Pompiliu Constantinescu

Pompiliu Constantinescu (17 mai 1901, Bucureşti - 10 mai 1946, Bucureşti) - critic literar. Este fiul Vasilicăi (născută Tatu) şi al lui Ion Constantinescu, funcţionar vamal.

Face şcoala primară (1908-1912) şi cursuri liceale la Bucureşti (1912-1920): prima clasă de liceu ca elev în particular, celelalte la „Mihai Viteazul” şi la Seminarul Pedagogic Universitar. Urmează apoi Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti (1920-1924), susţinându-şi licenţa la Mihail Dragomirescu cu teza Critica lui Titu Maiorescu şi influenţa ei în literatura română. Funcţionează ca profesor suplinitor (1925) la Colegiul „Sf. Sava”, profesor la Câmpina (1936), ulterior la Bucureşti la liceele „Petru Rareş”, „Sf. Iosif”, Liceul CFR „Aurel Vlaicu” (1939-1945) şi „Sf. Sava”.

Între anii 1925 şi 1929 colaborează la „Mioriţa”, „Ritmul vremii” (director - Mihail Dragomirescu), „Mişcarea literară” (condusă de Liviu Rebreanu) şi „Viaţa literară”. Consiliat de Vladimir Streinu, frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu (1926-1932) şi publică în „Sburătorul”, organul grupării, împreună cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, colegi de facultate, cărora li se alătură Tudor Şoimaru, Constantinescu redactează revista „Kalende” (1928-1929, 1943); pe cei trei îi solidarizează spiritul de independenţă intelectuală vizând fenomenul literar în perspectivă estetică, dincolo de orice misticism naţional, de considerente biografice ori de grup.

Personalitatea tânărului critic se conturează distinct în cadrul săptămânalului „Vremea”, unde asigură cronica literară (1930-1938, 1941-1944); în aceeaşi calitate e de găsit (între anii 1939 şi 1941) la „Revista Fundaţiilor Regale”; cum în numărul pe august-septembrie 1941 recentul director al revistei, Dumitru Caracostea, decreta suspendarea criticilor de „formaţiune fie estetizantă, fie liberalizantă”, Constantinescu se numără printre indezirabili.

Publică la „Preocupări literare” (1942), revenind în 1945-1946 Ia „Revista Fundaţiilor Regale”. Totodată e comentator literar la Radio-Bucureşti, paralel cu Perspesicius şi Şerban Cioculescu. La „Ritmul vremii” scrie sub pseudonimul Hyperion, iar în revista satirică „La zid!”, a graficianului Ion Anestin, semnează pyrrhon sau p. const. Călătoreşte în Italia, Grecia şi Turcia (1937-1938), cu soţia sa, Constanţa Constantinescu, profesoară.

Debutează editorial în 1927, cu volumul Mişcarea literară, alcătuit din „medalioane, portrete şi foiletoane critice”; vor urma Opere şi autori (1928), Critice (1933; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), Figuri literare (1938), Tudor Arghezi (1940; Premiul Societăţii Scriitorilor Români). Sub îngrijirea Constanţei Constantinescu, vor fi reunite aceste volume antume, precum şi numeroase texte inedite, în seria Scrieri, însumând aproape patru mii de pagini (I-VI, 1967-1972).

Asemenea foarte tânărului Ibrăileanu (sedus de aforisme), junele Constantinescu, bântuit de mirajul ideilor, era un gânditor, un reflexiv, năzuind să-şi clarifice relaţiile cu lumea. Cele nu mai puţin de 935 de aforisme şi comentarii, constituind un interesant Caleidoscop (1974), sunt, de fapt, nişte meditaţii succinte, deschideri inteligente spre social şi etic, sondări psihologice în eros (cu accente cvasimisogine).

Pe Lucian Blaga, pe Alexandru A. Philippide, ca şi pe alţii îi tratează de sus, cu asprime (ulterior ajungând la dreapta măsură); la modernişti, conchidea el, „contemplaţia estetică se risipeşte într-un întins catalog de senzaţii” (opinie apoi atenuată). O briză de scepticism difuz planează peste filele solitarului, tentat la 20 de ani de generalizări: „O societate incultă are o mare superioritate asupra uneia semiculte; e lipsită de ridicol. Naturalul, primitiv sau rafinat, nu supără niciodată”; „Pesimistul arată neîntrerupt relele şi josnicia vieţii umane a altora, fiind, la tot pasul, convins de superioritatea sa”; „Un filosof poate fi totdeauna mare, fără a fi cât de puţin poet - poeţii mari sunt mai totdeauna filosofi!”

Paradoxului îi urmează judecata echilibrată, bine aşezată logic, de unde o constatare ca următoarea despre „originalitatea foarte complexă” a literaturii noastre: „Pasul legionarului roman n-a strivit duhul autohton nicăieri pe unde a călcat; l-a mulat în formele lui clare, civilizatoare, în Sciţia ca şi în Iberia, în Galia ca şi în Tracia”.

După consideraţii ca acestea, de uz intim, debutantul avea de ales din experienţele altora. N-a ajuns, în critică, la formule noi; a selectat, a asimilat şi regândit, potrivit momentului istoric şi conştiinţei proprii, urmând principii validate de exponenţi mai vechi sau contemporani, punând în departajarea valorilor un discernământ sever, aproape lipsit de ezitări. „Admir atât de mult literatura franceză, încât mi-a anulat plăcerea pentru alte literaturi! Clasici, romantici, simbolişti, realişti, naturalişti etc., scriitorii francezi au un geniu specific, o structură a expresiei atât de tipică, încât mă simt acasă oriunde.”

Din vasta operă a lui Sainte-Beuve, critică „creatoare” pe fundal romantic, a reţinut în special cele 13 volume de Portrete literare, din care a extras şi tradus texte reprezentative, incluzându-le într-o antologie (Pagini de critică, 1940). L-au impresionat verva cozeriilor, discursul dezinvolt, liber. Pe scurt, foiletonul (căruia Constantinescu îi ridică incontestabil prestigiul) nu exclude interesul pentru seriile istorice, nu ignoră filiaţiile, nu omite demersurile de ordin comparatist: „Nu credem că foiletoniştii contemporani, care sunt într-adevăr şi critici, ar fi inferiori criticii formale, filologice, practicate de respectabili erudiţi ai Renaşterii: oare marea operă a lui Sainte-Beuve, comparată cu o sumă a criticii moderne, nu e alcătuită dintr-un lanţ de foiletoane?” (Critică şi foiletonism).

În materie de critică literară, Sainte-Beuve, Brunetiere fuseseră nişte „mari iluzionişti, creatori de sisteme”; contemporanii Thibaudet, Fernandez, Cremieux, L.P. Quint, Lalou, Edmond Jaloux - observă Constantinescu - „explică frumosul expresiv, fără canoane, fără subterfugii sentimentale şi de fantezie”. De aprecieri superlative se bucură Albert Thibaudet. Precum lui Eugen Lovinescu, lui Constantinescu îi erau cunoscuţi Emile Faguet, Paul Souday, Remy de Gourmont şi ceilalţi. Să-i fi displăcut oare „scrisul frumos” în critică? În fond, farmecul textelor lui tine de vivacitatea intelectuală la nivel creativ, de forţa asociativă-plasticizantă, cu efecte notabile.

„Critica e reacţie de sensibilitate şi reflexe; e atitudine; acesta e caracterul ei creator; recenzia de douăzeci de rânduri echivalează cu un madrigal al inteligenţei sau (cu) o epigramă, după sensul atitudinii; foiletonul, cu nuvela; studiul, cu romanul. Impresioniştii credeau că critica e romanul anex al sensibilităţii la opera de artă; intelectualismul vede în critică un roman al facultăţii creatoare, prin inteligenţă. Opera e un excitant al creaţiei, prin inteligenţă interpretativă” (Despre critică şi critici. Reflexii pe paragrafe).

