Populaţia dacică sub stăpânirea romană

Dar coloniştii romani nu au fost singurii locuitori ai Daciei. Ei nu au venit într-o terra deserta, înainte de cucerire Dacia fiind o ţara cu o populaţie numeroasa. Inscripţiile îi atestă, e adevărat, aproape numai pe colonişti, dar e ştiut că în epoca romană puţini erau cei în stare să ridice monumente şi inscripţii. Aceştia erau în primul rând coloniştii înstăriţi, „orăşeni iubitori de fast şi eternizare epigrafică”, cum i-a caracterizat un istoric al nostru în schimb, populaţia exploatată, mai ales cea din lumea satelor, a rămas anonimă, fiind prea puţin documentată de inscripţii şi în general de izvoarele scrise.

De aceea ştirile privitoare la populaţia autohtonă sunt prea puţine, în contrast cu numărul ei mare. Situaţia de populaţie supusă, menită a susţine doar prin munca ei istovitoare întreg edificiul stăpânirii romane, nu i-a permis să se manifeste decât rareori în formele superioare de cultură introduse de noii stăpâni. Acei dintre autohtoni care se ridică la situaţii mai bune îşi iau nume romane. De aceea prezenţa populaţiei autohtone în Dacia s-a făcut simţită mai greu şi nu de la început în documentele epocii romane.

Foarte devreme şi-a făcut loc în istoriografia burgheză părerea absurdă că populaţia autohtonă din Dacia ar fi fost fie exterminată total în timpul războaielor dacice, fie nimicită, sau făcută să dispară imediat după aceea, prin masacrarea supravieţuitorilor, ducerea în robie, înrolarea în armata romană a celor capabili să poarte armele, prin alungarea altora dincolo de graniţele provinciei sau prin diferite alte mijloace. Dacii nu ar mai fi participat deci în nici un fel la viaţa provinciei romane şi la alcătuirea romanităţii din nordul Dunării. O asemenea părere a fost susţinută mai întâi, pe la începutul secolului al XIX-lea, de istoricii şcolii ardelene din Transilvania, în scopul de a demonstra nu numai originea romană a poporului român, ci şi puritatea acestei descendenţe.

Ulterior teoria exterminării dacilor a fost reluată şi repetată ca o axiomă de mai mulţi istorici străini, care s-au folosit de acest argument ca de o premisă a negării oricărei continuităţi a daco-romanilor în nordul Dunării. Se înţelege că în această discuţie patima şi tendinţele politice şovine au umbrit adeseori obiectivitatea ştiinţifică. Pe măsura îmbogăţirii documentării privitoare la istoria Daciei sub romani, susţinătorii acestei teorii au răstălmăcit cu tot mai evidentă rea-credinţă faptele şi materialul documentar.

O asemenea opinie nu a putut fi însă acceptată de cei mai mulţi dintre istoricii moderni, printre care se află cei mai buni cunoscători, din trecut sau de astăzi, ai istoriei regiunilor dunărene în antichitate, ca Th. Mommsen, J. Jung, L. Homo, C. Patsch, R. Paribeni, Fr. Altheim, I. Kruglikova şi alţii. Într-adevăr, cu greu s-ar putea imagina cum un popor numeros, ajuns la un înalt nivel de dezvoltare economică, socială şi culturală, cum era acela al dacilor în preajma cuceririi romane, ar fi putut să dispară până la unul în cursul a două războaie, oricât de aprige şi de nimicitoare ar fi fost ele, sau după terminarea lor.

De acord cu istoricii străini amintiţi mai sus, aproape toţi istoricii români din trecut de la A.D. Xenopol până la Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga au respins teza exterminării dacilor. De-a dreptul lipsită de sens se prezintă această teorie în lumina concepţiei materialismului istoric. Era chiar în interesul romanilor cuceritori de a nu extermina sau alunga populaţia dacică, ci dimpotrivă de a o păstra şi menţine pe loc, pentru că ea reprezenta masa de producători de care aveau nevoie pentru a-i exploata pe ei şi bogăţiile teritoriului cucerit.

Reexaminând izvoarele documentare de tot felul, mult îmbogăţite faţă de trecut, istoricii români mai noi au arătat falsitatea tezei privitoare la exterminarea dacilor, fundamentând părerea, astăzi unanim acceptată de istoricii care se ocupă cu antichitatea, că dacii, cu toate pierderile grele suferite în cursul războaielor cu romanii, nu au pierit ca popor, mulţi dintre ei vieţuind mai departe în epoca romană, şi participând, în măsura pe care le-au permis-o condiţiile social-economice noi create de cuceritori, la viaţa provinciei. Cercetările arheologice recente au adus noi dovezi peremptorii şi fără echivoc privitoare la permanenţa dacilor în epoca romană.

Mai întâi s-a arătat că chiar argumentul principal de la care a pornit şi pe care se sprijină ca pe o cheie de boltă opinia privitoare la exterminarea dacilor, anume două pasaje scurte ale scriitorilor târzii, din secolul al IV-lea, Eutropiu şi Iulian Apostatul, au fost greşit înţelese. Într-adevăr, afirmaţia lui Eutropiu: Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta luată stricto sensu nu înseamnă că Dacia a fost lipsită de orice populaţie, ci doar că, datorită războiului îndelungat purtat de Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi.

Ea se referă deci la pierderile de luptători pe care dacii le-au suferit în cursul celor două războaie, care trebuie să fi fost într-adevăr mari, de vreme ce un alt scriitor antic, Ioannes Lydos, evaluează, după Criton (medicul care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice), la 50.000 numărul prizonierilor daci duşi la Roma cu întregul lor armament. Cât priveşte apoi afirmaţia pusă în gura împăratului Traian de către Iulian Apostatul, că a nimicit neamul geţilor, ea este o evidentă exagerare retorică a împăratului panegirist, căreia nu i se poate acorda nici o crezare, deoarece multe alte afirmaţii retorice similare ale scriitorilor antici au putut fi pe deplin dovedite ca neadevărate.

În schimb, celelalte scrieri literare antice, între care unele mai apropiate de epoca războaielor dacice, ca şi inscripţiile şi monedele contemporane, emise pentru comemorarea biruinţei asupra dacilor, vorbesc numai de înfrângerea şi supunerea dacilor, nu de exterminarea lor. Cassius Dio relatează de pildă că la începutul celui de-al doilea război mulţi daci au trecut de partea romanilor. La fel scenele de pe coloana lui Traian, alături de lupte crâncene, înfăţişează şi grupuri întregi de daci, pileaţi ca şi comaţi care, împreună cu femeile şi copiii lor, se predau învingătorilor, făcând act de supunere, după care se întorc la vetrele lor.

Potrivit unei interpretări mai noi, dată de istoricul vienez C. Patsch, scenele de la sfârşitul primului şi celui de-al doilea război dacic înfăţişează întoarcerea din locurile unde se refugiaseră de urgia războiului, a dacilor la vetrele lor, şi nu exodul sau alungarea lor dincolo de graniţele provinciei, cum se grăbiseră să afirme, obsedaţi de ideea falsă a exterminării dacilor, C. Cichorius şi alţi comentatori ai coloanei. Mai aproape de adevăr pare a fi părerea că în această ultimă scenă se reprezintă evacuarea populaţiei dacice din zona cetăţilor şi aşezarea ei în locuri mai uşor de supravegheat. N-ar fi exclusă, însă, nici interpretarea acestor deplasări în vederea colonizării imediate.

Rezultă că nu există nici un temei documentar pentru susţinerea exterminării dacilor în cursul războaielor dacice sau după aceea. Dacii au suferit fără îndoială pierderi mari în oameni - luptători dârzi pentru apărarea patriei lor - dar în majoritatea sa poporul dac a rămas şi după cucerirea ţării de către romani pe teritoriul provinciei. Ştirea relatată, într-o formulare vagă, de autorul, biografiilor de împăraţi cunoscute sub numele de Historia Augusta, că Regalianus contracandidatul imperial al lui Gallienus, proclamat imperator pe la 260 de către trupele din Pannonia, după înlăturarea lui Ingenuus, ar fi descendent al lui Decebal: gentis Daciae, Decebali ipsius ut fertur adfinis trebuie înţeleasă doar că Regalianus era de neam dac. El se va fi ridicat la înalta situaţie, ca şi alţi împăraţi din secolul al III-lea, probabil din rândurile soldaţilor, fără a avea însă ascendenţa atât de ilustră care i se atribuie. Urmaş al dacilor supuşi de Traian era şi Galerius, acuzat că nutrea gândul de a schimba imperiul roman într-unul dacic.

În noile condiţii de viaţă impuse de învingători, masa dacilor de rând a fost pusă de la început într-o situaţie de netă inferioritate faţă de noii veniţi. Deposedaţi în bună măsură de pământurile lor, dacii au trebuit să se retragă în ţinuturile mai puţin fertile, mai ales din estul şi de la periferia Daciei. Ştirile despre traiul dacilor în limitele provinciei şi ale epocii romane erau încă până de curând relativ reduse. Ele s-au înmulţit şi îmbogăţit însă în ultima vreme prin unele descoperiri de inscripţii şi mai ales datorită cercetărilor arheologice.

Din ansamblul informaţiilor documentare rezultă că vechile forme de organizare social-politică ale dacilor au fost desfiinţate odată cu cucerirea romană şi înlocuite cu altele impuse de noii stăpâni. La aceste condiţii noi create de romani a trebuit să se adapteze şi populaţia autohtonă. Ea alcătuia o masă compactă aproape în toate regiunile provinciei, cu excepţia poate a centrelor urbane şi a teritoriilor acestora.

Prin intermediul ei s-a păstrat vechea toponimie a Daciei, nu numai numirile de râuri şi munţi, ci şi cele de localităţi. Aşezările noi, din epoca romană, se dezvoltă în cea mai mare parte pe locul aşezărilor mai vechi dacice, ale căror nume (Porolissum, Napoca, Potaissa, Apulum, Ampelum, Germisara, Tibiscum, Arcidava, Dierna, Drobeta, Sucidava, Cumidava etc.) le păstrează.

În epoca romană dacii trăiesc în cea mai mare parte în ţinuturile rurale. Aici, deşi preiau repede formele noi de cultură materială, ei îşi păstrează cu mai multă uşurinţă şi o parte din elementele de cultură şi tradiţiile lor mai vechi. Descoperirile arheologice din ultimele decenii au îmbogăţit în aşa măsură documentarea noastră privitoare la daci în epoca romană, încât acum se conturează tot mai clar aportul lor la formarea culturii populare din Dacia romană.

Astfel, se constată că în ceramica provincială romană persistă şi se bucură de o largă răspândire şi folosire unele forme de vase cunoscute din epoca precedentă şi specifice culturii dacilor. Foarte răspândite sunt, de pildă, chiar în mediul urban chiupurile (dolia), de tipul celor binecunoscute din cetăţile şi aşezările dacice, de culoare roşie sau cenuşie şi ornamentate cu fâşii de linii ondulate.

Un alt vas păstrat neschimbat în epoca romană este ceaşca dacică, cunoscută prin mai multe exemplare descoperite în castrele de la Breţcu, Orheiul Bistriţei, Micia şi Mehadia, în cimitirul roman de la Potaissa şi cel daco-roman de la Soporu de Câmpie, apoi în aşezările rurale de la Cristeşti şi Lechinţa de Mureş. Ceaşca dacică continuă să fie lucrată cu mâna şi în epoca romană.

Alte vase, lucrate cu mâna şi ornamentate cu obişnuitele proeminenţe, brâuri alveolate şi linii ondulate, de cea mai autentică factură şi tradiţie dacică, au ieşit la iveală în castrele de la Breţcu, Orheiul Bistriţei şi Drajna de Sus, apoi în aşezarea civilă de lângă castrul de la Micia, la Vărădia, în necropola şi aşezarea daco-romană de la Caşolţ şi în cimitirul daco-roman de la Soporul de Câmpie. Datând probabil de la începutul stăpânirii romane în Dacia, ele fac dovada materială peremptorie a permanenţei dacilor în epoca romană.

În mod firesc însă, foarte curând tradiţiile dacice se adaptează la tehnica superioară a ceramicii provinciale romane şi se produce un amestec şi o îmbinare a formelor de vase de tradiţie dacică cu cele provinciale romane. O bună parte a ceramicii provinciale din epoca romană poartă astfel pecetea tradiţiilor dacice, atât în ceea ce priveşte formele de vase, cât şi ornamentarea lor. Asemenea ceramică de factură provincială cu colorit local se cunoaşte astăzi în mari cantităţi din foarte multe localităţi de pe teritoriul Daciei romane, atât din aşezările rurale, cât şi din castre sau din canabele dependente de acestea. Produse similare se întâlnesc uneori şi în centrele urbane.

Un centru important de olărie în care se produceau asemenea vase este cel de la Cristeşti, pe Mureş. Ateliere în care se lucrau vase de factură locală vor fi fost însă mai multe, m diferite părţi ale Daciei romane. Studierea sistematică a ceramicii provinciale din Dacia va lămuri mai bine aportul populaţiei autohtone şi al tradiţiilor dacice în acest domeniu. Prezenţa ei pe tot cuprinsul provinciei dovedeşte însă de pe acum pe de o parte ieşirea din izolare a dacilor, dacă o asemenea izolare va fi existat la început, iar pe de altă parte importanţa numerică a populaţiei autohtone, dacice, pe întreg teritoriul provinciei.

Există ansă un alt domeniu în care populaţiile indigene din tot imperiul roman şi-au putut păstra mai în voie şi mai nealterate tradiţiile proprii. Este vorba de ritul de înmormântare şi obiceiurile legate de el. Ritul tradiţional de incineraţie, general la daci în a doua vârstă a fierului şi în epoca statului dac, se menţine şi în epoca romană, cu toate că în Dacia romanii practică de la început cu precădere ritul inhumaţiei. S-a remarcat mai de mult particularitatea cimitirelor de incineraţie cu tumuli de la Caşolţ lângă Sibiu şi din munţii Zlatnei, în apropierea centrului de exploatare a aurului de la Alburnus Maior.

Cercetările arheologice întreprinse în ultimii ani în necropolele de la Caşolţ, Calbor (lângă Făgăraş), Ighiu (lângă Apulum) şi Soporul de Câmpie (la nord-est de Potaissa), au precizat caracterul autentic autohton al acestor cimitire şi al practicelor şi ritualului funerar întrebuinţat în ele. O importanţă şi semnificaţie deosebită prezintă descoperirile arheologice de la Soporul de Câmpie, unde factura pregnant dacică a unei bune părţi a materialului ceramic asigură, în afara oricărui echivoc sau semn de îndoială, atribuirea acestui cimitir şi în consecinţă şi a celorlalte necropole, de care se leagă prin unele caractere comune, populaţiei autohtone din provincia Dacia. În lumina rezultatelor obţinute prin aceste cercetări au putut fi mai bine valorificate din punct de vedere istoric şi alte descoperiri cunoscute mai dinainte, precizându-se astfel apartenenţa la grupa cimitirelor daco-romane a mormintelor de la Sebeş, Ighiu, Lechinţa de Mureş etc.

În cadrul ritului de înmormântare al dacilor din epoca romană s-au deosebit două variante. Una este aceea a mormintelor tumulare cu incineraţie pe loc, reprezentată prin necropolele de la Caşolţ, Calbor, Ighiu şi Moreşti. A doua variantă este aceea a mormintelor cu urne, întâlnită în primul rând în cimitirul de la Soporul de Câmpie. Acestei variante îi aparţin şi mormintele de la Lechinţa de Mureş, la care se pot adăuga şi cele de la Sântana-Arad, localitate situată însă în afara hotarelor provinciei. Legate de grupa înmormântărilor în tumuli sunt şi necropolele cu tumuli de la Boteş şi Corabia în munţii Zlatnei, în care însă se înmormântau în primul rând coloniştii dalmatini din regiunea centrului minier de la Alburnus Maior, dar poate şi autohtonii daci din acel ţinut, care lucrau de asemenea în minele de aur. Insuficient precizate au rămas deocamdată amănuntele ritului de incineraţie din mormintele de la Sebeş şi Sighişoara, primele aparţinând foarte probabil populaţiei autohtone, fără a le putea încadra însă în vreuna din variantele amintite.

Cele două grupe de necropole aparţinând autohtonilor continuă în epoca romană variante ale ritului incineraţiei cunoscute la daci din epoca premergătoare cuceririi romane. Ele prezintă unele elemente comune şi specifice ale ritului incineraţiei la daci, derivând dintr-un fond de tradiţii funerare autohtone mai vechi, ca de pildă casetele de piatră şi altele, care le leagă strâns între ele şi le deosebesc totodată de mormintele tot de incineraţie din cimitirele oraşelor romane Apulum şi Porolissum, de pildă.

Aceste rezultate obţinute în ultima vreme pun într-o nouă lumină istorică problema permanenţei dacilor în epoca romană. Ele dovedesc că populaţia autohtonă este prezentă şi se afirmă cu vigoare, prin uime tot mai numeroase şi mai variate, în mediul rural al provinciei. Credem că nu este o exagerare a susţine că oricât de intensă a fost colonizarea romană în Dacia, numărul celor veniţi a rămas în minoritate faţă de masa populaţiei autohtone. În timp ce coloniştii trăiau mai ales la oraşe şi în aşezările mai mari, dacii autohtoni populau masiv ţinuturile rurale.

Sunt însă dacii cu totul absenţi din viaţa urbană de factură superioară, aşa cum s-a susţinut şi repetat de unii istorici? E firesc a admite că îndată după cucerire dacii au manifestat ostilitate faţă de cuceritori şi faţă de formele noi de viaţă introduse de ei, din cauza obligaţiilor grele ce le-au fost impuse şi a exploatării în diferite forme la care au fost supuşi. Dar este tot aşa de greu de închipuit că ei se vor fi putut menţine în izolare faţă de noii stăpâni, faţă de oficialităţile romane, faţă de mulţimea coloniştilor, faţă de limba latină care se vorbea pretutindeni şi faţă de tot ceea ce ei aduceau nou în viaţa provinciei.

Romanii aveau interesul să atragă populaţia autohtonă din Dacia în sfera de viaţă şi de interese ale imperiului şi ale romanităţii. Semnificativă în această privinţă este, de pildă, adăugarea epitetului de Sarmizegetusa la numele coloniei Ulpia Traiana pe timpul împăratului Hadrian, voind prin aceasta a spune că noua metropolă a provinciei continuă tradiţiile vechii reşedinţe a regilor daci. În general, epoca lui Hadrian pare să marcheze începutul unei noi atitudini oficiale a Romei faţă de unele pături ale populaţiei autohtone din Dacia, cu scopul de a-i accepta stăpânirea şi a o atrage în sfera vieţii romane.

Unul din mijloacele cele mai eficace folosite de romani pentru atragerea autohtonilor daci în sfera lor de influenţă a fost înrolarea acestora în armată, într-adevăr, din rândurile dacilor din provincie - nu dinafară ei - s-au alcătuit mai multe formaţiuni auxiliare care poartă numele generic de daci sau pe acela al unor seminţii dacice. Două dintre ele, anume ala I Ulpia Dacorum şi cohors I Ulpia Dacorum au fost formate pe timpul lui Traian, una, cohors I Aelia Dacorum pe timpul lui Hadrian, două pe timpul lui Marcus Aurelius sau Caracalla, cel mai târziu, anume cohors II Aurelia Dacorum şi cohors II Aurelia nova Sacorum, cohors VI nova Cumidavensium Alexandriana este atestată pe timpul lui Severus Alexander, alta, cohors gemina Dacorum Qordiana milliaria, pe timpul lui Gordianus al III-lea iar despre alte două, şi anume cohors II Augusta Dacorum pia fidelis miliaria equitata şi cohors III Dacorum equitata nu se ştie mai de aproape când au fost alcătuite.

Ţinând seama de numărul de ordine al acestor formaţiuni, ca şi de alte unităţi nepomenite aici, putem admite vreo 15 corpuri de trupă formate din daci, Dacia fiind prima dintre provinciile care au furnizat cele mai multe trupe imperiului roman după Traian. Evident că aceste trupe nu ar fi putut să fie recrutate, fie pe timpul lui Traian, fie pe vremea împăraţilor următori, dacă Dacia la terminarea războaielor cu romanii ar fi fost cu totul lipsită de bărbaţi (viris exhausta), cum au încercat unii să interpreteze textul lui Eutropiu, sau dacă dacii ar fi fost în întregime exterminaţi, cum s-a pretins de către aceiaşi istorici.

Cu excepţia uneia singure trupele auxiliare formate din daci au fost duse şi folosite în afara Daciei, de cele mai multe ori în provincii foarte îndepărtate, de la graniţele imperiului, ca Britannia, Capadocia sau alte regiuni din Orient, începând cu epoca lui Hadrian şi mai ales după constituţia lui Caracalla din anul 212 d.Hr., prin recrutarea locală mulţi daci au intrat în rândurile armatei din Dacia. Alţii au fost duşi ca soldaţi în cohortele pretoriene sau în formaţiunile de equites singulares de la Roma, unde sunt atestaţi epigrafic. Mulţi provinciali din Dacia, printre care desigur şi autohtoni, au fost recrutaţi pentru serviciul în legiunile din Dacia sau din restul imperiului.

De pildă, pe timpul lui Hadrian şi după el, din Napoca şi din teritoriul său s-au recrutat soldaţi pentru legiunea a III-a din Africa. Printre aceştia unii poartă, nume traco-dacice (ca Bitus, Tarsa, Mucatra, Eptacentus). În armată însă dacii se romanizează. La ieşirea din armată ei devin cetăţeni romani. Întorşi sau rămaşi în Dacia, ei sunt cetăţeni cu drepturi egale cu ale foştilor colonişti, stabilindu-se fie în oraşe, fie în centrele rurale.

Pe diferite alte căi şi dacii înstăriţi de pe teritoriul provinciei vor fi ajuns la situaţii bune, câştigându-şi cetăţenia, romanizându-se şi intrând în rândurile clasei stăpânitoare. Printre foarte numeroşii Aelii şi Aurelii atestaţi în inscripţiile din Dacia, trebuie să se admită că mulţi vor fi fost daci, care au primit cetăţenia de la împăratul Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Caracalla etc.

S-a remarcat şi s-a repetat adeseori că dacii nu apar în inscripţiile din Dacia. Realitatea care rezultă din statisticile privitoare la onomastica din Dacia este că ei nu lipsesc totuşi cu desăvârşire. S-au identificat, după cum s-a spus mai sus, vreo 58 de nume tracice în inscripţiile din Dacia. E probabil că unii, poate chiar cei mai mulţi dintre aceştia, să fi fost traci din sud.

Întrucât însă onomastica dacilor nu poate fi deosebită întru totul de aceea a tracilor în general, nu se poate tăgădui posibilitatea ca unele dintre aceste nume să fi aparţinut autohtonilor daci. Este totuşi adevărat, pe de altă parte, că numele tradiţionale dacice, ca Decebalus, Diurpaneus sau Scorilo, lipsesc din inscripţiile din Dacia, în timp ce ele se întâlnesc în afara provinciei, ca de pildă la Roma, în Britannia sau chiar în Moesia Inferior şi Pannonia.  E uşor de înţeles încă că în Dacia asemenea nume, putând trezi resentimente, nu erau păstrate de către dacii care se romanizau. E cunoscut în general obiceiul celor care primeau cetăţenia de a-şi lua nume romane.

În Dacia el va fi fost practicat în mod mai consecvent, întrucât numele dacice nu favorizau pe purtătorii lor, ci dimpotrivă îi dezavantajau. Schimbând însă numele lor autohton cu nume autentice romane, dacii romanizaţi nu mai pot fi identificaţi de noi în inscripţii. Dar raritatea, totuşi relevantă, a elementului autohton în inscripţii se mai explică şi prin aceea că dacii trăind mai ales la sate, unde duc viaţă de agricultori şi păstori, nu au fost în situaţia de a ridica monumente şi a pune inscripţii de nici un fel. Este de remarcat în această privinţă lipsa totală până acum a pietrelor funerare în necropolele autohtonilor din epoca romană, în contrast cu numărul mare al monumentelor funerare de tot felul în cimitirele oraşelor şi ale centrelor civile sau militare de toate categoriile de pe întreg cuprinsul Daciei.

Aceleaşi cauze explică şi absenţa divinităţilor autohtone în materialul epigrafic şi sculptural al Daciei. E foarte probabil însă că unele din vechile divinităţi ale dacilor se ascund sub nume şi reprezentări greco-romane. Colonizarea masivă a Daciei îndată după cucerirea şi reducerea la tăcere impusă dacilor, cel puţin un timp după aceea, a favorizat desigur înăbuşirea credinţelor autohtone şi fenomenul învelirii divinităţilor autohtone sub mantia nivelatoare a numelor şi reprezentărilor greco-romane, fenomen cunoscut sub numele de interpretatio Romana. Ascunse sub această haină, divinităţile dacice cu greu mai pot fi însă recunoscute şi niciodată sigur.

Romanizarea a cuprins o parte din populaţia autohtonă din Dacia încă din secolul al II-lea d.Hr. În secolul următor, deosebirile dintre unii colonişti şi autohtoni înstăriţi s-au şters dacă nu cu totul, în cea mai mare măsură. Se accentuează contradicţiile de clasă, în timp ce deosebirile etnice slăbesc. În consecinţă, neîncrederea faţă de dacii înstăriţi s-a atenuat mult sau a dispărut cu totul, ceea ce a permis ridicarea unora dintre ei la situaţia de pretendenţi la tronul imperial (Regalianus şi Galerius, poate şi Maximin Daza sau Daia, nepotul de soră al celui din urmă).

În secolul al III-lea o parte din populaţia dacică participă la apărarea provinciei, după cum dovedeşte prezenţa cohortei VI nova Cumidavensium la Râşnov aşezată în teritoriul ei de recrutare precum şi înrolările de daci care se efectuează se pare în acest timp mai ales în regiunile de la marginea provinciei. Departe de a fi fost exterminaţi, dacii se romanizează în timpul stăpânirii romane în Dacia şi contribuie nu numai la formarea unei culturi populare, care se va prelungi şi după părăsirea provinciei de către imperiu, ci şi la viaţa provinciei şi la alcătuirea romanităţii de la nordul Dunării. Această romanitate nord-dunăreană, rezultată din asimilarea dacilor şi a culturii lor, constituie elementul de bază în procesul formării poporului şi a limbii române.