Poporanism

Poporanismul este un curent ideologic şi literar afirmat în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Noţiunea a fost lansată de Constantin Stere în ciclul de foiletoane Din notiţele unui observator ipocondric, publicat de suplimentul literar al ziarului „Adevărul” în toamna anului 1893, dezvoltată în paginile revistei „Evenimentul literar” tot de Stere, căruia i se alătură, tot aici, Garabet Ibrăileanu şi, mai târziu, intervenţiile din „Viaţa românească” (1906).

Termenul reprezintă traducerea cuvântului rus narodnicestvo şi trimite la modelul ideologic şi cultural al narodnicismului rusesc, amendat şi completat în spiritul realităţilor româneşti. Apariţia poporanismului este marcată şi de unele tendinţe ale experienţei politice şi literare de la noi, începând cu epoca de la 1848 şi prelungite în viaţa publicistică şi literară a ultimei părţi a veacului al XIX-lea, în care termenii „poporal”, „poporan”, „popular”, utilizaţi în diverse accepţii, cunosc o mare utilizare.

Poporanismul continuă şi principiile tendenţionismului în artă preluate de la „Contemporanul”, militând pentru asigurarea specificului naţional şi respingând ideea de gratuitate, „arta pentru artă”. Se pleacă de la premisa că arta exprimă viaţa în toate manifestările ei, într-o manieră sinceră şi cu mijloace specifice, conchizându-se însă ambiguu că e menită să procure „plăcerile cele mai nobile şi mai frumoase”, să instituie „simpatie şi iubire între toate fiinţele care constituie societatea”.

Încrederea în simpatia şi iubirea generală, în armonizarea vieţii sociale şi în eliminarea contradicţiilor prin intermediul artei este contrazisă însă de ideea apartenenţei artistului la un ideal politic şi social nutrit de o anumită clasă socială cu interese opuse altora (Garabet Ibrăileanu, sub pseudonimul Cezar Vraja, Înrâurirea artei, „Evenimentul literar”, 1894), ca şi de funcţiile destinate, teoretic, artei şi literaturii: de a lumina şi organiza „masele muncitoare şi producătoare”, de a le scoate, prin culturalizare, din inerţie şi nepăsare şi de a le ajuta să devină un factor politic conştient, transformator (Constantin Stere, sub pseudonimul C. Şărcăleanu, Poporanismul, „Evenimentul literar”, 1894).

În formularea lui Constantin Stere poporanismul era „mai mult un sentiment general, o atmosferă [...] intelectuală şi emoţională decât o doctrină şi un ideal bine hotărât”, care îşi propune să cultive „iubirea nemărginită pentru popor - sub care se înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare - apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-l ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatârnat”. Raţionamentul, care prezintă diferenţieri vizibile faţă de doctrina narodnicismului rus, îşi trăgea argumentele din climatul politic, ideologic, cultural specific României sfârşitului de veac, dezvoltând convingerea că „întreaga clădire socială”, toate avuţiile sunt creaţia maselor muncitoare, a ţărănimii în special, faţă de care „păturile suprapuse”, în primul rând intelectualitatea, au „mari datorii de plătit”.

Stere avea conştiinţa că poporanismul are unele contingenţe cu socialismul, dar nu se confundă cu acesta deoarece „pentru a fi socialist, nu poporanist, pe lângă elementele arătate mai sus, ar trebui să aibă încă ceva, o teorie istorico-socială şi un ideal foarte bine hotărât”. Disocierea de ideologia socialistă, mai mult, propunerea ca în cazul României mişcarea socialistă să se transforme într-una reformistă, poporanistă vor fi obiectul altor intervenţii ale lui Constantin Stere (Socialiştii şi mişcarea naţională, Poporul în artă şi literatură, Social-democratism sau poporanism? etc.). În ultimă analiză - susţine Stere - de vreme ce programul social-democrat este „o imposibilitate şi un nonsens”, se optează pentru un „socialism ţărănesc”, realizat prin reforme, culturalizare, răspândirea cunoştinţelor practice, utile în lumea satului, împroprietărire, desfiinţarea marilor latifundii şi sprijinirea micilor proprietari, vot universal, egalitate în faţa legilor etc.

Pe plan literar poporanismul argumentează teoria specificului naţional. Ideea esenţială este „întoarcerea la popor”, având ca modele vechea şcoală moldovenească, pe Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, revistele „România literară”, „Convorbiri literare”, „Contemporanul” etc., iar ca intenţii lupta împotriva imitaţiei şi a elitismului, încurajarea creaţiei originale, abordarea unei problematici autohtone, într-o „mentalitate ţărănească, adică românească, pentru că, vom dovedi aiurea, numai ţăranul are o mentalitate specifică, orăşenii şi clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puţin neromânească, clasa cultă fiind în genere o parte din Cosmopolis, o mahala a Cosmopolisului european, din punctul de vedere al mentalităţii ei, nu vorbesc de origine” (Garabet Ibrăileanu, Poporanismul, „Curentul nou”, 1906). Tot aici este acuzat sămănătorismul, care idealizează lumea ţărănească, exploatând doar pitorescul ei: „trebuie să fim ţărănişti nu pentru că ţăranul e pitoresc [...], ci pentru că avem de plătit către ţăran o datorie enormă”.

Ca ideologie literară, poporanismul capătă însă un contur distinct în „Viaţa românească”, apărută la Iaşi în martie 1906, sub conducerea lui Constantin Stere, Paul Bujor, Ioan Cantacuzino şi Garabet Ibrăileanu. În articolul-program, Către cetitori, publicaţia preciza că eforturile sale vor fi îndreptate spre dezvoltarea culturii naţionale, văzută ca o parte integrantă a celei universale, în care fiecare popor aduce nota specifică a geniului său creator, într-un permanent schimb de valori şi de experienţe. Contribuţia poporului român - constata „Viaţa românească” - a fost destul de redusă, deoarece vitregia istoriei l-a silit să se ocupe mai mult de „conservarea sa fizică, şi nu i-a rămas acel prisos de energie care se cheltuieşte pentru cultură”.

Vremurile pot deveni favorabile progresului culturii naţionale cu condiţia eliminării anomaliilor sociale, a „prăpăstiei” care separă „cele două naţii” - poporul de jos, singura „clasă pozitivă”, păstrătoare a „sufletului românesc”, şi „clasele de sus”, rupte de popor, dominate de cultura străină pe care nu o asimilează, ci o imită, caricaturizând-o, aşa încât „în loc să absorbim cultura străină [...] ne absoarbe ea pe noi, [...] ne asimilează”.

Ceea ce duce spre alte idei: „O cultură naţională, de un caracter specific, nu se va naşte decât atunci când masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi la aprecierea valorilor culturale - limbă, literatură, forme de viaţă etc. - şi acest lucru nu se va întâmpla decât atunci când, prin cultură, viaţa politică mai largă şi ridicarea economică, ţărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporţională cu valoarea sa numerică, economică, morală şi naţională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, când trecerea de la vârful la baza piramidei sociale se va face pe nesimţite”. Pledoaria continuă, subliniind că scopul revistei este cultura naţională, iar „realizarea mijloacelor către acest scop” se înscrie într-un ideal: „Şi, dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi democratic un nume cuprinzător, numele este poporanismul”.

În 1909 se revine, precizându-se că poporanismul nu este o invenţie a „Vieţii româneşti” sau o nouă şcoală propusă în literatură, ci este continuarea şi dezvoltarea procesului de „naţionalizare a culturii [...], a literaturii şi limbii române”, proces apărut la începuturile culturii noastre moderne şi concretizat în activitatea marilor creatori din veacul al XIX-lea, este reluarea cu alte mijloace şi într-o nouă perspectivă a „curentului poporan”, ostil cosmopolitismului şi urmărind edificarea unei literaturi originale, inspirată din folclor, istorie, realităţi sociale şi psihologice autohtone şi prin valorificarea posibilităţilor expresive ale limbii române. O asemenea cale - se spune - au urmat majoritatea marilor culturi ale lumii, în aspiraţia lor spre modernizare şi consolidare a valorilor naţionale, iar în această privinţă pot fi considerate modele scrierile lui Hugo, Lessing, Herder, Puşkin, Gogol, Gerhart Hauptmann, Lev Tolstoi, Ibsen etc.

În cadrul acestei orientări „poporane”, simpatia pentru ţăran este identificată, în ultimă instanţă, cu simpatia şi devotamentul faţă de interesele poporului român. Un îndemn la profunzime şi obiectivitate, mărturie a înţelegerii unei realităţi specifice, oferă Alecsandri, Russo, Eminescu, Caragiale, Slavici, Coşbuc, Goga, Agârbiceanu etc., dintre străini fiind invocaţi Charles Dickens, George Eliot, Feodor Dostoievski, Anatole France etc. Afirmaţiile se sprijină pe credinţa că toată creaţia literară a umanităţii confirmă determinarea ei prin împrejurările istorice, sociale şi general culturale, ceea ce justifică - în viziunea lui Ibrăileanu - preocuparea poporanismului pentru „punerea în valoare a energiilor noastre naţionale, străduinţa de a face ceva pentru clasa ţărănească” (Iarăşi poporanismul în literatură).

Într-o retrospectivă din 1925, Ce este poporanismul?, Ibrăileanu avea să spună că mişcarea „n-a fost un sentiment de clasă, ci un sentiment generos pentru altă clasă”, preocupată fiind de existenţa categoriilor sociale productive, rurale şi urbane, dar mai ales de „ţăranul social”, adică „ţăranul sărac [...] care avea nevoie de reforme, de ridicare, de transformare”, prin „distrugerea totală a formelor vechi”.

De aici decurge ostilitatea faţă de rămăşiţele economice feudale, de ţărănismul şi tradiţionalismul conservator, de ţăranul patriarhal „cu plete şi chimir, care nu ştie să citească şi stă în poeticul bordei, cântând din trişcă”, dar şi faţă de Neoiobăgia lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, considerându-se că România „dacă nu poate fi scoasă din balcanism prin industrie mare, ea se poate ridica din balcanism, din mizerie, din incultură, din minciună politică, prin democraţia rurală şi industriile posibile la noi, plus marea industrie etatizată a petrolului şi a altor produse naturale - singura adaptare posibilă a noastră la viaţa europeană”.

Poporanismul - după opinia lui Ibrăileanu - „e accentuarea ideii banale (dar care trebuie mereu amintită) că literatura română, ca oricare alta, nu poate să fie decât naţională”, „că scriitorul român are să întrupeze în opera sa spiritul specific al poporului său”, de găsit „întrupat şi concentrat în poezia populară”, ceea ce duce firesc la următoarea concluzie: „Aşadar, poporanismul român are în favoarea lui, pe de o parte, ideile literare ale lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu şi, pe de altă parte, faptele literare, adică întreaga dezvoltare a literaturii culte române, dezvoltare datorată contactului cu spiritul naţional întrupat mai frumos în literatura populară”.

Alături de Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu devine unul din teoreticienii poporanismului, mai ales al celui literar, în acest sens lucrarea sa Spiritul critic în cultura românească (1909) reprezentând şi o încercare de justificare a apariţiei curentului, văzut ca o consecinţă a unor vechi şi ilustre tradiţii. Tot Ibrăileanu, în 1920, în numărul inaugural al celei de-a doua serii a revistei „Viaţa românească”, marchează, în articolul După război, începutul sfârşitului pentru poporanism. Deşi opţiunea pentru realism şi pentru o literatură izvorâtă din realităţile naţionale se păstrează, în atitudinea faţă de societate şi de clasele sociale intervin corective care anulează justificarea iniţială a orientării: „Reformele sociale şi politice, datorită războiului, dacă se înfăptuiesc cinstit, fac să dispară ţăranul-suferinţă, ţăranul-rob, ţăranul nedreptăţit etc.

Literatura dinainte de război, în care e zugrăvit acest ţăran, devine istorică. Înainte de război nu putea exista om simţitor şi cu sufletul înalt care să nu simtă numai milă pentru ţăranul nedreptăţit, ci şi vina faţă cu dânsul, şi datoria de a-l consola şi de a lucra pentru dezrobirea lui. Această stare de suflet care formează conţinutul sentimental şi moral al acelui curent care s-a numit poporanism şi care a apărut numai acolo unde ţărănimea forma aproape tot poporul, şi totuşi era ţinută în lanţuri şi în întuneric, în Rusia şi în România, ţări sclavagiste şi analfabete, această stare de suflet va fi, şi ea, un lucru al trecutului, odată cu dispariţia cauzei care o producea”.

Aşa cum observa George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ca mişcare literară poporanismul contribuie la difuzarea şi manifestarea în literatura română a preceptelor realismului, la apropierea de complexitatea vieţii, de sufletul poporului, deschizând mult dezbătută problemă a specificului naţional, punând în prim-plan interesele fiinţei naţionale, cerinţele unei dreptăţi sociale concepute în limitele umanitarismului şi ale unui larg democratism.

Deşi contestat cu duritate de unii contemporani, mai ales în latura lui ideologică restrictivă şi plecând de la unele nereuşite artistice, poporanismul, prin „Viaţa românească”, publicaţia lui reprezentativă, a adunat mulţi scriitori şi alţi intelectuali ai vremii - Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction, D.D. Patraşcanu, Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere, Spiru Haret, ca şi mai vârstnicii I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Gane, Calistrat Hogaş etc. - nu toţi animaţi de aceste convingeri, dar asigurând prestigiul revistei, ecoul ei în epocă şi în posteritate.

În litera lui, poporanismul a fost ilustrat doar de autori periferici din ambianţa publicaţiei ieşene, precum Spiridon Popescu, I.I. Mironescu etc. După primul război mondial poporanismul îşi pierde însă aproape total autonomia ca ideologie, fiind abandonat chiar de iniţiatorii lui, care îl consideră, în noile condiţii sociale, un fenomen istoric revolut.