Poştaşul, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Poştaşul, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

La şcoala noastră, cursurile încep după-masă, la orele unu jumătate. Zilele trecute mă îndreptam spre şcoală mai devreme. Era ora zece şi doream să vizitez pe câţiva dintre elevii rămaşi în urmă la învăţătură. În primul rând, pe Ignat. Apoi să trec pe la Anghel şi, dacă îmi va îngădui timpul, să-l văd şi pe Muşat.

La ultima adunare de detaşament le cerusem să-mi răspundă tustrei la întrebarea: „Ce fac eu în timpul liber?” Aveam în buzunar aceste răspunsuri, scrise pe nişte bileţele.

Scosei la întâmplare unul din ele. Era răspunsul lui Ignat.

Mă scol dimineaţa la şapte, scrisese el. La opt încep să învăţ. Citesc la început notiţele, apoi lecţiile din carte. La zece iau o gustare şi mă joc treizeci de minute cu frăţiorul meu. Apoi îmi scriu temele şi desenez. Dacă îmi rămâne timp, repet lecţiile, iar la douăsprezece jumătate mănânc, îmi pregătesc cele trebuincioase şi plec la şcoală!

Scosei din buzunar un alt bilet.

În colţul din dreapta, numele: Anghel Ion, clasa a VI-a B.

Mă scol, scria Anghel, la şapte, când pleacă mămica la fabrică. Până la opt mă îmbrac şi mănânc. De la opt la zece jumătate învăţ lecţiile de zi. Citesc mai mult la fizică şi matematică, la care sunt corijent Apoi mă joc, iar la unsprezece încep să-mi scriu temele. La douăsprezece jumătate mănânc şi plec la şcoală.

„Foarte bine, îmi ziceam grăbind pasul, o să-i găsesc învăţând.”

Tocmai căutam în buzunar al treilea bilet, al lui Muşat, când la un colţ mă izbii faţă în faţă cu... Muşat.

Acesta se lipi de gard; vădit încurcat şi bâiguind un salut, încercă să treacă mai departe.

- Încotro, Muşat?

- La şcoală, tovarăşe diriginte.

Mă uitai la el. Avea, într-adevăr, ghiozdanul la subsuoară.

- Dar e abia zece jumătate. Mai sunt exact trei ore până încep cursurile.

Muşat tăcea descumpănit. Îl întrebai:

- Voi nu aveţi ceas acasă?

- Avem.

- Atunci? Şi pe urmă, de la tine la şcoală sunt doi paşi. De ce ocoleşti pe aici?

Muşat se înroşise puternic, îşi muta ghiozdanul dintr-o mână într-alta şi, privind în pământ, încerca din toate puterile să mişte cu piciorul, nici mai mult, nici mai puţin, decât însăşi bordura trotuarului.

- Mergeam pe la Ignat. Ne facem temele împreună, ştiţi, se-nvioră deodată. Avem de desenat la geografie... Mie mi s-a rupt harta...

- Bine, spusei, merg şi eu la Ignat. Haidem împreună.

În mai puţin de zece minute, eram pe strada Olăneşti. La numărul optsprezece, intrarăm în curte. Câinele latră nehotărât, apoi veni spre noi dând din coadă. Dintr-o magazie ieşi un puşti bălai, în cămaşă lungă. Era fratele lui Ignat.

- Titi nu e acasă, spuse el. A plecat. Şi, amintindu-şi că nu s-a prezentat, îmi întinse mâna: Pe mine mă cheamă Lică. Apoi continuă: Titi a plecat la şcoală... cu Anghel. Azi n-a vrut să mă ia şi pe mine la şcoală.

- Tu, la şcoală? Şi în ce clasă, Lică? întrebai.

- Păi nu... Ei fac şcoala cu vrăbii.

Vedeam cu coada ochiului pe Muşat încruntându-se şi făcând gesturi disperate către băieţaş.

- Da’ eu fac gălăgie şi zboară vrăbiile. D-aia nu mă ia. Avem şi colivie de sârmă. Vreţi s-o vedeţi? mă-ntreabă el.

- Sigur că da, ad-o încoace!

În timp ce puştiul se îndrepta spre casă, îl întrebai pe Muşat:

- Ascultă, Muşat, unde au plecat băieţii?

Acesta se codea. Apoi, ridicând capul din pământ, zise:

- După vrăbii, tovarăşe diriginte.

- Vrăbii?

- Da.

- Cum... vrăbii?