Ideile despre „critica literaţilor” (în special a poeţilor), despre critica în viziune comparată (dincolo de „hotarele strict naţionale”), reflecţiile despre portretistică din perspectivă critică, despre foiletonistică şi eseu, toate învederează o consecventă luciditate: „Foiletonul trebuie să devie o recreare, după o muncă mai grea. În fiecare an e bine să scrii o carte unitară, cu densitate de substanţă şi de compoziţie amplă. Creaţia criticului se vede şi în 50 de rânduri, dar nu se reliefează decât în 200 de pagini.” De reţinut relaţia cu istoria literară: „Criticul foiletonist creează istoria literară, în marş rapid, o jalonează; istoricul literar sintetizează, pe indicaţiile cronicarului literar, fizionomiile (căci sunt atâtea) unei epoci întinse”.

Că Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Constantinescu, postlovinescieni, formau o familie de spirite cu trăsături congenere s-a observat la timp; mai vârstnicul Perpessicius le stă în preajmă. Ca şi Lovinescu, Constantinescu vedea în Maiorescu un „mare spirit director”, un vizionar în totul, de unde reproşul adresat celor care-i scindau activitatea, vorbind de „critica lui culturală şi critica literară”. La înaintaşul junimist, sublinia organicitatea, limbajul generalizator, dar nu omitea limitele: „Dacă Maiorescu ar fi cunoscut şi asimilat critica lui Sainte-Beuve, şi n-ar fi rămas la Lessing şi la estetica generală, ar fi întemeiat, nu numai ar fi presimţit, adevărata noastră critică literară modernă. El privea opera în sine; în cazul lui Eminescu privea chiar capodopera; nu privea însă şi structura unui scriitor” (Eros şi Daimonion).

Lui Nicolae Iorga, critic de direcţie, i se impută atitudinea retardatară, militantismul anacronic, fiind vădit că „după război, prin trecerea pe primul plan a valorilor moderniste, sămănătorismul defunct s-a fragmentat în inele provinciale” (Regionalismul literar).

Nici o afinitate cu Garabet Ibrăileanu: ca eminescolog, acesta „înţelege poezia ca un mecanic bicicleta, demontând-o în rotiţe şi bucăţi, le admiră, le potriveşte, le sună pe podele şi le recunoaşte izolat, fără a surprinde şi principiul lor central de funcţionare şi semnificaţia”. Altă dată, contestare agresivă, criticul de la Iaşi devine „un idol diform, dar învestit cu aureola mistică întreţinută de partizani [...], duh plutitor între zidurile locaşului de devoţiune”.

Nu-l agrea pe Mihail Dragomirescu, căruia (puţină vreme) îi fusese asistent la Litere; îi repugnau rigidăţile sistemului lui estetic, recunoscând însă profesorului „probitatea intelectuală”, „pasiunea literară, spiritul analitic şi dialectician până în pânzele albe”, acestea puse, din păcate, „în slujba unui dogmatism fără concesiuni”.

Pe Paul Zarifopol, deşi de o „distincţie neobişnuită”, îl repudiază franc: „N-a fost un cugetător, fiindcă n-a avut un sistem închis de idei, n-a fost un critic, în accepţia obişnuită a cuvântului, fiindcă n-a profesat o disciplină, cu toate răspunderile ei; n-a fost un creator de valori, fiindcă Zarifopol era prea sceptic spre a-şi înălţa idoli definitivi” (Pagini de jurnal).

Nici Mihai Ralea nu-i smulge vreo apreciere pozitivă, ba chiar „orgia de idei” a acestuia, „dezordonata aglomerare de citate, de nume proprii şi de idei” s-ar înscrie în „beţia de cuvinte” denunţată cândva de Maiorescu: „Adept integral al ideologiei şi metodei critice a d-lui Ibrăileanu, animat de elan corporativ şi înarmat cu faţete multiple de critic pledant, cu erudiţie adesea superficială, vulgarizând abil teorii abstracte, într-un stil de o facilitate cursivă agreabilă, d. M. Ralea e un eclectic publicist şi un nobil colportor de idei generale din atmosfera culturală a vremii”. Totuşi, referindu-se la „critica universitară”, iat-o „eminent reprezentată” prin Tudor Vianu, Mihai Ralea şi Basil Munteanu, critică orientată spre „idei generale, erudiţie şi un contact mai direct cu anumite discipline”.

În ce-l priveşte, Constantinescu îşi valorifică disponibilităţile în cadrul unui impresionism bine temperat, „stăpân - cum sublinia Şerban Cioculescu - pe o judecată fermă, raţionalizându-şi impresiile estetice pe emoţia gustului său”. În esenţă, metoda lui nu diferă mult de cea a lui G. Călinescu ori de cea a lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Aceştia, toţi, opun dogmatismului (multiform) impresia proaspătă, degajată de prejudecăţi, liberă de convenţii. Dar cu o precizare: „impresionismul pur sentimental nu e artă a criticii, ci artă de scriitor ratat, pe marginea criticii. Critica e intelectualism: intuiţie a diferenţialului, generalizare, explicare şi reliefare originală.”

Fără să fie un teoretician sistematic, Constantinescu revine, de câte ori e cazul, pentru a se autodefini (Despre critică şi critici, Profesie de credinţă, Critica şi lingvistica, Critică de judecată şi gust, Disociaţii critice, Creaţia în critică, Critica estetică, Noi precizări despre critică), aspirând să prindă un scriitor într-o formulă. Nu sintagma „înapoi la Maiorescu!” tentează, ci o alta: de la Maiorescu, înainte! Criticul cel mai bun e acela care, nefiind „prizonierul unei singure formule”, îşi adaptează suplu instrumentaţia în funcţie de obiect.

Lui Lovinescu in toto îi consacră vreo 25 de comentarii (peste 150 de pagini), una dintre definiţii fiind: „Spirit măsurat, lucid, amator de curiozităţi sufleteşti, avid de confesiuni, d. Lovinescu este el însuşi o unitate de măsură la care necontenit raportează oamenii [...]. Contemplativ şi receptiv, pe structura sensibilităţii sale, d. Lovinescu purcede, ca moralist, din perspectiva clasică a unui La Bruyere”.

Cu precădere interesat de producţia literară curentă, Constantinescu îşi îndreaptă antenele, ocazional, şi spre trecut. Portrete consacră el unor figuri emblematice, din alte secole - Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Dinicu Golescu, Eminescu, Caragiale, Maiorescu; Creangă e „primul romancier al literaturii noastre, primul creator de epos într-o durată spirituală”. La originea substanţialului eseu Tudor Arghezi sunt de semnalat 13 comentarii preparatorii; poetul Cuvintelor potrivite era un „romantic”.

Constantinescu şi-a exprimat părerile despre Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu etc. De repetate ori se referă la Mihail Sadoveanu, la Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, la Mircea Eliade, la scriitori de al doilea raft ori la debutanţi, totdeauna cu acuitate şi simţ al proporţiilor. Nu o dată, exegetul operează cu criterii morale, psihologice ori sociologice, dar fără a le aduce în primul plan, utilizându-le în măsura în care acestea pot adânci, stabili relaţii semnificative ori consolida judecata estetică.

Va discuta aşadar despre Specificitate etnică şi creaţie literară, despre Literatura şesului românesc, despre Literatura feminină şi literatura de idei ori despre Literatura Ardealului, alteori având în vedere curente, grupări şi tendinţe (Sămănătorismul, Tradiţionalismul predicant, Romantismul românesc, Glose despre Marinetti şi futurism, Specificitate etică şi lirică). Nu a neglijat suportul etic al operei lui Caragiale, idee devenită de mult un loc comun.

Lui Vladimir Streinu, care, distant, izgonea din metodologia curentă categoriile psihologico-morale, îi amintea că „la originile criticei moderne analiza psihologică e fundamentală pentru reliefarea individului artistic”. Astfel spus: „criticul ajunge mai sigur la universul estetic, prin universul moral” (Noi precizări despre critică). La personajele contemporanului Panait Istrati, un „mare povestitor” şi nu „propriu-zis un romancier”, primează un determinism ţinând de temperament: „înainte de a fi social, determinismul e psihologic” (Panait Istrati).

Drumul lui Constantinescu spre construcţia monografică era netezit. Pledează în acest sens numeroasele referiri la Caragiale şi, în special, cele cincizeci de fragmente critice consacrate lui Eminescu, privind aspecte ca: Mitul Luceafărului, Natura - valoare subiectivă, Romantismul lui Eminescu, Structura versului şi sugestia verbală, Tehnica simfonică a poemului, Problema variantelor, Proza poetică, Succesiunea lui Eminescu şi altele. Se gândea la o „monografie introductivă” despre Lucian Blaga, nerealizată nici aceasta, din lipsă de timp, şi preconiza „o serie de monografii complete, de studii comparative”, fără de care nu se putea trece la „sinteza unei istorii literare”.

Autor a numeroase cronici despre prozatorii contemporani, publicate în „Vremea” şi în „Revista Fundaţiilor Regale”, criticul formulase în 1928 Consideraţii asupra romanului românesc - pe întreaga-i evoluţie -, pronunţându-se, asemenea lui Eugen Lovinescu, pentru romanul de analiză, în epocă, Eugen Lovinescu remarca la Constantinescu „probitatea intelectuală, senzaţia irecuzabilă a unei conştiinţe literare inflexibile, punct iniţial al autorităţii critice”. Lui Şerban Cioculescu îi vorbea portretistul, criticul de „certă filiaţie lovinesciană”, întrunind „sagacitatea analitică cu năzuinţa spre sinteză”; dar lovinescianismul său nu excludea „familiarizarea cu spiritul thibaudetian”.

Sub aparenţe amabile, George Călinescu era, în fond, reticent: „Un foarte bun cronicar, exponent al unei excelente generaţii de profesori fără preconcepte didactice, primitori în libertate ai formulelor celor mai înaintate de artă”. O caracterizare de largă audienţă se datorează lui Perpessicius, pentru care Constantinescu este „un Saint-Just al opiniei critice”, oferind imaginea unui intransigent, care „a ridicat foiletonul la rangul unui oficiu”. Dacă nu ar fi dispărut atât de neaşteptat, la 45 de ani, e de presupus că literatura română ar fi continuat să aibă în Constantinescu pe unul dintre exegeţii cei mai temeinici.

Opera literară

  • Mişcarea literară, Bucureşti, 1927;
  • Opere şi autori, Bucureşti, 1928;
  • Critice, Bucureşti, 1933;
  • Figuri literare, Bucureşti 1938;
  • Tudor Arghezi, Bucureşti, 1940; ediţie îngrijită de Margareta Feraru, tabel cronologic Dumitru Micu, Bucureşti, 1994;
  • Eseuri critice, Bucureşti, 1947;
  • Scrieri alese, îngrijită şi prefaţă de L. Voita, Bucureşti, 1957;
  • Scrieri, I-VI, ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, prefaţă de Victor Felea, Bucureşti, 1967-1972;
  • Caleidoscop, ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, Bucureşti, 1974;
  • Studii şi cronici literare, îngrijită şi prefaţă de Cornel Regman, Bucureşti, 1981;
  • O catedră Eminescu, ediţie îngrijită de Lenuţa Drăgan, prefaţă de Mihai Drăgan, Iaşi, 1987;
  • Figuri literare, prefaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1989.

Traduceri

  • Sainte-Beuve, Pagini de critică, Bucureşti, 1940, Portrete literare, introducere de Savin Bratu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Şerban Cioculescu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …