o serie de confuzii” (Monica Spiridon).

Există totuşi un set de trăsături care sunt invocate şi larg acceptate pentru recunoaşterea şi identificarea postmodernismului, există un fel de portret robot operaţional, obţinut prin adiţionarea sau compilarea particularităţilor pregnante ale diferitelor postmodernisme în ce priveşte literatura, şi în special proza literară, se admite că ar fi caracteristice trăsături şi practici precum deconstrucţia, intermitenţa vieţii ficţionale, descentrarea, eclectismul, scepticismul generalizat, absenţa oricărei pretenţii de obiectivitate şi adevăr, solipsismul şi narcisismul auctorial, destructurarea deliberată şi mereu surprinzătoare a formei, în general pluralitatea şi mobilitatea infinită a formelor artistice şi a procedeelor narative (de pildă, schimbarea frecventă a naratorului, a registrului stilistic, a timpului ori locului naraţiunii, destructurarea până la aneantizare a cronologiei ficţionale etc.), fantezismul fără limite, subminarea funcţiei de reprezentare a realului (susţinută de credinţa că realul nu există în afara jocurilor de limbaj), autoreferenţialitatea, deconspirarea ficţiunii ca artefact şi convenţie, recursul la metalimbaj, preferinţa accentuată pentru ludic, ironie, contradictoriu, incertitudine referenţială, experiment lexical, caracterul fragmentar şi dezorganizat al textului, repudierea elitismului şi a seriozităţii convenţionale, caracterul aparent fortuit şi derizoriu al imageriei şi al intrigii (conform unui model entropie), recurgerea la sarcasm, la grotesc şi la bizarerie, la elemente tematice şocante şi la procedee compoziţionale abstrase, amestecul derutant între fabulos şi realism, manipularea kitschului şi conivenţa deliberată cu arsenalul de teme şi procedee ale culturii „populare”, excelenţa şi sofisticarea tehnicii (dublate însă de refuzul fetişizării performanţei tehnice, de tip modernist, în detrimentul conţinutului, şi întoarcerea la conţinuturi, la atracţiozitatea şi savoarea povestirii, la vigoarea naraţiunii), intertextualitatea, recursul la pastişă şi parodie, revizitarea deliberată a trecutului (adică utilizarea, cu distanţare ironică, dar cu îndemânare tehnică, a unor procedări literare proprii unor epoci anterioare), ficţionalizarea istoriei şi - în subtext, pe planul filosofiei implicite - refuzul oricărei „mari naraţiuni totalizatoare”, al oricărui discurs legitimator, al vreunei realităţi transcendente şi al vreunui adevăr obiectiv.

La toate nivelurile conceptuale la care este vehiculat, postmodernismul rămâne însă o realitate incertă, plurală, în permanentă redefinire, refuzându-se oricărei sistematizări descriptive scientist-obiective. E adevărat că teoriile postmoderniste tocmai asta susţin: că de acum înainte ar fi imposibile o descriere şi o analiză ştiinţifică sau obiectivă (în înţelesul „vechi”, presupus perimat, al termenilor), întemeiată pe logica binară, pe principiul noncontradicţiei etc., logica postmodernă fiind una de tipul „şi-şi”, iar nu una de tip „sau-sau”.

Mobilizând, în toată lumea, impresionante energii teoretice şi hermeneutice, pătrunzând şi difuzându-se şi la nivelul orizontului cotidian şi al mentalităţilor populare, postmodernismul - căruia unii îi prevăd un viitor infinit, iar alţii i-au proclamat deja sfârşitul - acest „concept-şperaclu”, maleabil până la irelevanţă, văzut a da seama de o vârstă a civilizaţiei care a generat o „literatură a epuizării”, calificat în fel şi chip (considerat, spre exemplu, un „nihilism voios”, sau un „romantism postelectronic”, sau o „epocă de aur postistorică” etc.), a devenit un adevărat mit cultural, al cărui proteism nu îi afectează, ci, dimpotrivă, îi sporeşte importanţa.

În cultura şi în literatura română, referirile la postmodernism au intervenit odată cu consolidarea „modei” pe plan mondial. Prima utilizare cu oarecare ecou a termenului pare să fi fost aceea din numărul 4/1978 al revistei „Secolul 20”, în care erau publicate, sub genericul Proza post-modernă americană, trei texte de Donald Barthelme traduse de Radu Surdulescu, Antoaneta Ralian şi Mircea Ivănescu şi precedate de un studiu de Andrei Brezianu, intitulat Post-modernii americani, o traiectorie spre viitor, care prezenta noua proză nord-americană şi se încheia într-o notă de circumspecţie şi uşor scepticism.

Ulterior termenul apare sporadic în presa culturală românească, pentru ca pe la mijlocul anilor ’80 interesul pentru postmodernism să cunoască, destul de brusc, o intensificare sensibilă, chiar spectaculoasă. De îndată ce rigoarea şi străşnicia controlului ideologic slăbiseră, necesitatea sincronizării, postulată de Eugen Lovinescu în epoca interbelică, fusese asumată ca o datorie în mediile literar-artistice şi academice umaniste, mai cu seamă de facţiunea lor novatoare şi prooccidentală. În cei aproximativ 15 ani anteriori avuseseră loc şi alte preluări rapide şi entuziaste de curente de gândire, teorii sau metodologii în vogă în cultura occidentală - structuralismul, semiotica, contribuţiile de teorie literară ale Şcolii formale ruse, venite tot prin filieră occidentală, precum şi diferite metode de hermeneutică literară etc., în oarecare măsură şi poststructuralismul şi deconstructivismul.

În cazul postmodernismului, a cărui aclimatizare la noi este iniţiată în anii '80, acesta privea în mod direct creaţia literară, nu numai cercetarea şi interpretarea ei, fiind recepţionat, în primă instanţă, ca un curent literar. Centrul de iradiere din care provenea nu mai era cel selectat tradiţional de cultura română modernă, ci cel nord-american, chiar dacă prestigiul exegezei europene, mai ales al celei filosofice, îl consolida. Termenul era, de pildă, folosit cu naturaleţe de Nicolae Manolescu în 1986, într-un eseu despre poezie. După mărturia lui Alexandru Muşina, cam în aceeaşi epocă „termenul în cauză a fost dezbătut în două (furtunoase) şedinţe ale Cercului de critică al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (condus de criticul Eugen Simion)”.

Un moment însemnat a fost marcat de apariţia în 1986 a unui număr al revistei „Caiete critice” consacrat integral postmodernismul. Colectivul de redacţie al numărului era alcătuit din Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Ion Bogdan Lefter, Damian Necula, iar drept consultanţi speciali erau menţionaţi Monica Spiridon şi Ştefan Stoenescu. Sumarul cuprindea texte semnate de Eugen Simion, Ovid S. Crohmălniceanu, Livius Ciocârlie, Breon Mitchell, Ion Lucăcel, Ştefan Niculescu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Geta Dumitriu, Monica Spiridon, Dan Ion Nasta, Magda Cârneci, Mircea Mihăieş, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihaela Simion Constantinescu, Mircea Cărtărescu, Călin Vlasie, Vasile Andru, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Mihai Dinu Gheorghiu, precum şi, publicate în traducere, importante texte teoretice sau fragmente eseistice de John Barth, Gerald Graff, Jean-Francois Lyotard, Ihab Hassan şi Guy Scarpetta. Acest consistent dosar-dezbatere a produs un ecou deosebit şi persistent.

După 1989 discutarea şi cercetările privind postmodernismul se amplifică spectaculos, conceptul fiind practic instituţionalizat prin acordul unei importante părţi a obştii scriitoriceşti şi a mediilor universitare, masiv primenite prin accesul unor specialişti din rândul generaţiilor mai tinere. Dar se poate vorbi de postmodernism - fie şi pe plan strict literar - într-o societate precum cea românească, al cărei deplin acces la modernitate rămâne ezitant? întrebarea, incomodă, a fost pusă, iar răspunsul posibil se cade să fie unul nuanţat.

Sigur că postmodernismul e produsul firesc al unor societăţi care au intrat în epoca postindustrială, adică este propriu evoluţiilor din Statele Unite, din Europa Occidentală şi din alte câteva ţări industriale avansate, dar în materie de evoluţii culturale excesul de determinism socio-economic nu are cum fi recomandabil. Mult invocata, la noi, „ardere a etapelor” e totuşi posibilă, măcar într-o măsură. În etapa globalizării circulaţia şi transferul codurilor şi practicilor culturale se face cu mai mare uşurinţă. Şi dacă prin postmodernism se înţelege un ansamblu de strategii artistice şi un set, relativ coerent, de sugestii teoretice asociate acestora, atunci poate fiinţa chiar şi acolo unde societatea nu a pătruns efectiv în ceea ce se numeşte postmodernitate.

La fel cum, spre pildă, romantismul s-a putut manifesta în literatura din Ţările Române într-o epocă în care stadiul lor de dezvoltare istorică era foarte diferit, în zilele noastre poate exista postmodernismul în literatura română. Au apărut importante sinteze de critică, istorie şi teorie literară aplicată care au identificat, investigat şi legitimat filonul postmodernist în literatura română contemporană (Liviu Petrescu, Gheorghe Perian, Mircea Cărtărescu, Mircea A. Diaconu, Maria-Ana Tupan, Adrian Dinu Rachieru etc.), iar comparatişti ori specialişti în literaturi străine (Dan Grigorescu, Mihaela Constantinescu) au publicat pertinente cercetări vizând fenomenul şi manifestarea lui în culturile în care s-a cristalizat.

Consolidat astfel în spaţiul literar românesc, postmodernismul dobândeşte o conotaţie axiologică pozitivă: ceea ce este identificat drept postmodern este considerat automat bun, valoros ori, în orice caz, dezirabil, dată fiind sincronicitatea - fie ea şi întârziată - cu literatura americană. În confruntarea doctrinelor estetice, această conotaţie valorizantă a fost utilizată pentru tranşarea unor rivalităţi de prestigiu şi legitimitate, cu substrat generaţionist. S-a acreditat, la nivelul percepţiei curente, ideea că în literatura română postmodernismul este perfect echivalent cu optzecismul, fiind manifest exclusiv în literatura generaţiei ’80.

Analize mai nuanţate - datorate chiar unor reprezentanţi ai generaţiei ’80 (cum este Mircea Cărtărescu) - vin să precizeze termenii chestiunii: nu toţi optzeciştii sunt pe deplin şi în egală măsură postmoderni, postmodernismul ar fi reprezentat în poezie numai de câţiva dintre cei afirmaţi la Cenaclul de Luni, iar în proza optzecistă ar fi ilustrat mai ales de roman, exemplul emblematic fiind Femeia în roşu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, în vreme ce proza scurtă optzecistă şi experienţele prozastice textualiste (calificate ca „tardo-moderniste”) nu i-ar aparţine.

Din rândul generaţiilor literare anterioare, optzeciştii care şi-au asumat postura de corifei ai postmodernismului - Mircea Cărtărescu, în studiul Postmodernismul românesc (1999), şi Ion Bogdan Lefter, critic de direcţie şi ideolog al postmodernismului optzecist - îi recunosc drept precursori pe reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu) şi pe unii mari poeţi - consideraţi a fi fost marginalizaţi - contemporani cu epoca modernismului postbelic (Leonid Dimov, Mircea Ivănescu).

Din epocile mai vechi este identificată o întreagă constelaţie de autori şi opere reprezentând „curiozităţi literare, experimente, anticipări”, Mircea Cărtărescu aflând prefigurări „postmoderniste” în cronici rimate din secolul al XVIII-lea, în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, în scrieri ale lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Iordache Golescu, Ion Heliade-Rădulescu, Costache Negruzzi, Anton Pann şi Alexandru Macedonski.

Exponenţii modernismului postbelic, activi în anii ’60-’80, sunt, cu rare excepţii, contestaţi şi depreciaţi valoric, acuzaţi de retardare estetică, dar şi de culpa de a fi cauţionat, prin pasivitate, regimul totalitar comunist, lăsându-se „recuperaţi” şi recunoscuţi drept valori „oficiale”. Implicarea subiectivă a comentatorilor, viziunea polemică duc însă la simplificarea partizană a unui „dosar” prin excelenţă complicat. Deşi e evident că „puţini autori şi puţine opere întregi sunt pur postmoderne” (Mircea Cărtărescu), susţinătorii postmodernismului ideologic tind să afirme că postmodernismul literar ar fi reprezentat integral şi exclusiv de o fracţiune a generaţiei optzeciste şi să ignore - cu unele excepţii - premise sau anticipări postmoderniste prezente în scrierile antecesorilor şi ale contemporanilor lor modernişti.

Dar încă în „Caiete critice” din 1986, într-un studiu dens şi documentat, care viza cu precădere modernismul şi postmodernismul literar occidental, Ştefan Stoenescu semnala drept exemple de opere postmoderne din literatura română contemporană poemul Ziua în care îl înmormântează pe tata de Constantin Abăluţă şi romanul F de D.R. Popescu. Acelor exemple le-ar putea fi adăugate altele, tot din operele unor preoptzecişti, precum Marin Sorescu sau oniricii Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu etc.

În Poetica postmodernismului (1996) Liviu Petrescu face referiri nu numai la proza optzecistă, ci şi la Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, la romanele lui Paul Georgescu, la Corn de vânătoare de Alexandru Ivasiuc şi chiar la Huliganii de Mircea Eliade, scrieri în care depistează manifestarea uneia sau alteia din trăsăturile ce vor defini poetica postmodernismului. Trebuie însă menţionat că, deşi există argumente serioase care să susţină existenţa efectivă a orientării în literatura română contemporană, ilustrată nu numai de unii dintre optzeciştii canonici, ci şi de scriitori ceva mai tineri, afirmaţi după 1990, cum ar fi prozatorii Adrian Oţoiu şi Dan Perşa, totuşi scenariul întrucâtva triumfalist acreditat de exegeza militantă a postmodernismului românesc - linia Cărtărescu-Lefter - nu se bucură de o acceptare unanimă. Contestările comportă, şi ele, un sistem de argumentaţie convingător.

Unul dintre cei mai energici contestatari, considerând imaginea postmodernismului românesc inautentică, idilic-voluntaristă, manipulată şi confecţionată, va fi - de la începuturile dezbaterii - poetul şi eseistul Alexandru Muşina, tot un reprezentant al generaţiei ’80. Încă din 1986, într-un text intitulat Postmodernismul la porţile Orientului, pregătit pentru numărul special din „Caiete critice” - şi, se pare, refuzat sau omis de la publicare de redacţie, poate pentru caracterul lui net „în răspăr” faţă de sensul general al discuţiei - Muşina îşi exprima scepticismul faţă de posibilitatea de a se vorbi despre un postmodernism românesc în condiţiile istorice date.

Constatând „manifestarea - în câmpul literelor române - a două fenomene, de anvergură diferită”, şi anume: „apariţia unei remarcabile şi «revoluţionare» (în plan literar) generaţii de scriitori (generaţia '80)” şi „brusca «modă» a termenului postmodernism”, scriitorul opina că problemele asupra cărora trebuia meditat erau: „1) cu ce sens este şi poate fi folosit în literele noastre cuvântul postmodernism? 2) este sau nu este generaţia ’80 postmodernistă? 3) cât de utilă şi stimulatoare este, pentru înţelegerea literaturii contemporane, pentru nivelul discuţiilor teoretice şi pentru producerea literaturii înseşi, folosirea vocabulei postmodernism?”.

Propriile-i răspunsuri la chestiunile formulate erau marcate de rezervă şi scepticism. Trecând în revistă utilizarea termenului postmodernism aplicat la literatura română, Muşina conchidea asupra impreciziei şi confuziei vădite de accepţiuni foarte diverse şi contradictorii: „Sintetizând şi ordonând, postmodernist e Mircea Cărtărescu (Mircea Cărtărescu), postmodernişti sunt poeţii Cenaclului de Luni (Florin Iaru), postmodernişti sunt «textualiştii» (Cristian Livescu), postmodernişti sunt poeţii generaţiei ’80 (Ion Bogdan Lefter şi «red» din «Caiete critice»), postmodernişti sunt toţi poeţii contemporani valoroşi, de la Ion Gheorghe la Mircea Cărtărescu (Nicolae Manolescu)”.

Concluzie care îl îndemna să avanseze, swiftian, o „modestă propunere”: „Logic, există următoarele posibilităţi: 1. să renunţăm la termen; 2. să-l folosim cu sensul (sensurile) pe care termenul îl (le) are în Occident, şi anume: a) curent din proza ultimilor 20 de ani, mai ales cea anglo-saxonă (cu autori ca Pynchon sau Barth); b) tipologie creatoare [...]; c) un anume moment cultural, ce urmează modernismului, caracterizat printr-o anume epuizare a invenţiei, prin sentimentul că tradiţia nu e sufocantă, prin eclectism şi reluarea/sinteza (în cheie ironică şi parodică) a tuturor formelor/manierelor anterioare; 3. să-l folosim pentru a desemna fenomene specifice literaturii noastre contemporane, ireductibile la modelele occidentale. Operaţie care presupune o reconstrucţie a sensurilor, o reelaborare teoretică a unui concept care are deja o altă «biografie» şi un alt sens în Occident.

Toate astea nu înainte să optăm între următoarele puncte de plecare: postmodernismul desemnează în spaţiul literar românesc: a) curent poetic lansat în Cenaclul de Luni; b) generaţie de creaţie distinctă; c) un anume moment poetic, şi anume cel postbelic, caracterizat printr-o «rescriere» în altă cheie a modelelor (tipurilor) poeziei interbelice. [...] d) nu în ultimul rând, un anume mod de a face proza care consună cu cel al lui Barth sau Pynchon. Aici chiar că pot spune liniştit că Mircea Horia Simionescu e un postmodern [...]. Cum sunt postmoderni şi Paul Georgescu, Ştefan Agopian sau Ioan Groşan (din Caravana cinematografică şi Şcoala ludică, dar nu şi din Marea amărăciune) sau acelaşi, sub pseudonimul Ars Amatoria, în seriale ca O sută de ani de zile la porţile Orientului. Dar, şi aici e întrebarea, sunt oare Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Sorin Preda, Viorel Marineasa sau Daniel Vighi, şase dintre cei mai importanţi prozatori tineri, postmodernişti? Eu cred că nu [...]”.

După o pledoarie detaliată în favoarea scepticismului faţă de utilizarea dată la noi termenului postmodernism, Alexandru Muşina considera îndreptăţit să reafirme, între altele: „ - a susţine că întreaga poezie română contemporană e postmodernistă e un generos şi frumos sofism, care funcţionează compensator şi calmant (în plan social-cultural) şi narcotizant (în plan estetic); [...] - poeţii şi prozatorii generaţiei ’80 nu sunt, în marea lor majoritate, nişte postmodernişti; [...] - folosirea termenului se impune, deci, dar numai cu accepţiunea pe care i-o dau teoreticienii occidentali, fără a încerca să îl manipulăm şi, mai ales, fără iluzii; - fără iluzii, în sensul că folosirea unui termen nou nu ne face neapărat mai inteligenţi sau mai talentaţi, că literatura noastră nu devine mai valoroasă sau mai «competitivă» pe plan universal dacă «avem şi noi postmoderniştii noştri».”

Optzecist disident - faţă de vulgata lefterianistă şi cărtăresciană privind postmodernismul românesc - Muşina şi-a afirmat poziţia critică, a susţinut necesitatea şi legitimitatea în poezie a unui „nou antropocentrism”, pe care l-a teoretizat, şi a continuat să critice îndârjit fetişizarea fenomenului prin texte cu caracter cvasi-pamfletar: Să-avem şi noi postmoderniştii noştri (1989), Paradisul din tomberon (1994), Postmodernismul socialist (1999) etc. O critică la fel de aspră va fi formulată de tânărul eseist Ciprian Şiulea, într-un text cu titlu ironic - Postmodernismul iluminist - inclus în volumul Retori, simulacre, imposturi (2003). Ţinta principală este activitatea de „corifeu” şi ideolog a lui Ion Bogdan Lefter, examinată pornind de la volumul acestuia Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, apărut în 2000, pe care comentatorul îl consideră a fi „un text mai degrabă de propagandă decât de teorie”.

Ciprian Şiulea reaminteşte din capul locului faptul că „de aproape două secole, românii creează mitologii naţionale compensatorii, care devin repede referinţe obligatorii în scrierea istoriei şi pentru proiectele societăţii (sau pentru lipsa lor)” şi identifică în postmodernismul românesc un astfel de mit compensatoriu, cel mai recent dintre ele: „Mitul postmodernismului românesc datează dinainte de 1989. El avea atunci şi o valoare instrumentală în cadrul strategiei cultural-politice de impunere a noilor generaţii şi de evitare a ingerinţelor sistemului, dar, tocmai pentru a dovedi că funcţia lui nu depinde neapărat de conjunctura politică şi culturală a comunismului, adevărata maturitate a dobândit-o doar în ultimii ani. În numele acestui mit legitimator, care dezminte categoric retardarea noastră (nu numai culturală), s-au rostit destule aberaţii, găsindu-se destui reprezentanţi români (protocronişti, eventual) ai postmodernismului: Blaga şi Noica, Teodor Mazilu şi D.R. Popescu, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu”.

Identificând teza principală a lui Ion Bogdan Lefter - „există un postmodernism românesc incontestabil, anticipat în anii ’60 şi definitiv instalat în anii ’80, care sincronizează, dar nu prin imitaţie, cultura română cu cea occidentală. Postmodernismul este rezultatul unei evoluţii organice a culturii române şi, pe alt plan, al rezistenţei prin cultură şi al unei bătălii canonice pe care această generaţie a purtat-o nu doar în numele ei personal, ci şi în al întregii culturi române” - Ciprian Şiulea procedează la o critică amănunţită, contestând-o „din perspectiva adevărului, în sensul general de confruntare cu realitatea”, nu pentru a o respinge în numele unei alte versiuni, proprii, despre postmodernismul românesc, ci preocupat să examineze „coerenţa internă a demersului, pertinenţa acestui discurs în contextul imediat al culturii române”.

Reamintind trăsături definitorii - „Postmodernismul înseamnă, pe scurt, declinul transcendenţei, relativizarea valorii şi conştientizarea caracterului de convenţie al reprezentărilor noastre despre lume, despre noi înşine şi despre creaţiile noastre, în particular, literare. Odată cu anunţata moarte a lui Dumnezeu, moare şi omul ca fiinţă plenară (de unde imposibilitatea unui nou umanism sau antropocentrism), pentru că Dumnezeu nu a fost, de fapt, decât valoarea transcendentă şi absolută, fundamentul pe care omul a putut concepe unitatea existenţei, sensul ei şi al lui propriu. Dispariţia transcendenţei aduce o doar temporară şi iluzorie centralitate a omului; în fapt, el îl urmează imediat pe zeul ucis, rămânând un simplu individ lipsit de o raţiune mai înaltă decât cea personală, care poate oricând să alunece spre absurd şi aberaţie (de unde şi angoasa ce serveşte de contrapunct hedonismului postmodern). [...] Un postmodernism «autenticist» e o contradicţie în termeni, în măsura în care a fi postmodern înseamnă (şi) a conştientiza şi a accepta un număr maxim de convenţii, însă nu din resemnare, ci [...] prin asumarea totală a riscurilor şi savurarea precarităţii condiţiei ca atare, prin integrarea ludică şi ironică în mecanismul proliferării convenţiilor” - eseistul opinează că raportarea la acestea ar învedera inadecvarea susţinerilor celui avut în vedere: „Postmodernismul românesc descris de Ion Bogdan Lefter este, în mod cel puţin bizar, unul umanist, antropocentric şi realist.

Autorul descrie postmodernismul în termeni precum: «întoarcerea la real», «reumanizarea», «recâştigarea referenţialităţii textului», «un patetism mai profund» şi «patetica angajare ontologică», întoarcerea la mesaj şi la figurativ. Bizareria vine în parte din faptul că generaţia '80, despre care se discută în principal, e mult mai complexă decât această descriere ideologizantă, dar mai ales din constatarea că trăsăturile respective nu prea au mult de-a face cu postmodernismul. Un curent literar (cultural) care este umanist, realist, autenticist etc. pur şi simplu nu are cum să fie postmodern”.

Demersul critic al lui Ciprian Şiulea vizează în esenţă un anumit mod de a transforma postmodernismul românesc într-un mit compensator triumfalist, prin nesocotirea spiritului critic, rămas într-o marginalizare categorică „faţă de mainstream-ul mesianic, delirant propagandistic şi «constructiv» cu orice preţ şi în orice condiţii”. Existenţa unor asemenea controverse vădeşte faptul că un consens cu privire la identitatea, natura, particularităţile, amploarea şi importanţa fenomenului pe tărâm românesc e departe de a se fi produs. Nu numai pe plan teoretic, ideologic şi principial, dar şi la nivelul scrisului literar propriu-zis postmodernismul „canonizat” al optzeciştilor e supus unor provocări de natură să îi fragilizeze aparenta preeminenţă.

Postmodernismul literar nu rămâne monopolul unei generaţii de creatori. Câţiva autori afirmaţi în anii ’90 - Adrian Oţoiu, Daniel Bănulescu, Dan Perşa, Ioan Es. Pop etc. - pot apărea ca fiind „încă şi mai postmodernişti” decât optzeciştii canonici, deşi li se contestă importanţa şi legitimitatea, fiind consideraţi mai degrabă epigoni imperfecţi sau retrograzi ai optzeciştilor: „Ca atmosferă artistică şi, câtă e, ca ideologie literară, cei ce se intitulează nouăzecişti sunt cu un pas înapoi faţă de anii ’80”, crede Mircea Cărtărescu. Pe de altă parte, după 1989 romanul postmodernist a fost ilustrat, strălucit, nu numai de optzecişti (Mircea Cărtărescu, George Cuşnarencu) şi de nouăzecişti (Daniel Bănulescu, Adrian Oţoiu, Dan Perşa), ci şi de scriitori din generaţii mai vârstnice (Dumitru Ţepeneag), iar unul dintre prozatorii români postmoderni cei mai importanţi - nu numai romancier - s-a dovedit Livius Ciocârlie, care, prin vârstă, nu aparţine generaţiei ’80.

Pe de altă parte, perspectiva cumva milenaristă în care unii optzecişti afirmă şi susţin postmodernismul, considerat ca ultimă şi de nedepăşit modalitate literară, subapreciindu-i atât pe preoptzecişti, cât şi pe postoptzecişti - văzuţi ca autori retrograzi, neinteresanţi şi nelegitimi, reiteratori naivi de procedee şi viziuni descalificate istoriceşte, afiliaţi unor etape ori formule anterioare postmodernismului, unor viziuni ori modalităţi de creaţie iremediabil caduce (modernism „metafizic”, autenticism, orfism, minimalism, mizerabilism patetic, „nou realism”, angajare etică şi socială etc.) - stârnesc iritare şi reacţii de ripostă. Unii dintre cei vizaţi contraatacă, contestându-le optzeciştilor valoarea, învinuindu-i de a fi livreşti, inautentici - confecţioneri manierişti, plăsmuitori de „universuri de carton” - şi evazionişti, demisionari de la angajarea existenţială (din nou valorizată, mai ales în rândul foarte tinerilor scriitori), şi, în focul polemicii, procedează fie la contestarea postmodernismului, fie la redefiniri pro domo, uneori fanteziste şi discutabile.