- Păi, să vedeţi. Era vorba să viu şi eu... Am cumpărat clei... E la mine în ghiozdan... Mă aşteptau. Trebuia să mergem pe câmp să încleiem ramuri, scaieţi...

- Şi ce faceţi cu vrăbiile?

- Pe cele tinere le învăţăm să ducă poştă.

- Poştă? întrebai nedumerit Dar cum faceţi?

- Păi, să vedeţi, până acum n-am reuşit, dar încercăm. Ştiţi, am citit despre porumbeii poştaşi, porumbeii călători...

- Şi?

- ... Şi noi n-avem porumbei... Dar prindem vrăbii.

- Şi cum faceţi?

- Am avut până acum două vrăbii. Le-am ţinut o săptămână la Ignat şi le-am dat să mănânce de toate: viermişori, grăunţe... chiar şi halva... Apoi le-am adus la mine şi două zile nu le-am dat nimic de mâncare. Am crezut că, dacă le dăm pe urmă drumul, cu un bileţel legat de picior, vor zbura la Ignat, la mâncare, si vor duce si poşta.

- Şi?

- Şi s-au dus... Au zburat de-a dreptul spre câmp. Cine ştie, poate aveau pui... Acum căutăm vrăbii mai tinere, fără pui. Dac-au văzut că eu nu vin cu cleiul, Ignat şi Anghel au plecat. Au luat ligheanele şi sfoară. Poate vor prinde şi aşa. Dar e mai greu. Vrăbiile sunt iuţi şi, până cade ligheanul... zbrr! s-au dus. Ştiţi, începu să-mi explice Muşat, aşezi ligheanul pe un ţăruş legat de sfoară, pui grăunţe sub lighean şi aştepţi, ascuns. Când intră vrabia şi începe să ciugulească - haţ! - tragi de sfoară, ţăruşul cade, iar vrabia rămâne sub lighean. Simplu! În schimb, e foarte greu s-o scoţi. Când ridici ligheanul şi bagi mâna după ea - ţâşti! - a şi şters-o. Până acum, am lucrat numai cu ligheanul. Ne-au fugit o mulţime. Numai două am prins. Tot mai bine cu clei. Vine vrabia, s-a prins, o iei - şi gata!

Îmi venea să zâmbesc. Mă gândeam în acelaşi timp la vremea pe care aceşti copii o irosesc. Ştiam că, de la începutul trimestrului trei, n-au luat o notă de trecere. Trebuia neapărat curmată această vânătoare.

Spusei:

- Muşat, noi putem prinde o vrabie? Acesta se învioră:

- Cum de nu... tovarăşe diriginte. Îndată! Cu copaia. Uitaţi, albia e colo.

Legă într-o clipită un ţăruş de sfoara pe care o purta în buzunar, sprijinind buza copăii de ţăruş. Apoi presără nişte boabe de grâu în jurul acesteia, punând un pumn de grăunţe sub copaie.

- Veniţi, îmi spuse, în magazie, să nu ne vadă. Când o să intre dedesubt, tragem sfoara.

Intrarăm în magazie, privind pe uşa întredeschisă. Peste câteva minute apăru un vrăbioi umflat pe gardul dinspre stradă. Zbură apoi în curte, aşezându-se chiar pe copaie. Mai făcu câteva

sărituri, ciugulind ici-colo, şi dispăru sub ea. O smucitură - şi copaia căzu cu zgomot peste pasăre.

Ne-am apropiat în fugă, am îngenuncheat, apoi, scoţând pardesiul, l-am aşezat peste albie. O ridicai, uşurel de un colţ, şi imediat simţii în pumn un gheomotoc cald ce tremura şi se zbătea.

Prinsesem vrăbioiul.

L-am dezvelit şi i-am mângâiat creasta mică. În acest timp, Lică apăru triumfător cu colivia.

- Am găsit-o! A ascuns-o. Titi sub pat. Apoi, văzând pasărea, începu să ţipe: Vrabia!... Vrabia!... A venit la halva... sărăcuţa. Dar adăugă mâhnit: şi eu am mâncat halvaua...

- Nu-i nimic, Lică, zisei, uite un leu. Te duci la Alimentara şi iei halva pentru vrabie. Nu-i aşa?

Rămas cu Muşat, am scotocit în buzunar şi am scos cele trei bilete. Alesei unul dintre ele şi-i spusei:

- Citeşte cu glas tare!

Foarte încurcat, Muşat citi cu glas tare propriul său răspuns la întrebarea: „Ce fac eu în timpul liber?”:

- De la opt la zece învăţ, apoi îmi scriu temele şi repet lecţiile până la douăsprezece jumătate.

- Ei, ce zici?

Roşu până în vârful urechilor, acesta mângâia moţul vrăbioiului şi şopti cu capul plecat:

- Aşa am să fac, tovarăşe diriginte.

Făcui sul celelalte două bilete şi le legai cu o sforicică de piciorul drept al vrăbioiului.

Am intrat apoi în casă şi, aşezat la măsuţă, aşternui câteva rânduri pe o bucată de hârtie. Imediat ce isprăvii, o legai de celălalt picior al vrăbioiului.

Dam închis apoi în colivia pe care o pusei sub pat, deschisei geamul şi plecai împreună cu Muşat. Era ora douăsprezece jumătate.

Am aflat pe urmă ce s-a petrecut la sosirea băieţilor. Intraţi în casă, Ignat şi Anghel se aşezaseră pe pat. Erau fericiţi, în şapca lui Ignat se zbăteau trei vrăbii.

Ignat răsturnă şapca pe masă, apăsând-o cu palmele.

- Scoate colivia!

Anghel se vârî sub pat şi scoase colivia. Rămase deodată, aşa cum era în genunchi, cu gura căscată.

- Ia te uită... Poştaşul! Titi, a venit poştaşul! Poştaşul! Ignat se repezi la colivie. Cele trei vrăbii răsturnară şapca şi o zbughiră pe fereastra deschisă.

- Poştaşul! Poştaşul! ţipau ei, ţopăind cu colivia în mână.

- Ţi-am spus eu că vrăbiile sunt poştaşi... Ura! Ura! După un timp însă se potoli brusc. Începuse să răsucească colivia de pe o parte pe alta, privind încruntat printre sârme.

- Ignat.. Nu e d-ai noştri, zise el moale.

- Cum nu e d-ai noştri?

- Păi da. Poştaşii noştri erau vrăbiuţe.

- Hm, ce tot spui? Şi ăsta ce-i?

- Asta-i vrăbioi. Are moţ. E umflat nu vezi?

- Bine, dar e... poştaş! Nu vezi că are poştă? Şi încă la amândouă picioarele... Priveşte...

Ignat scoase „poştaşul” din colivie, îi apucă piciorul stâng, desfăcu sforicică şi apoi sulul.

De la primele cuvinte rămase trăsnit Vrăbioiul îi căzu din mână, spre podea, apoi dintr-o dată viră către geam şi - zbrr! zbură peste casa vecină, ciripind ascuţit.

Ignat se aşeză pe un scaun:

- Anghele, uite ce scrie!

Dragii mei Anghel şi Ignat, tovarăşul diriginte m-a rugat să vă reamintesc că sunteţi în trimestrul trei şi că nu mai e timp de pierdut cu vânătoarea de vrăbii. E timpul să vă respectaţi planurile voastre de muncă. Dacă le-aţi uitat, le veţi găsi făcute sul pe piciorul meu drept. Din partea mea, ca vrăbioi, ţin să vă spun că vă chinuiţi degeaba, încercând să ne faceţi poştaşi. Acesta e primul şi ultimul bilet pe care o vrabie îl duce la destinaţie.

Copiii din cartier au văzut apoi zile în şir un vrăbioi ce zbura de ici-colo, având la piciorul drept un sul de hârtie. De câte ori îl vedeau zburând deasupra curţii şcolii, strigau:

- Priviţi, poştaşul, poştaşul! Chemaţi-l pe Ignat! Şi pe Anghel!

- Şi pe Muşat, strigau alţii.

Vrăbioiul se oprea pe dudul din curtea şcolii, ciripind la soare, se zbârlea, apoi se îndrepta peste câmpul înverzit.

Nu ştiu dacă Ignat, Anghel şi Muşat mai vânează vrăbii de atunci. La şcoală, însă, toată lumea este mulţumită de ei. Chiar zilele trecute, profesorul de matematică mi-a spus:

- Să ştii că Ignat merge binişor la obiectul meu. Încă puţin, şi va ajunge printre primii la geometrie.

Eram încântat. Priveam pe geam în curtea plină de zarvă, când deodată zării pe creanga dudului, la soare, chiar... vrăbioiul nostru. Pe piciorul drept nu mai avea decât o sforicică.

Ţopăi un timp din creangă în creangă, apoi zbură, îndreptându-se spre câmp.

Îl urmării cu privirea până ce pieri în zare.

Clopoţelul suna pentru intrarea elevilor în clasă. Era ora unu şi douăzeci. Pe poarta şcolii intrau, la braţ, Anghel, Ignat şi Muşat.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …