Populaţia băştinaşă a Sciţiei

Sciţii nomazi

După descrierea lui Herodot. sciţii propriu-zişi erau învederat nomazi. „Neavând nici oraşe, nici sate, nici zidiri, şi carul fiind singura lor locuinţă, transportându-şi casa lor ori unde le place, nenutrindu-se niciodată din productele plugului, ci numai din turmele lor, cum să nu fie ei neînvinşi şi pentru a zice astfel negăsiţi? Toate aceste foloase le trag şi de la ţara lor cea plană, şi mai găsesc şi în fluviile ce o parcurg, mijloace de apărare. Suprafaţa teritoriului cu totul şesă e îmbelşugată în păşuni şi izvoare, iar fluviile şi râurile sunt aşa de numeroase, rum sunt în Egipt simplele canaluri” . Aceeaşi stare socială a poporului scit reiese şi din povestirea lui Herodot, asupra expediţiei lui Darius I, regele perşilor, în contra sciţilor, făcută de el în anul 513 î.Hr.

De pe timpul regelui med Ciaxares, sub care sciţii sunt arătaţi ca năvălind în împărăţia mezilor şi ţinând-o în stăpânire timp de 28 de ani, ei urmau regulat incursiunile lor în bogatele state ale Asiei. Imperiul Mezilor fiind răsturnat de acel al perşilor, al 3-lea împărat de după Cyrus, Darius I Histaspes, se hotărăşte să pedepsească veşnicele incursiuni ale sciţilor prin o expediţie făcută chiar în ţara acestora.

Fiind însă că drumul prin Asia către ţara sciţilor era plin de greutăţi, Darius se hotărăşte a-i ataca prin Europa şi trece Bosforul tracic pe un pod de vase construit de arhitectul Mandrocles din Samos. Elinii din Asia Minoară, care urmau pe regele pers în expediţia lui, fiind trimişi înainte, pe Marea Neagră, spre a intra în Dunăre şi a aşterne un pod şi peste acest fluviu, ceea ce şi făcură în punctul unde ea se împarte în mai multe braţe, deci prin apropiere de Tulcea, Darius trece cu armata lui în Sciţia, atingând sudul Basarabiei actuale.

Sciţii trimiseră la toate popoarele învecinate: agatirşii, neurii, androfagii, melanchlenii, gelonii, budinii şi altele multe şi le îmbiară la unire contra duşmanului comun. Unele din popoare făgăduiră ajutorul cerut; altele, mustrând pe sciţi pentru că ei, prin prădăciunile lor în Persia, atrăseseră răzbunarea regelui, refuzară a lua parte la luptă. Sciţii se hotărâră atunci a se retrage înăuntrul ţării şi a pustii totul în calea lor, astupând fântânile şi arzând fâneţele.

Darius urmăreşte în zădar pe sciţi până în ţara budinilor, unde dă foc unui oraş de lemn părăsit de locuitori şi, ajungând pe marginile fluviului Oarus (Volga), pune să se zidească aici opt forturi la o îndepărtare unul de altul de câte 60 de stadii, din care se vedeau încă ruine pe timpul lui Herodot. Darius, văzând că nu poate da de sciţi, se pregătea să se întoarcă îndărăt, când primi de la ei o stranie solie. Un trimis scit remise regelui o pasăre, un chiţcan, o broască şi cinci săgeţi, cu ordinul de a le lăsa fără a-i da nici o explicare. Mândrul rege al Persiei tâlcui această solie după dorinţa inimii lui, anume că sciţii îi supuneau lui pământul (chiţcanul), apa (broasca), văzduhul (pasărea) şi armele lor.

Un servitor însă de ai lui Darius, Gobrias, care cunoştea limba simbolică a sciţilor, dădu acestei solii o cu totul altă interpretare, anume că: „dacă, schimbându-vă în păsări, nu veţi scăpa prin văzduh, sau, prefăcându-vă în chiţcani, nu vă veţi vârî sub pământ, sau, devenind broaşte, nu veţi sări în bălţi, loviţi de aceste săgeţi nu vă veţi mai întoarce înapoi”. Sciţii însă, pe de altă parte, ştiind armata lui Darius slăbită prin lipsa proviziilor, propun elenilor ce rămăseseră spre paza podului să-l strice şi, lăsând pe Darius închis în Sciţia, să redobândească libertatea lor.

Tiranii însă dintr-oraşele Asiei Minoare, care îşi menţineau autoritatea asupra poporului elin numai cât prin sprijinul perşilor, nu ascultă de aceste propuneri, şi marele împărat, prinzând limbă de cele ce se unelteau la spatele lui, se grăbeşte a trece Istrul şi apoi Helespontul în Asia înapoi. Această expediţie se întâmplase pe la începutul secolului al VI-lea, 513 î.Hr.

Din toată această descriere a lui Herodot rezultă că sciţii erau popoare cu totul barbare, nomade, şi deci în stadiul cel dintâi al culturii. Crâncene scene se petreceau pe atunci sub acelaşi cer care înveseleşte astăzi câmpiile noastre şi acelaşi soare, aceleaşi stele luminau adeseori jertfe omeneşti făcute unor zei monstruoşi. Astăzi, s-au schimbat lucrurile cu totul, şi un popor aşezat se trudeşte spre civilizaţia ce încolţeşte pe bogatele-i ogoare.

Nici o legătură nu pare a mai uni pe românul de astăzi cu vechiul barbar scit şi cu toate acestea nu stau lucrurile astfel; căci, sub acest strat rătăcitor al sciţilor, stăpânii pe care mai ales îi au în vedere descrierile lui, Herodot, trăiau şi alte seminţii de acelaşi neam şi de aceeaşi fire cu sciţii şi cărora deci li se pot aplica multe din spusele istoricului elin.

Aceste seminţii erau însă aşezate şi statornice, şi ele au putut deci transmite neamurilor următoare ce i-au înlocuit pe pământul Sciţiei, elemente din viaţa scitică, aşa că, în firea de astăzi a poporului român, s-au putut infiltra şi picături din sângele întâiului strat de popoare pe care s-a înălţat naţionalitatea română, şi în sufletul ei pot încă răsuna acordurile sălbatice ce încântau odată pe străbunii sciţi.

Sciţii aşezaţi

Cel dintâi popor aşezat, de fire scitică, erau agatirşii arătaţi ca locuind la nordul Carpaţilor Munteniei, în Transilvania de astăzi. Că agatirşii nu puteau fi nomazi, se vede întâi de pe exploatarea aurului, îndeletnicire care, fie că era pusă în lucrare prin culegerea acestui metal din râuri, fie că era scos din mine, nevoia numaidecât o aşezare statornică. Apoi am văzut că Herodot ne mai dă încă o arătare despre stabilitatea acestui popor, acolo unde spune că departe de Dunăre, peste Carpaţi, ar fi foarte multe albine, ceea ce am văzut că nu se poate raporta decât la ţara agatirşilor.

Asupra cultivării albinelor de către această ramură a poporului scit pe care natura ţării ocupate o silise să apuce mai curând pe calea culturii, mai posedăm încă o notiţă de mult preţ culeasă de Elian, naturalist ce trăia în secolul al IV-lea d.Hr.., din un autor grec, contimporan sau cu puţin posterior lui Plerodot. Asupra fântânei sale spune Elian că „ar merita cea mai deplină încredere, căci el ar fi cunoscut lucrurile din propria-i experienţă şi nu după nesigure poveşti, ca Herodot”. Acest scriitor atât de bine informat asupra Sciţiei, iată ce spune despre cultura albinelor: „La sciţi frigul e nesupărăcios pentru albine, încât ei întrebuinţează nu miere străină, ci locală, ba o şi exportă, vânzând faguri mizilor”.

Cu toate că izvorul lui Elian vorbeşte de sciţi îndeobşte, este învederat că cultura albinelor nu putea să existe la partea nomadă a acelui popor, la sciţii propriu-zişi; ea trebuia să se afle la ramura aşezată a acestui neam, la agatirşii din Transilvania. Este îndestul de curios faţă cu această împrejurare, ca marca districtului celui mai apusean a fostei Valahii, acel al Mehedinţilor, să fie o albină, şi că mierea şi ceara să fi fost în toate timpurile producţia, pentru a zice astfel, de căpetenie a ţărilor române. Şi aici am avea o continuitate a îndeletnicirilor economice între locuitorii cei mai vechi ai Daciei şi acei de astăzi, precum am găsit mai sus continuitatea cea izbitoare în denumirile geografice, ambele împrejurări care denotă o statornicie a stratului de la care am moştenit aceste elemente.

Agatirşii însă după cât se vede cultivau şi via şi cunoşteau deci fără îndoială şi cultura pământului. Herodot ne spune anume că sciţii aveau obiceiul de a bea vin curat şi se spunea în Elada că de aceea înnebunise regele Spartei, Cleomen, fiindcă deprinsese acest obicei scitic. Elinii aveau o zicătoare obişnuită, ce se întrebuinţa atunci când se cerea de băut vin curat: „toarnă ca la sciţi”.

Sciţii însă, nomazi care trăiau din laptele iepelor şi aveau ca băutură spirtoasă una pregătită din lapte, nu puteau să aibă vinul ca băutură obişnuită, şi Herodot ne spune chiar că vinul se întrebuinţa la sciţi numai la ceremonii. De aceea suntem de părere că şi această notiţă trebuie raportată la agatirşi. Tot despre aceştia adaugă Herodot că au femeile în comun şi că acest amestec stabilind între toţi indivizii o frăţie şi o înrudire delaolaltă, ei trăiesc într-o deplină unire, fără gelozii şi fără ură.

Aristotel, în sfârşit, ne spune că agatirşii puneau legile lor în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le. Herodot ne mai dă încă ştiri şi asupra altor elemente etnice de prin Sciţia, care, după arătările lui, nu mai pot să se rapoarte la triburi nomade, ci numai la de acelea aşezate. El spunea bună oară că „de la Boristene înainte, locuiesc calipizii care sunt elino-sciţi, cu deosebire că ei seamănă grâu şi se nutresc cu el; apoi vine alt popor, alazonii. Ei mănâncă şi ceapă, usturoi, linte şi mei. După calipizi vin sciţii plugari care cultivă grâul, nu pentru hrana lor, ci pentru a-l vinde. Sciţii cultivatori ocupă o regiune de adâncime de 3 zile către răsărit şi de 11 către nord. După dânşii, dincolo de fluviul Panticapeu, se întind sciţii nomazi.

Herodot mai spune încă cum scizii nomazi, respinşi din Asia de masa-geţi, ar fi trecut în Europa asupra cimerienilor pe care i-ar fi supus, luându-i în stăpânire. Legenda spune că, după o luptă între două partide, acea a supunerii şi acea a părăsirii ţării, aceasta din urmă ieşind învingătoare, masageţii (cimerienii) ar fi părăsit ţara lor, lăsând-o pustie în mâinile sciţilor.

Că această de pe urmă arătare a lui Herodot trebuie primită numai cu restrângere, se vede de pe aceea că el însuşi spune cum, pe timpul lui, mai existau în Sciţia oraşe cimeriene ca Portmeia şi Cimeria, şi că o parte din ţară mai păstrase numele de Cimeria, iar o strâmtoare de lângă Pontul Euxin purta până târziu numele de Bosforul Cimeric (strâmtoarea de Perecop între Marea de Azov şi Marea Neagră) .

Din această arătare a lui Herodot, unită cu aşezarea netăgăduită a agatirşilor, se vede că în Sciţia locuiau două feluri de popoare, stăpânitori nomazi şi supuşi aşezaţi, cum erau cimerienii cei cu oraşe, agatirşii cei cu albine, vii şi mine de aur, şi elino-sciţii şi sciţii cultivatori care lucrau pământul. Sciţii agricultori şi elino-sciţii trebuie să fi fost de aceeaşi fire cu sciţii nomazi, deoarece sunt însemnaţi cu acelaşi nume.

Asupra cimerienilor deşi nu putem da date etnice, totuşi ei par a fi fost de rasă arică, deoarece în Geneza bibliei, Gomer, nume identic cu al cimerienilor, este arătat ca fiul lui Iafet. Cercetările preistorice care au însă neajunsul de a nu preciza nimic, şi de a lăsa toate faptele descoperite de ele plutind în generalităţi nedefinite, totuşi confirmă părerea că trăiau în Sciţia şi popoare aşezate, de la care au rămas staţiuni preistorice care indică traiul lor legat de localităţi.

Între staţiile cercetate în Europa sud-răsăriteană, cum sunt acelea din România, Serbia, Bulgaria, Tesalia, spre sud, apoi mai spre nord, Basarabia, Galiţia, Rusia apuseană şi Ungaria, se constată o înrudire îndestul de rostită a tuturor rămăşiţelor găsite în ele. Lăsând la o parte uneltele de cremene sau de altă piatră din epoca neolitică, care unelte nu pot sluji la nici o determinare etnică, deoarece sunt născute din nevoi identice omeneşti şi au deci o formă asemănătoare la toate popoarele - ne vom ocupa numai de acele rămăşiţi, în care o diferenţiere etnică se poate ivi, anume unde în obiectul folositor intervine şi un element estetic, reflex al gândirii deosebit colorată după naţionalităţi. Astfel sunt obiectele de ceramică, mai ales cea vărgată şi pictată, olăria, în privinţa formei vaselor, şi sculptura începătoare a idolilor de lut.

Rămăşiţele unor astfel de obiecte găsite în staţiile ţărilor amintite din regiunea carpato-balcanică au un caracter de asemănare foarte rostit. „Prin ceramica lor pictată şi prin formele şi ornamentarea vaselor, staţiile do la Petreni (Basarabia), Cucuteni, Turdaş, (România), Scipenitz, Horodnica (Galiţia), Priesterbugel (Ungaria), spre apus până în Moravia şi spre sud până la Marea Egee, stau în o definită unitate de cultură”.

Pe de altă parte, este interesant de constatat că idolul egean devine din ce în ce mai sporadic, pe măsură ce ne îndepărtăm de litoralul mediteranean, lipsind cu totul în Europa apuseană şi nordică, pe când în staţiile din regiunea carpato-balcanică el se întâlneşte în număr însemnat. Aceste preţioase indicări ne dovedesc încă pe lângă aşezarea acestor popoare şi identitatea civilizaţiei lor şi deci, pentru acele timpuri, şi a rasei lor.

Rasa sciţilor

Din care rasă făceau parte neamurile scitice? Vestitul medic elin Hipocrat ne-a lăsat o descriere a tipului scitic în cuvintele următoare: „Corpurile lor sunt mari şi greoaie, membrele groase şi flexibile, pântecele atârnător; au numai păr scurt şi se aseamănă foarte mult unii cu alţii, din cauză că sunt graşi şi cărnoşi. Femeile nu se pot deosebi de bărbaţi, capul şi-l ţin încovoiat, pieptul lor e turtit, faţa roşie”.

Deşi prin unele trăsături această descriere i-ar apropia de rasa mongolă, precum scurtimea părului şi asemănarea între bărbaţi şi femei, totuşi caracteristica lăsată de Hipocrat nu e îndestul de precisă pentru a determina felul rasei sciţilor, ca aparţinând celei mongole. Lipseşte mai ales un punct esenţial care fără îndoială ar fi trebuit să lovească pe medicul elin, dacă l-ar fi văzut, anume nasul turtit, ochii şi sprâncenele oblice, lucru de care el nu face nici o amintire.

Apoi, rasa mongolă e de obicei slabă şi nu are pântecele atârnând. Fenomenele de această natură, pe care le înfăţişează rasa chineză, sunt datorite îngrăşării prin întrebuinţarea opiului. Herodot deosebeşte anume pe sciţi de un popor ce ar locui către munţii Urali, tocmai prin faptul că acest popor ar avea nasul turtit, dovadă că sciţii nu-l aveau în această formă. Cercetarea resturilor din limba scitică, oricât de puţine ar fi ele, ne va dovedi într-un chip învederat că sciţii îndeobşte erau un popor de rasă arică.

Herodot spune că în Sciţia s-ar afla adeseori oameni loviţi de slăbiciune care ar ajunge să semene foarte mult cu femeile şi care s-ar numi Enarei. Această vorbă, explicată de Herodot şi de Hipocrat înseamnă nebărbătesc. Etimologia cuvântului se află în limba zendică: nar bărbat şi negativul e, a privativ latin, care înseamnă ne. Sciţii dădeau, după Herodot, amazoanelor numele de Oiorpata, din cauză că ele ucideau pe copiii de parte bărbătească ce se năşteau la ele.

Herodot el însuşi explică acest cuvânt prin ucigător de bărbaţi, căci în limba scitică cuvântul oior ar însemna bărbat şi pata, a ucide. Oior nu este decât sanscritul vira, latinul vir, goticul vair, litvanul wyras, celticul gwr - bărbat; iară pata este sanscritul bad, elenicul battuere, slavicul biţi - a bate, a ucide. Un topor de aramă cu două ascuţişuri se numea în limba scitică Sagara. Acest cuvânt stă foarte aproape de latinul securis.

Sciţii fiind un popor de arcaşi, numele lor îşi găseşte explicare în germanicul Schutze - arcaş, şi o analogie în latinul scutum. Am raportat mai sus etimologiile numelor de râuri, Porata şi Tiarantos pe care le-am găsit tot în limbile arice. La acestea mai este de adaos numele scitic al Palusului - Maeotid, dat de Pliniu în cuvântul Temaruncla, care cuprinde silaba arică mar, pe care am găsit-o că înseamnă apă, la numele râului Maris. Mai trebuie amintită încă şi legenda scitică care făcea ca cele trei popoare principale ale Sciţiei să se tragă din trei fraţi: Agatirsos, Gelon şi Scites. Prima pătură de popoare care istoriceşte se adevereşte a fi existat prin Dacia sunt nişte neamuri de rasă arică.

Câteva documente din autorii vechi ar îndrepta încă o precizare chiar a subrasei arice de care se ţineau popoarele Sciţiei. Anume, Herodot spune despre agatirşi că „în celelalte, moravurile lor ar fi îndestul de asemănătoare cu acelea ale tracilor”, iar Ştefan din Bizanţ arată că agatirşii ar fi numele elin al poporului, pe când ei singuri s-ar numi trausi, nume dat de Herodot şi unui popor din Tracia.

Această apropiere între agatirşi şi dintre sciţi cu tracii primeşte o puternică confirmare prin cercetările preistorice, deoarece ele constată că poporaţia care a locuit în epoca neolitică regiunea carpato-balcanică era de rasa aceea pe care o găsim în Peninsula Balcanică, unde a fost totdeauna aşezată şi unde a lăsat şi astăzi ca reprezentant direct al ei pe poporul albanez - adică rasa tracică. Ca rezultat istoric sigur, cu toată puţinătatea şi neprecizarea izvoarelor existente, putem spune că cel dintâi strat de popoare pe care s-a aşternut naţionalitatea română, au fost nişte popoare de rasă arică din subîmpărţirea tracă a acestei rase.